Iranul în inima marii schisme: diferența dintre sunniți și șiiți și rădăcinile conflictului
0Comunitatea islamică se împarte în mai multe ramuri religioase, la fel ca și cea creștină. Principalele ramuri sunt reprezentate de șiiți și sunniți, divizate istoric chiar după moartea profetului Mahomed. Revoluția din Iran a reușit să pună gaz pe foc alimentând conflictul dintre cele două ramuri.
Islamul este a doua religie ca număr de adepți din lume și este împărțit în mai multe ramuri. Cele mai importante două ramuri sunt reprezentate de șiiți și sunniți. Diferența dintre aceste două ramuri nu este doar teologică, ci are rădăcini istorice și politice care datează de peste 1400 de ani. În prezent, aproximativ 85% dintre musulmani sunt sunniți, iar 15% sunt șiiți.
Această diferență religioasă dintre cele două ramuri islamice nu a dominat politica internațională până în secolul al XX lea. Cele două se tolerau reciproc, mai ales fiindcă ambele ramuri împărtășesc credințele fundamentale ale islamului și aceeași bază scripturală, Coranul.
Cu toate acestea, odată cu Revoluția iraniană din 1979, lucrurile s-au schimbat radical. Fondarea Republicii Islamice din Iran și apariția unui stat teocratic șiit care se proclama apărător al șiiților și totodată propovăduitor al acestei credințe în lumea islamică, a reușit să ascută contradicțiile. Practic, această revoluție iraniană, de factură șiită, a remodelat profund echilibrul geopolitic al Orientului Mijlociu și a intensificat rivalitatea dintre comunitățile sunnite și șiite. Mulți istorici consideră că anul 1979 marchează începutul unei „sectarianizări” a politicii regionale, în care identitatea religioasă devine instrument geopolitic. Cu efecte profunde până astăzi.
Moartea profetului Mahomed și riftul din lumea islamică
Propriu-zis, cele două ramuri principale ale lumii musulmane, șiiți și sunniți, au apărut la doar câteva decenii după moartea profetului Mahomed, fondatorul religiei islamice. Totul pe fondul unui diferend politic. Propriu-zis, două facțiuni din lumea arabă nu au reușit să se pună de acord asupra celui care-i va conduce după Mahomed. Din punct de vedere cronologic, startul divizării dintre siiți și sunniți s-a produs în anul 632 dHr (anul morții lui Mahomed). Problema principală era cine ar trebui să conducă „ummah”, adică comunitatea musulmană.
Primul grup care s-a constituit credea că liderul comunității islamice trebuie ales dintre companionii respectați ai profetului, fără să aibă neapărat grad de rudenie cu Mahomed. Astfel, primul conducător al musulmanilor a devenit Abu Bakr, unul dintre cei mai apropiați tovarăși ai lui Muhammad. Această facțiune a rămas cunoscută drept sunniți. Termenul vine din limba arabă, de la cuvântul „sunna” care înseamnă „tradiție, cale, mod de viață”. Propriu-zis, se referea la tradiția inaugurată de profetul Mahomed care constituie o sursă principală de lege și îndrumare islamică, alături de Coran. Un sunnit desemnează un musulman care urmează „sunna" (tradiția) și care pune accent pe respectarea tradiției profetice. Termenul complet în arabă este „Ahl as-Sunnah wa'l-Jamā'ah” (Oamenii tradiției și ai comunității).
Totuși, exista și a doua facțiune, formată din cei care credeau că lumea musulmană putea fi condusă doar de un om cu același sânge al profetului. Adică califul, liderul comunității, trebuia neapărat de o rudă a profetului. Această facțiune a susținut că succesiunea trebuie să rămână în familia profetului iar ei îl considerau ca lider legitim pe Ali ibn Abi Talib, vărul și ginerele lui Muhammad. Această grupare a purtat numele de șiiți. Acest cuvânt vine de la expresia arabă „Shiat Ali” care înseamnă „partizanii lui Ali”. Dincolo de partea politică și administrativă, între cele două ramuri islamice, siiții și sunniții, au apărut diferențe teologice, de practică religioasă. Sunniții nu au o ierarhie religioasă centrală, liderii religioși sunt mai degrabă cărturari sau teologi, numiți ulema, care interpretează legea islamică. Totodată, sunniții se bazează pe „Sunna” (tradițiile profetului) și pe colecțiile clasice de hadith acceptate în lumea sunnită.
De cealaltă parte, șiiții sunt conduși de lideri spirituali speciali numiți imami. Acești imami sunt considerați urmași direcți ai lui Ali ibn Abi Talib și au o autoritate spirituală aparte. În tradiția șiită există 12 imami principali, ultimul fiind Muhammad al-Mahdi, despre care se crede că va reveni la „sfârșitul timpurilor”. Șiiții acceptă multe dintre tradițiile sunnite, dar acordă o importanță specială relatărilor transmise prin familia profetului. Șiiții pot combina uneori anumite rugăciuni zilnice, iar în timpul comemorării de Ashura (cea mai mare sărbătoare islamică șiită în care este comemorată asasinarea imamului Hussein, nepot al profetului Mahomed), unii șiiți au ritualuri specifice doliului. Există și diferențe față de sunniți, în modul de rugăciune sau în cazul unor reguli juridice, dar acestea sunt minore.
Asasinate, războaie și o ruptură care a rămas moștenire peste secole
Cele două facțiuni au ajuns să se înfrunte în mod violent, în secolul al VII lea d HR. Pe de o parte Ali ibn Abi Talib, vărul lui Mahomed, liderul șiiților, a refuzat să-l recunoască pe Abu Bakr, liderul sunnit, și nu i-a jurat credință. Ba chiar s-a retras din viața publică. Chiar dacă sfatul său a fost solicitat ocazional, conflictele dintre Ali și primii doi califi sunt reprezentate de refuzul său de a le urma practicile. Acest refuz l-a costat pe Ali califatul în beneficiul lui Uthman (644–656 ÎHr), care a fost astfel numit să-i succeadă lui Omar de către consiliul electoral. Ali a fost, de asemenea, foarte critic față de Uthman, care a fost acuzat pe scară largă de nepotism și corupție.
Cu toate acestea, Ali a mediat în mod repetat relația încordată dintre calif și disidenții provinciali supărați de politicile sale. A urmat o serie întreagă de asasinate marcate de fanatism. Uthman, califul sunnit a fost omorât în vara lui 656 d Hr. Ali ibn Abi Talib a fost ales calif la Medina. Cu toate acestea imediat au izbucnit două rebeliuni ale sunniților, dornici să-l răzbune pe Uthman. La rândul său Ali ibn Abi Talib a fost asasinat în 661 d HR, deschizând calea dinastiei Umayadde - sunnită, să preia puterea.
Ruptura definitivă, însă, între cele două ramuri a avut loc după bătălia de la Karbala din anul 680 dHr. În această confruntare, nepotul profetului, Husayn ibn Ali, a fost ucis de armata califului Yazid I. Pentru șiiți, moartea lui Husayn este un simbol al martiriului și al luptei împotriva nedreptății, fiind comemorată anual în timpul sărbătorii Ashura.
Două ramuri distincte care au conviețuit pașnic timp de mai bine de un mileniu
În ciuda unor episoade violente, relațiile dintre șiiți și sunniți au fost de acceptare reciprocă. Sunniții au fost majoritari mai ales fiindcă din această ramură islamică au fost parte liderii musulmanii ai unor state foarte puternice și imperii. Cu toate acestea nici unii, nici alții nu s-au persectuat. Timp de aproape un mileniu, șiiții și sunniții au trăit în mare parte în aceleași imperii și societăți fără conflicte majore permanente. Diferențele religioase existau, dar rareori erau motorul principal al războaielor. În multe imperii musulmane, identitatea politică era mai importantă decât cea sectară.
De exemplu, în Imperiul Otoman majoritatea populației era sunnită, dar existau și comunități șiite sau apropiate de șiism. Cu toate acestea imperiul era organizat mai mult în funcție de loialitatea politică față de sultan, nu de apartenența sectară. În același timp, în Imperiul Savafid (iranian), conducătorii au impus șiismul ca religie oficială în Iran, dar relațiile politice și comerciale cu state sunnite au continuat. Deși au existat conflicte între aceste imperii, ele erau mai degrabă lupte pentru teritoriu și putere, nu războaie religioase pure. Ramura șiită s-a impus ca majoritară în state precum Iran, Irak, Azerbaidjan și Bahrain. Restul lumii musulmane are o majoritate sunnită.
Revoluția islamică care a schimbat echilibrul politico-religios din Orient
Un moment aparte în evoluția relațiilor dintre șiiți și sunniți a fost trecerea liderilor islamici ai Iranului la ramura șiită. Această conversie a avut loc în mod oficial începând cu anul 1501, odată cu instaurarea dinastiei Safevide. Șahul Ismail I, fondatorul dinastiei Safevide, a proclamat șiismul de rit duodecimian drept religie de stat a Persiei. Această schimbare nu a fost instantanee pentru toată populația, ci a fost impusă treptat de-a lungul secolului al XVI-lea, transformând Persia dintr-un teritoriu majoritar sunnit într-unul șiit. Această conversie a jucat un rol crucial în definirea identității naționale iraniene, diferențiind Persia de vecinii săi sunniți, în special de Imperiul Otoman.
Motivele invocate inițial de Ismail I și apoi de urmașii săi se refereau mai mult la aspecte geo-politice și culturale, decât pur religioase. În special era vorba despre stabilitarea unei identități culturale distincte față de inamicii de atunci, Imperiul Otoman și hanatele uzbece din Asia Centrală. Totodată a contat mult în fidelizarea populației și a instituțiilor, pe motivul diferențelor culturale față de vecinii sunniți. Cu toate acestea până în secolul XX, cu puține excepții, siiții și sunniții au conviețuit pașnic. În epoca modernă, diferențele religioase au fost uneori amplificate de rivalități geopolitice, stârnite inclusiv de influența colonială în Orientul Apropiat. În multe cazuri, religia nu este cauza principală, ci un factor identitar folosit în competiția dintre state sau grupuri politice.
O schimbare majoră a raporturilor dintre sunniți și șiiți s-a produs în 1979, odată cu Revoluția Iraniană atunci când regimul monarhic al șahului Mohammad Reza Pahlavi a fost răsturnat și înlocuit de un stat teocratic condus de clericul șiit Ruhollah Khomeini. Această revoluție nu a schimbat doar politica internă a Iranului, ea a remodelat profund echilibrul geopolitic al Orientului Mijlociu și a intensificat rivalitatea dintre comunitățile sunnite și șiite. Mulți istorici consideră că anul 1979 marchează începutul unei „sectarianizări” a politicii regionale, în care identitatea religioasă devine instrument geopolitic. Pe scurt, după revoluție, Iranul a devenit prima republică islamică modernă condusă explicit de clerul șiit. Ideologia statului a fost construită în jurul doctrinei „velayat-e faqih” („guvernarea juristului islamic”), formulată de Ruhollah Khomeini.
Liderul Hezbollah a acuzat Arabia Saudită că sprijină teroriştii din Siria şi IrakNoul regim nu s-a limitat doar la politica internă. El a declarat că revoluția islamică trebuie „exportată” către alte societăți musulmane. „În 1979, un cleric șiit, Ayatollah Khomeini, a creat primul stat islamic modern și a promis să exporte revoluția. De atunci, relațiile dintre sunniți și șiiți au fost profund afectate de reacțiile regionale la acest eveniment”, preciza istoricul Toby Matthiesen.
Paradoxal, în primele luni ale revoluției, reacția multor mișcări islamiste sunnite a fost pozitivă. Revoluția era percepută ca o victorie a islamului împotriva influenței occidentale și a regimurilor autoritare. Cu toate acestea solidaritatea a fost de scurtă durată. Caracterul profund șiit al noului regim iranian a devenit evident, iar tensiunile au crescut. „Multe mișcări islamiste sunnite au trecut de la o viziune pan-islamică ecumenică la polemici anti-șiite, iar limbajul sectarian a devenit o caracteristică centrală a politicii din Orientul Mijlociu după 1979”, preciza același Toby Matthiesen.
Statele sunnite au perceput revoluția ca o amenințare directă la stabilitatea lor internă. Liderii lor se temeau că Iranul ar putea inspira comunitățile șiite din interiorul propriilor granițe. În special a apărut o rivalitate între Iran (majoritar șiită și republicană) și Arabia Saudită (majoritar sunnită și monarhică). După 1979, aceste două state au început să concureze pentru influența religioasă și politică în lumea musulmană. În timp ce Iranul promova ideologia revoluționară șiită, Arabia Saudită a intensificat exportul versiunii sale conservatoare de islam sunnit.
Se încarcă comentariile...
