Iadul pe pământ pentru 29.000 de români. Cine erau românii trimiși în lagărele morții și ce condiții îndurau
0Pe 6 ianuarie 1950, Partidul Comunist Român a înființat în mod oficial una dintre cele mai brutale și odioase forme de represiune politică. Este vorba despre lagărele de muncă forțată în care a fost distrusă viața a peste 29.000 de români. Mulți mureau de foame, boli sau epuizare.
Instaurată în 1948 cu ajutorul Armatei Roșii și a agenților sovietici apăruți ca ciupercile după ploaie după 23 august 1944, dictatura comunistă a început să facă ravagii în România. În locul bunăstării promise și a „beneficiilor” comunismului, românii s-au trezit în mijlocul terorii anilor 50. Prima grijă a comuniștilor, pe lângă sovietizarea țării, a fost îndepărtarea tuturor celor care le-ar fi putut sta în cale, cei care i-ar fi putut contrazice, opune rezistență sau contesta. Inclusiv cei greu „educabili” în spiritul „valorilor comuniste”. Adică intelectualii, țăranii gospodari ai satelor, antreprenorii, o parte a preoților.
Erau preferați în schimb muncitorii și țăranii săraci, oamenii cu puțină școală, cei frustrați de statutul lor social dar și de lipsa de educație și gata să se răzbune pe „dușmanul de clasă”. Una dintre metodele cele mai brutale ale comuniștilor de a scăpa de inamicul social și politic a fost lagărul de muncă. Propriu-zis șantiere, zone de producție unde cei care nu corespundeau noii ideologi erau trimiși în mod arbitrar la muncă silnică. Aici stăteau în condiții inumane, cu asistență medicală și igienă precară, înfometați, umiliți și uciși lent dar sigur.
„Pentru reeducarea elementelor duşmănoase R.P. Române”
Pe data de 6 ianuarie 1950 a fost elaborat decretul numărul 6, promulgat ulterior pe 14 ianuarie 1950, de Prezidiul Marii Adunări Naționale. Prin acest decret, cu șapte articole, se hotăra oficial înființarea lagărelor de muncă în România comunistă. Ele au purtat diferite denumirii de la tabere de muncă, la colonii, sau „locuri de muncă anume destinate” și au funcționat până în 1966. Practic erau tabere de muncă forțată care deserveau diferite șantiere sau exploatări miniere și în care erau internați sau deținuți cei care erau considerați „elemente dușmănoase ale statutului”.
Adică țărani gospodari sau care s-au opus colectivizării, intelectuali, foști legionari sau membrii ai partidelor istorice. Comuniștii au motivat înființarea acestor tabere de muncă forțată prin „reeducarea elementelor duşmănoase R.P. Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor în viaţa socială în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului, se înfiinţează unităţi de muncă”, se arată la primul articol al decretului 6 din 1950. Cel de-al doilea articol arată clar cine ajungea la muncă forțată. „Acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască construirea socialismului în R.P. Română precum şi acei care în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie, infracţiuni, pot fi trimişi în unităţile de muncă”. Decretul 6 este completat ulterior prin Decizia nr. 744/1952, prin care se adaugă noi categorii de deținuți care se încadrau la condamnare în „coloniile de muncă”.
În 1954, coloniile de muncă forțată au fost desfințate. Dar în 1958 după mișcările de protest din Ungaria, activitatea lor a fost reluată cu și mai mare intensitate până în 1966. „Noul val de teroare de după revoluţia din Ungaria a dus la reintroducerea muncii forţate în „locuri de muncă anume destinate” (prin Decretul nr. 89/1958 al Marii Adunări Naţionale). HCM nr. 282/1958 preciza că măsura se aplica în cazul unor categorii de foşti legionari şi al celor care primejduiau ordinea de stat. În fapt, reţinerile s-au făcut ca şi înainte, pentru orice tip de acţiune sau declaraţie care era considerată ostilă regimului. Pedeapsa era între 2 şi 6 ani, internarea fiind decisă de o comisie compusă din doi adjuncţi ai ministrului Afacerilor Interne şi un adjunct al Procurorului General”, arată specialiștii de la CNSAS.
Printre cei trimiși în aceste tabere de muncă forțată erau și cei care ascultau posturi de radio din străinătate și mai povesteau vecinilor sau colegilor de serviciu, religioșii dar și cei care nu se supuneau măsurilor de stalinizare a României. În cea din urmă categorie intrau cu siguranță țăranii sau cei care s-au trezit cu afacerile naționalizate. Decretul din 1950 și completările sale ulterioare au deschis un drum lung și cumplit al abuzurilor. Efectiv toți cei incomozii noului regim erau luați de acasă sau de la muncă și trimiși în aceste lagăre de muncă forțată, fără judecată, fără probe, fără nimic. Ba chiar unii ajungeau în urma unor răzbunări personale.
„Unităţile şi coloniile de muncă au fost un important instrument represiv utilizat de autorităţile comuniste împotriva opozanţilor politici şi a tuturor celor care erau consideraţi „duşmani ai regimului”.(...) Decretul lăsa loc la abuzuri prin definiţia vagă dată categoriilor de persoane ce urmau a fi internate în unităţi de muncă: erau vizaţi toţi cei care ameninţau sau defăimau construcţia socialismului prin fapte care nu puteau fi considerate infracţiuni. Dar abuzivă era mai ales procedura de internare: nu era nevoie de un verdict al justiţiei, decizia fiind luată de Ministerul de Interne, pe baza unei anchete a Securităţii sau Miliţiei. Durata detenţiei era de 6 luni până la 2 ani, cu posibilitate de extindere până la 5 ani. Intervalul scurs de la momentul arestării până la terminarea anchetei (care putea să varieze de la o lună la câţiva ani) nu era socotit în decizia de internare administrativă”, arată cei de la CNSAS.
Ulterior în 1952 au fost adăugate noi categorii de „dușmani ai poporului”. Și anume membrii fostelor partide politice din perioada interbelică sau din timpul războiului, foști angajați ai statutului înainte de instaurarea comunismului, „chiaburii”, cei care au încercat să părăsească țara după 1945 dar și rudele celor care au reușit să părăsească țara. Tot acolo ajungeau și cei despre care comuniștii spun că nu erau suficient de „reeducați” după ce au ispășit detenția în pușcăriile politice.
„În fiecare zi mor 30-50 de oameni”
În total, în România comunistă au fost înființate în jur de o sută de colonii de muncă fortață. Majoritatea erau în partea de sud-est a țării dar și în zonele marilor exploatări miniere.„Istoricii au identificat câteva zeci de unităţi şi colonii de muncă, în jur de o sută. Marea majoritate erau plasate în estul României, în actualele judeţe Constanţa, Brăila, Tulcea şi Călăraşi. Unele dintre cele mai cunoscute se găseau la Canal (Poarta Albă, Capul Midia, Cernavodă, Saligny, Castelul, Galeş, Peninsula, Noua Culme, Taşaul etc), Balta Brăilei (Periprava, Salcia, Grindu, Giurgeni, Ostrov, Chilia Veche, Florica etc) şi în exploatări miniere (Baia Sprie, Cavnic, Nistru). Colonii de muncă au funcţionat şi pe lângă penitenciarele importante”, precizează cei de la CNSAS.
Aceste colonii de muncă era adevărate lagăre de exterminare prin muncă silnică.
Oamenii erau ținuți în barăci insalubre, puși să doarmă pe jos, cel mult pe o mână de paie, hrăniți în bătaie de joc și puși să muncească câte 12 ore pe zi fiind-ule fixate sarcini greu de îndeplinit.
De asistență medicală nici nu putea fi vorba. Igiena era precară. Oamenii erau la mila gardienilor și torționarilor din aceste lagăre. Erau bătuți, schingiuiți, umiliți, la discreție. Se murea pe capete din cauza epuizării, a condițiilor inumane, a bătăilor. „Regimul de muncă era extrem de aspru. Internaţii din coloniile de muncă erau folosiţi la muncă brută, cu mijloace rudimentare, în domenii precum construcţii, minerit, agricultură sau amenajarea teritoriului. Normele fixate erau foarte greu sau imposibil de îndeplinit. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii improprii, de cele mai multe ori în barăci insalubre, care nu îi protejau nici de frig, nici de căldură. Mâncarea era puţină şi proastă. Oamenii erau supuşi bătăilor, torturii, violenţelor psihologice şi muncii extenuante. Ei mai aveau de suferit din cauza frigului sau căldurii, a izolării sau supraaglomerării. Ca o regulă, deţinuţii erau deprivaţi de odihnă, apă, mâncare şi medicamente. În toate coloniile, rata mortalităţii era ridicată”, indică specialiștii CNSAS.
Cei care mureau erau efectiv aruncați în gropi comune. Se spune că unii, cu semne vitale slabe, au fost efectiv îngropați de vii. Conform datelor oficiale prin lagărele de muncă comuniste au trecut peste 29.000 de români. Specialiștii spun că datele sunt incomplete, adică este foarte probabil ca numărul real să fi fost mult mai mare. Unul dintre cele mai dure lagăre de muncă a fost cel din zona șantierului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Cea mai mare parte a acestor prizonieri locuiesc în bordeie, în timp ce alţii stau în barăci. Condiţiile de trai sunt extrem de proaste. Este o lipsă de apă, datorată de lipsa puţurilor, iar oamenii sunt obligaţi să bea apă din râul Ialomiţa. Prizonierii sănătoşi sunt puşi să lucreze la Canalul Dunăre – Marea Neagră sau în fermele din vecinătatea acestuia. Pentru 10 ore de lucru pe zi primesc 100 de lei. Un kilogram de pâine costă 80 de lei. Din cauza condiţiilor rele de trai, febra tifoidă, icterul şi tuberculoza sunt larg răspândite. În fiecare zi mor 30 – 50 de oameni, iar unii dintre ei sunt cei care se sinucid”, arătau autorii unei note informative din 1951, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.
Deținuții din lagărele de la Tașaul, Poarta Albă, Cernavodă și Columbia aveau vârste cuprinse între 15 și 60 de ani. Toți munceau în jur de 12 ore la săpat șanțuri sau la cărat piatră. Mâncau pâine neagră, ciorbă de fasole și cartofi, marmeladă și beau ceai. Rareori primeau carne. Mureau pe capete. „Cea mai mare parte a muncitorilor, între 15.000 şi 18.000, sunt deţinuţi ai Ministerului de Interne, aduşi în lagărele Taşaul, Poarta Albă, Cernavodă şi Columbia - de lângă Cernavodă. Sunt deţinuţi de drept comun, persoane care au încercat să fugă din ţară şi deţinuţi politici. Uneori sunt bătuţi şi forţaţi să muncească la temperaturi negative”, arăta un raport al CIA, din 1950.
În lagăre erau închise și femei. Trăiau laolaltă cu prostituatele culese de prin București și condamnate la muncă silnică.
Coșmarul s-a terminat în 1966
Lagărele de muncă au fost desfințate în 1966. Odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu acesta a dorit să lase impresia că o rupe cu trecutul și că este vremea unui noi comunism românesc. Acel comunism-naționalist, pe linie proprie. Ceaușescu a vrut să arate și că pedepsește abuzurile perioadei anterioare, adică crimele și atrocitățile anilor 50. Prin hotărârea plenarei PCR din iunie 1967, s-a dispus investigarea inclusiv a internărilor în lagărele de muncă. S-a ajuns la concluzia că au fost abuzive și în multe cazuri nejustificate. Adică oamenii au murit degeaba, nevinovați, victime ale unui regim criminal.
„În privinţa legalităţii internării în unităţi de muncă, în perioada 1950-1954, a celor 22.077 persoane, s-a constatat că pentru marea masă a acestora măsura nu a fost justificată. Această concluzie rezultă din faptul că până în 1954, când s-au desfiinţat unităţile de muncă, 20.477 persoane au fost puse în libertate, iar pentru 1.600 persoane s-au emis mandate de arestare, în vederea efectuării anchetei penale; dintre acestea numai 509 persoane au fost trimise în justiţie, pentru restul cauza fiind clasată. Nejustificată apare şi măsura de internare în unităţi de muncă a majorităţii celor 3.663 persoane în perioada 1958-1963, deoarece dintre acestea 777 au fost internate după executarea unor condamnări, când de fapt trebuiau să fie puse în libertate, întrucât nu comiseseră alte infracţiuni. O mare parte din restul persoanelor a fost arestată şi internată ca urmare a funcţiilor deţinute în fostele partide burgheze şi pentru manifestarea unor nemulţumiri în legătură cu cooperativizarea agriculturii”, arată și concluziile raportului investigației din 1967.
Se încarcă comentariile...
