„Făcătorul de sultani”, singurul român care a pus pe tron un împărat otoman. A fost un principe de modă occidentală și cel mai mare stăpânitor valah

Un voievod român a fost unul dintre cei mai importanți jucători politici din evul mediu est-central european. A fost considerat un principe de modă occidentală, un reformator și un militar respectat de marile puteri ale vremii. În plus, a fost singurul care a pus pe tron, un sultan otoman. 

Mircea cel Bătrân și fiul său Mihail Foto: wikipedia

Mai ales în perioada comunistă, prin intermediul cinematografiei, dar și al discursului istoric propagandistic, s-a popularizat ideea că românii, în Evul Mediu, au fost un popor ruralizat și idilic, cu domnitori înțelepți și care-și vedeau de „nevoi și de neam”, victime permanente ale agresivității vecinilor hrăpăreți, în special a otomanilor.

Dacă ultima parte a afirmației este în mare parte adevărată, Moldova și Valahia fiind râvnite, cel puțin în anumite perioade istorice, și de unguri, și de otomani, dar și de polonezi (nu neapărat în același timp), în rest este pură mitologie istorică național-comunistă. În realitate, destui domnitori români au avut domnii active, interesate de relațiile cu celelalte state și, de multe ori, combativi în ceea ce privește relația cu vecinii. Unul dintre cele mai bune exemple a fost Mircea I Basarab, sau, așa cum a ajuns cunoscut în istoria românilor, Mircea cel Bătrân sau Mircea cel Vechi.

Supranumele vine mai ales de la faptul că a avut o domnie îndelungată. Mircea, după modelul înaintașilor săi, a fost unul dintre cei mai occidentalizați principi români, un reformator după model central-european, un cavaler de modă apuseană. În plus, a rămas în istorie drept singurul principe român care a reușit să facă jocurile în cel mai puternic imperiu al vremii. A fost numit de un reputat istoric român „făcătorul de sultani”, cu trimitere la faptul că Mircea a pus pe tronul imperiului un sultan și s-a implicat activ în luptele pentru tron între fiii marelui „stăpân al lumii”.

Un geostrateg desăvârșit, respectat de puterile creștine și temut de otomani

Mircea cel Bătrân a fost un lider unic în istoria românilor. Poate sta pe aceeași treaptă ca importanță și calități cu Ștefan cel Mare. Un suveran activ, inteligent și concentrat pe modernizarea și includerea principatului său în lumea medievală central-europeană.

Mircea nu a căutat izolarea și nici doar grija „nevoilor și a neamului”, ci extinderea și creșterea prestigiului Valahiei. A fost fiul lui Radu I (1377–1383), considerat de mulți un monarh valah cu „apucături apusene”. Stilul său de viață și modul în care a ales să se prezinte în epocă reflectă o dorință clară de aliniere la standardele curților regale din Occident. În urma săpăturilor arheologice din anul 1920 de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș, a fost descoperit „mormântul princiar” (atribuit de cei mai mulți istorici lui Radu I), iar vestimentația găsită a uimit prin fastul ei apusean: o tunică din mătase purpurie, brodată cu fir de aur și decorată cu motive heraldice occidentale (lalele și lezi). Paftaua de aur de la centură, realizată în stil gotic transilvănean, care înfățișa un castel medieval, iar nasturii de argint aurit și mărgele de mărgăritar erau specifice modei de la curțile din Europa Centrală și Apuseană. Iar fiul său, Mircea, odată a continuat această tradiție. Mircea a fost ca un principe apusean, în care se împleteau și elemente bizantine și balcanice.

În ciuda fabulațiilor din perioada comunistă, armata lui Mircea cel Bătrân nu era formată din țărani cu furci și topoare, ci în mare parte din cavalerie profesionistă, fie ușoară, fie greu înarmată. La acestea se adăuga și o infanterie profesionistă, dar și contingente serioase de arcași. Drept dovadă a orientării către Evul Mediu central-european, în armata lui Mircea cel Bătrân existau și cavaleri valahi. Aceștia sunt atestați la turnirul de la Buda în 1412. În plus, la Târgoviște au fost descoperite reprezentări ale cavalerilor medievali, probabil valahi. Mircea cel Bătrân a fost un strateg și un diplomat de elită. Văzând pericolul otoman la Dunăre, Mircea a stabilit un sistem de alianțe cu vecinii săi mai puternici. Prin intermediul domnului Moldovei, Petru Mușat, a încheiat o alianță cu regele Vladislav Jagiello al Poloniei în 1389, reînnoită în 1390 și 1391. Asta mai ales și pe fondul relațiilor tensionate cu regele Ungariei, pe tema Banatului de Severin. Ulterior, în 1395, va încheia o alianță și cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei. Când ne referim la alianță, înseamnă contracte de vasalitate ale lui Mircea cel Bătrân cu suveranii Poloniei și Ungariei.

Contrar a ceea ce știe îndeosebi publicul larg, Mircea cel Bătrân era un suveran activ. El este cel și-a coordonat acțiunile, în 1392, cu Sigismund de Luxemburg și a atacat prin surprindere baza de achingii de la Karinovasi, la sud de Munții Balcani. Ulterior, Mircea reușește să creeze o puternică impresie după bătălia de la Rovine și, în cele din urmă, ajunge un lider militar respectat în Europa Centrală. Drept dovadă, faptul că regele Ungariei a propus ca Mircea să atace cu trupele sale, primul, în lupta de la Nicopole, pierdută de cruciați. Mircea se aliniase politicii central-europene, era un om al timpului său, cu nimic mai prejos decât contemporanii săi din zona central-est-europeană.

Cel mai mare stăpânitor valah, „Io Mircea mare voievod şi domn”

Mircea s-a bătut aproape de la egal la egal cu otomanii, împărțind cu aceștia victorii și înfrângeri. Nu de puține ori, Mircea cel Bătrân a profitat de slăbiciunile armatei otomane pentru a cuceri noi teritorii. Nu a fost un „necăjit” care-și „apăra nevoile și neamul”, ci un principe nord-dunărean puternic, activ, ancorat în sisteme de alianțe cu țările vecine și cu o armată puternică, experimentată în luptă. Înfrângerea lui Baiazid Fulgerul de către Timur Lenk, prințul stepelor, în bătălia de la Ankara din 1402, a deschis noi oportunități pentru Mircea cel Bătrân. A atacat Dobrogea, i-a gonit pe turci, inclusiv de la Silistra, și a pus mâna pe acest teritoriu, bucurându-se de oportunitatea deschiderii la mare.

Mircea cel Bătrân Foto: Adevarul colaj

„Mircea s-a folosit de slăbirea statului otoman și, în împrejurările create de răscoala bulgară condusă de Constantin şi Frujin, fiii ţarului din Tîrnovo, a reocupat Dobrogea (1404) şi a înfrânt forţele otomane la Silistra (c. 1407-1408)”, preciza Florin Constantiniu în aceeași lucrare. Mircea devenea domnul unui teritoriu întins. Era un suveran autocrat tot mai puternic. „Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată țara Ungrovlahiei şi al părților de peste munţi, încă şi către părțile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herțeg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”, se arăta în titulatura sa. „Niciodată un domn al Ţării Româneşti nu a avut sub autoritatea sa o asemenea întindere teritorială”, adăuga Florin Constantiniu în aceeași lucrare.

„Făcătorul de sultani”, singurul român care a manevrat politica Înaltei Porți

Înfrângerea lui Baiazid și apoi moartea sa au deschis pentru principele valah și alte oportunități, pe care, ca un fin om politic al vremurilor sale, le-a exploatat aproape la maximum. Mai precis, începuse lupta pentru succesiunea la tronul Imperiului Otoman între fiii lui Baiazid. Mircea era și un suveran puternic, dar mai ales abil, așa că a început să intervină în acest conflict. Miza era importantă. Dacă punea pe tron un sultan, atunci s-ar fi bucurat de liniște la Dunăre. Mircea nu a acționat singur, ci cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, dar și al emirului de Sinop (un principat turcesc independent). În primul rând, i-a găzduit în Valahia pe doi dintre fiii lui Baiazid.

Pe Musa și Mustafa. Prima dată a mizat pe Musa. Și chiar l-a făcut sultan la Edirne. „După o întrevedere la Severin cu Sigismund de Luxemburg (1406), Mircea s-a angajat, prin intermediul emirului de Sinop, în sprijinirea unuia din fiii lui Baiazid, Musa. În 1409 acesta a venit în Țara Românească, fiind primit cu solemnitate de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român şi de la despotul Serbiei, Ştefan Lazarevici, forţele lui Musa au învins, nu fără dificultăţi, pe cele ale fratelui său Suleiman, ucis, după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era recunoscut ca sultan la Edirne (Adrianopol), Mircea apărând — păstrând, evident, proporțiile — în postura unui Warwick balcanic”, preciza Florin Constantiniu. Mircea părea să aibă succes în mașinațiunile sale. Mehmed, cel mai puternic dintre fiii lui Baiazid, avea însă sprijinul majorității marilor feudali otomani.

Baiazid capturat de Timur Lenk Foto: wikimedia commons

A reușit să-l învingă pe Musa în 1413 și l-a executat. Mircea nu s-a lăsat. L-a scos la înaintare pe Mustafa, cel de-al doilea fiu al lui Baiazid, pe care-l ținea la păstrare în Valahia. Mehmed și-a dat seama că sursa problemelor lui era principele Valahiei și că exista riscul ca acesta să controleze politica Imperiului Otoman. A planificat o expediție puternică în Țara Românească. A renunțat după ce a fost bătut de venețieni la Gallipoli în 1416. Profitând de această situație, Mircea a intervenit în forță în politica otomană. A stârnit o revoltă de pomină. L-a stârnit pe șeicul Bedreddin, care a declanșat răscoale prin Rumelia, iar Mustafa era pregătit, cu ajutor armat, să înceapă lupta cu fratele său. Mehmed s-a impus însă. „Confruntat cu doi adversari — fratele-pretendent şi agitatorul social —, Mehmed l-a lovit, mai întâi, pe Bedreddin, care a fost capturat şi executat, apoi, printr-un acord cu Bizanțul (Mustafa se refugiase la Salonic), a obţinut făgăduinţa împăratului Manuel de a-l reţine pe pretendent la Constantinopol. Odată cu moartea lui Bedreddin şi cu eşecul lui Mustafa lua sfârşit o ipostază de „făcător de sultani” a lui Mircea”, scria Florin Constantiniu.

Domnitorul român trebuia să se aștepte la represalii. Și, ca de obicei, cum li se întâmpla principilor români, a fost lăsat singur de forțele creștine, în fața pericolului. Mehmed nu a luat decât Dobrogea. Nu a îndrăznit să invadeze Valahia, de teamă să nu pățească la fel ca tatăl său la Rovine. Mircea, în schimb, ajuns în etate, fără să se poată bizui pe aliați, pentru a-și proteja principatul, a fost de acord să plătească tribut otomanilor. „Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând, prin inaugurarea cu succes a strategiei de disuadare a Porții otomane de a introduce administraţia directă între Carpaţi şi Dunăre și prin oprirea temporară la Dunăre a expansiunii otomane, ceea ce a salvat Țara Românească, în faza consolidării statale, de anihilarea politică”, se arată în „O istorie sinceră a poporului român”.