Cum a sfârşit primul lider islamic care a semănat teroare în Europa creştină. A fost cel care i-a transformat prima dată pe români în vasalii turcilor
0
Sultanul Baiazid I a fost unul dintre cei mai importanţi lideri ai turcilor otomani. A semănat teroare în Balcani şi a zdrobit forţele Europei creştine într-o luptă epică în apropiere de cetatea Nicopole. Cu toate acestea, marele sultan a sfârşit în mod misterios într-o cuşcă, la picioarele unui războinic din stepele Asiei Centrale.
Baiazid I a fost unul dintre cei mai renumiţi lideri otomani. A fost supranumit ”Fulgerul”, pentru rapiditatea atacurilor sale, dar şi a capacităţii trupelor sale de a se deplasa dintr-un loc în altul. Baiazid a băgat spaima în lumea medievală creştină, reuşind să zdrobească o armată cruciată de mari dimensiuni lângă Nicopole şi totodată să devină un adevărat stăpân al Balcanilor, transformând Imperiul Otoman într-o ameninţare constantă pentru bătrânul continent.
În ciuda faimei sale de lider şi războinic, Baiazid ”Fulgerul” a avut pare de un sfârşit mizer, închis, spun unii cronicari, într-o cuşcă de fier şi umilit de Timur cel Şchiop, un han mongol care a măturat cu războinicii săi întreaga Asie.
Războinicul numit şi ”Fulgerul”, spaima Europei
Baiazid I a fost fiul lui Murad I şi al lui Hatun, o grecoaică ajunsă în haremul sultanului. Baiazid s-a născut în anul 1354 la Edirne, petrecându-şi copilăria învăţând arta războiului şi cea a administraţiei eficiente. A fost un tânăr educat, dar mai ales un războinic care nu pregeta să-şi conducă trupele în luptă. De altfel, Baiazid a devenit sultan în focul luptei. În 1389 l-a însoţit pe Murad în campania sa din Balcani împotriva sârbilor. Până atunci puterea otomanilor crescuse considerabil, acaparând teritorii din sud-estul Europei şi din Asia Mică. În timpul bătăliei de la Kosovopolje contra sârbilor, sultanul Murad a fost ucis de Milos Obilic.
Trupele otomane vlăguite şi demoralizate au fost la un pas să piardă bătălia. Atunci Baiazid, noul sultan consfinţit pe câmpul de luptă, a luat conducerea oştilor şi, printr-o manevră hotărâtă şi îndrăzneaţă, şi-a motivat soldaţii şi a măcelărit o mare parte din armata sârbească. Drept răzbunare pentru moartea tatălui său, Baiazid a ucis toţi prizonierii sârbi. Cu toate acestea capitala Kosovo nu a putut fi cucerită, aşa că turcii s-au retras. Ceea ce mai rămăsese din Serbia a primit o largă autonomie din partea lui Baiazid, în schimbul vasalităţii şi a plăţii tributului. Baiazid a început apoi să semene teroare în Balcani şi devenise o reală ameninţare pentru Europa creştină. A cucerit mare parte a Balcanilor şi a îngenuncheat ţaratele bulgăreşti. În 1393, ţarul Şişman a pierdut Nicopole, iar Straţimir abia mai reuşea să păstreze Vidinul, fiind vasal al turcilor. Imperiul Bizantin nu mai era demult un imperiu. După cuceririle lui Baiazid a mai rămas doar cu oraşul Contantinopole şi împrejurimile. În 1391 a fost asediat deja de oştile lui Baiazid.
Graniţa dintre Imperiul Otoman şi Europa Creştină se apropia tot mai mult de Ungaria, poarta către Occident. Veneţienii, ungurii, românii se simţeau direct ameninţaţi de furtuna provocată de Baiazid. Tocmai de aceea, în 1394, papa Bonifaciu al IX-lea a chemat marile puteri occidentale la Cruciada împotriva otomanilor. În 1396 o mare armată cruciată, formată din trupele regatului Ungariei, condus de Sigismund de Luxemburg, dar şi din trupe importante de cavaleri francezi, comandaţi de Filip de Artos, Jean cel Fără Frică, Jean de Vienne sau Enguerrand de Coucy, s-au adunat la Buda. În scurt timp armatei cruciate s-au alăturat Cavalerii Ospitalieri, trupe trimise de Republica Veneţiană, cavaleri din Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic, Polonia, Boemia şi Navarra. Pe lângă cavalerii Occidentului şi-au făcut apariţia şi contingentele valahe conduse de Mircea cel Bătrân, dar şi cele ale despotului sârb Ştefan al II-lea Brankovic.
Armatele cruciate s-au oprit la porţile cetăţii Nicopole. În scurt timp, Baiazid renunţă la asediul cetăţii Constantinopol şi ajunge cu o viteză fulgerătoare la Nicopole. În urma încleştării, trupele lui Baiazid distrug armata cruciată şi provoacă o înfrângere zdrobitoare Apusului Creştin. Balcanii rămâneau în mâna otomanilor, iar Baiazid deja se gândea la o expediţie peste Dunăre. De altfel, nu ar fi fost prima dată când ar fi atacat un stat creştin la nordul fluviului. În 1394 a declanşat o invazie împotriva Ţării Româneşti. La Rovine a fost bătut de Mircea cel Bătrân, dar a reuşit să-l alunge în două rânduri pe voievodul muntean. În cele din urmă, Mircea cel Bătrân a acceptat să devină vasal al Imperiului Otoman. Obiectivul imediat al lui Baiazid nu era însă o campanie la nord de Dunăre, ci cucerirea oraşului Constantinopol. Pentru a treia oară a lansat un asediu general asupra oraşului. De această dată oraşul a fost la un pas să capituleze. Salvarea a venit din stepele Asiei Centrale.
Timur cel Şchiop, coşmarul lui Baiazid Fulgerul
În timp ce Baiazid făcea ravagii în Balcani şi se războia cu creştinii din Europa, în Asia Centrală se ridica un nou uragan. Mongolii îşi găsiseră un nou lider războinic şi plecau din nou că cucerească lumea. Se numea Timur Lenk sau Timur cel Şchiop. Numele său însemna ”ca fierul” şi a fost un războinic renumit al stepelor, fiind de-a lungul timpului hoţ de cai şi mercenar. Ajunge stăpân al hoardelor şi din 1380 începe cucerirea ţinuturilor din împrejurimi. În faţa hoardelor sale cade Horasanul, centrul şi vestul Persiei, Armenia, Georgia, Uzbekistanul de astăzi şi Azerbaidjanul. Până în 1395 îi supune pe tătarii Hoardei de Aur. În 1398 cucereşte Delhi, iar în 1401 Bagdadul şi Damascul cad în faţa războinicilor lui Timur Lenk.
Ajunge la frontierele Imperiului Otoman şi după ce convinge numeroşi emiri supuşi de Baiazid să i se alăture îl înfruntă direct pe sultanul otoman. Lupta decisivă se dă în 1402, pe câmpia Ciubuk din faţa Ankarei. Timur Lenk avea peste 700.000 de războinici, spun unele surse, iar Baiazid, doar 300.000 de luptători. Mai mult decât atât, otomanii erau obosiţi, fiind luaţi direct de la asediul oraşului Constantinopol. Timur ocupase strategic malurile râului Ciubuk şi a reuşit să-şi adapte caii, dar şi să ofere un răgaz trupelor sale însetate. De cealaltă parte, ostaşii lui Baiazid erau obosiţi, însetaţi şi flămânzi. Chiar la începutul luptei, nobilii anatolieni au dezertat din armata lui Baiazid. Chiar şi fii sultanului şi-au părăsit tatăl la vederea iureşului mongol.
Alături de Baiazid au rămas doar o parte a trupelor turceşti loiale, dar şi aliaţii sârbii. Izvoarele istorice arată că, deşi era conştient că va pierde lupta, sultanul otoman alături de corpul său de călăreţi de elită s-a aruncat în focul luptei. S-a luptat toată ziua şi a ucis un număr mare de inamici. Când era clar că va fi încercuit de mongoli, Baiazid, alături de gărzile sale de corp, a încercat să spargă încercuirea. Unele izvoare arată că armăsarul său s-a prăbuşit la pământ cu tot cu călăreţ, după ce s-a împiedicat de o piatră. Baiazid a fost înconjurat de inamici şi capturat. Domnia lui Baiazid se încheiase, iar expansiunea şi gloria otomană au fost pe moment oprite. Oştile lui Timur au spulberat resturile armatei otomane. Mai apoi au cucerit Bursa şi Izmir.
Sclav umilit sau prizonier de lux?
Despre soarta lui Baiazid s-a scris mult. Cronicarii Ibn Arabşah, Orudi ben Adil, bizantinul Phrantzes sau francezul Boucicault au descris captivitatea lui Baiazid ca fiind degradantă, umilitoare. Aceştia scriau că fostul sultan otoman a fost băgat într-o cuşcă de fier, umilit şi purtat în haine murdare şi rupte prin toate oraşele cucerite de mongoli. Practic, Baiazid, conform acestor cronicari, era un trofeu viu al victoriei lui Timur Lenk, cărat peste tot ca un suvenir al războinicului mongol. Se spune că şapte luni a stat Baiazid în cuşca de fier. Totodată aceleaşi surse precizează că marele sultan era umilit constant, fiind folosit ca un sclav de Timur Lenk. Când urca pe cal, războinicul mongol îl obliga pe Baiazid să stea pe post de scaun şi îl călca în picioare. Mai mult decât atât, Baiazid ar fi fost hrănit odată cu câinii, mâncând de pe jos. Umilienţele erau constante, spun aceeaşi cronicari.
Numeroşi istorici consideră însă că sursele amintite mai sus nu sunt de încredere, întâmplările despre umilinţele lui Baiazid fiind relatate fie de duşmani ai lui Timur Lenk, care căutau să scoată în evidenţă cruzimea şi barbaria acestuia, fie de foşti adversari ai lui Baiazid, precum francezul Boucicault, capturat la Nicopole de sultanul otoman, care doreau să întineze imaginea fostului lider otoman. Mulţi specialişti iau în considerare o altă variantă a prizonieratului lui Baiazid, folosind altă serie de surse documentare. Sunt considerate mai de încredere relatările lui Schiltberger, cavaler german luat prizonier de turci la Nicopole, spaniolul Clavijo, călător ajuns la curtea lui Timur Lenk, dar şi cronicarii turci Neşri şi Aşîkpasazade. Conform mărturiilor acestora, Baiazid nu a fost umilit de Timur Link, ci mai degrabă tratat ca un prizonier de lux. Nu este amintită nicăieri cuşca de fier, nici umilinţele la care ar fi fost supus sultanul.
”Îl duceau pe Baiazid într-o litieră asemenea unei cuşti purtată de doi cai. Totdeauna mergeau în faţa lui Timur“, scria cronicarul turc Aşîkpasazade, pe baza povestirilor unor martori oculari. Adică în loc de cuşca de fier, Baiazid era cărat într-o litieră sub forma unei colivii aurite. Se spune că, atunci când a fost capturat, Baiazid a fost adus în faţa liderului mongol legat la mâini. Atunci Timur Lenk s-a arătat foarte supărat pe supuşii săi şi a cerut imediat dezlegarea prizonierului. Mai mult decât atât, l-ar fi certat că s-a aruncat în luptă. Unii cronicari din seria celor menţionaţi mai sus arată că Timur Lenk nutrea un soi de respect faţă de Baiazid. În orice caz, majoritatea specialiştilor spun că Baiazid era un trofeu important pentru Timur Lenk.
O moarte misterioasă
După şapte luni jumătate de captivitate, fie că a fost cuşcă de fier, fie că a fost colivie aurită, Baiazid Fulgerul se stingea din viaţă, în anul 1403, la Akşehir. Cauza morţii sale este necunoscută. Există însă şi aici o serie de variante contradictorii. Una dintre acestea arată că suveranul otoman s-a sinucis fiindcă nu mai suporta prizonieratul şi totodată nu dorea să fie dus ca un trofeu de război în Samarkand, capitala lui Timur Lenk. Baiazid încercase să evadeze în câteva rânduri, dar fiind bine păzit tentativele sale au eşuat. Nici măcar răscumpărarea nu a primit-o Timur Lenk, semn că dorea ca sultanul otoman să-i fie trofeul de preţ. Baiazid, ajuns în culmea disperării, şi-ar fi luat zilele cu o otravă ascunsă în inelul său.
O serie de cercetători spun că moartea prin sinucidere a lui Baiazid a fost trecută sub tăcere intenţionat de urmaşii săi, tocmai fiindcă legea islamică interzice sinuciderea. Dar este una dintre cele mai plauzibile variante. O altă posibilitate ar fi fost cea oferită de cauzele naturale. Baiazid ar fi murit din cauza hipertensiunii arteriale sau a insuficienţei respiratorii. Ultima variantă, şi cea respinsă de majoritatea specialiştilor, este cea a asasinatului. Se spune că, atunci când a aflat de moartea lui Baiazid, Timur Lenk a fost profund afectat. Mehmed Celebi, urmaşul lui Baiazid, a primit rămăşiţele tatăului său. Imperiul Otoman avea să-şi revină după această lovitură, mai ales că stăpânirea lui Timur Lenk a fost efemeră.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
