Dezastrul nuclear secret din inima Rusiei. Unul dintre primele și cele mai grave accidente nucleare mușamalizate timp de trei decenii de sovietici
0Dezastrul nuclear de la Cernobîl nu a fost singular în istoria Europei de Est. A fost precedat de o catastrofă produsă în anul 1957 la o centrală nucleară secretă din zona munților Ural. Deși a contaminat o zonă de 17.000 de hectare, autoritățile sovietice au secretizat totul.
Pe 26 aprilie 1986, la ora 1:23 noaptea, la centrala nucleară de la Cernobîl se producea o explozie puternică, urmată de o contaminare radioactivă a zonei înconjurătoare. Nori cu precipitații radioactive s-au îndreptat către părțile vestice ale Uniunii Sovietice, ale Europei, dar și către părțile estice ale Americii de Nord. Mari suprafețe din Ucraina, Rusia și Belarus au fost grav contaminate cu materiale radioactive. A fost considerat cel mai grav accident din istoria utilizării energiei nucleare. Puțin cunoscut este faptul că ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl a fost doar un accident cu repetiție. În anul 1957, în zona Uralilor de Sud, a avut loc o altă tragedie nucleară pe care autoritățile sovietice au negat-o timp de mai bine de trei decenii. Este vorba despre explozia unui depozit de reziduuri nucleare de la o centrală secretă a sovieticilor. Dezastrul a fost comparabil cu cel de la Cernobîl fiind clasificat de nivel 6 (n.r. incidentul nuclear de la Cernobîl a fost clasificat de nivel 7). Efectele extrem de grave au fost mușamalizate de autoritățile sovietice.
Falsele lumini ale nordului, moartea care plutea în aer
În după-amiaza zilei de 29 septembrie 1957, locuitorii districtului Celiabinsk din Uralul de Sud au observat culori neobișnuite pe cer. Era o atmosferă crepusculară pe care se profilau lumini albastru-violet. Oamenii credeau că este vorba de aurora boreală, dar se întrebau cum de putea fi observată dintr-o regiune atât de îndepărtată. La doar câteva zile, oamenii au văzut forfotă. Militari, autorități, oameni de știință veneau și plecau din zona care adăpostea o suprafață secretă a Uniunii Sovietice.
Era vorba despre instalațiile nucleare Maiak, prima centrală care putea produce material nuclear din istoria Uniunii Sovietice. Imediat, oamenii au fost obligați să-și sacrifice animalele, să-și distrugă culturile, să îngroape recoltele și să-și are terenurile agricole. Peste 20 de sate cu 11.000 de locuitori au fost evacuate iar locuințele și toate dependințele, împreună cu edificiile publice, au fost complet demolate. Oamenii nu au primit nicio explicație iar autoritățile nu au dat nicio declarație oficială. Era un secret total. Dar oamenii știau că la Maiak avusese loc un dezastru. Efectele aveau să le simtă mai târziu, la fel și cei care au locuit pe malurile apelor din jurul facilităților nucleare din Uralul de Sud.
Secretul sovieticilor din Uralul de Sud
Povestea acestui dezastru începe în zorii Războiului Rece, acea luptă pentru putere și dominație postbelică dintre URSS și SUA, care a marcat și modelat peisajul politic, economic și social la nivel mondial. După cel de-Al Doilea Război Mondial, sovieticii și-au dat seama că se află în urma Statelor Unite în dezvoltarea armelor nucleare. Pentru a recupera terenul pierdut, au construit în grabă o zonă secretă, militarizată, cu instalații de producere a materialului nuclear, cunoscută sub numele de centrala nucleară Maiak, ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de centrala nucleară Maiak. Se afla în apropierea orașului rusesc Kistim, într-un orășel secret, închis, numit Celiabinsk-40. Astăzi se numește Oșorsk, fiind situat în regiunea Celiabinsk din Rusia.
Centrala nucleară Maiak a fost înființată în anul 1946 și avea misiunea de a procesa plutoniul necesar pentru fabricarea armelor nucleare. În anul 1949, la Maiak, a fost produsă prima bombă nucleară sovietică. Pentru ruși a fost un succes extraordinar, mai ales în contextul competiției în materie de arme nucleare cu rivalii americani. După acest succes inițial, autoritățile sovietice au cerut din ce în ce mai multe bombe și au acordat din ce în ce mai puțin timp pentru fabricarea lor. Cum în comunism nimeni nu contrazicea partidul și pe cei de la conducerea lui, centrala nucleară de la Maiak a livrat pe bandă rulantă. Uzina era însă ansamblată în grabă, tocmai pentru a încerca să țină pasul cu americanii, iar multe riscuri legate de siguranța instalațiilor nu au fost luate în considerare sau, pur și simplu, au fost trecute cu vedere. Producția era cel mai important aspect. Iar prețul a fost plătit.
Un dezastru care a afectat mii de oameni
Fără să fie respectate standardele de siguranță, centrala nucleară de la Maiak era o sursă constantă de radiații. Peste 17.000 de muncitori care lucrau în acele facilități au suferit supradoze de radiații între 1948 și 1958. În plus, angajații centralei obișnuiau să deverseze deșeuri radioactive în râul Techa din apropiere. Culmea, acel râu era folosit ca sursă de apă potabilă de locuitorii satelor din zonă.
Tot mai mulți începeau să acuze probleme de sănătate. Până în anul 1952 au fost întâlnite mai multe focare de boli provocate de radioactivitate la sătenii din localitățile aflate în aval. După 1952 s-au luat măsuri iar deșeurile radioactive nu au mai fost deversate în râul Techa. Personalul de la Maiak a decis ulterior să depoziteze deșeurile într-un compartiment subteran al centralei. Era vorba despre 14 containere din oțel inoxidabil, amplasate pe o fundație de beton. Exista un sistem de răcire pentru a menține deșeurile la o temperatură constantă și a evita supraîncălzirea acestora. În anul 1957, sistemul de răcire al unuia dintre rezervoarele cu deșeuri a început să dea rateuri, iar apoi s-a defectat.
Nimeni nu a observat. Rezultatul a fost catastrofal. Deșeurile radioactive s-au supraîncălzit și, în cele din urmă, pe 29 septembrie 1957, s-a produs dezastrul. Un container a explodat, provocând o reacție în lanț. Forța exploziei a aruncat material radioactiv în aer, la o distanță de un kilometru. Vântul a mărit amploarea dezastrului împrăștiind particulele radioactive pe o suprafață de aproximativ 20.000 de kilometri pătrați. Era o zonă locuită de peste 270.000 de oameni. Cea mai afectată zonă a fost cea situată la nord-est de Celiabinsk-40, care se afla în direcția opusă vântului față de centrala Maiak.
„Dezastrul de la Kiștim, care a avut loc la Asociația de Producție Maiak în 1957, a fost unul dintre primele și cele mai grave accidente nucleare. Acest eveniment a precipitat o contaminare extinsă a mediului, în special prin dispersarea Sr-90 și Cs-137, ducând la un impact ecologic și asupra sănătății semnificativ. Pe 29 septembrie 1957, Asociația de Producție Maiak, o unitate de producție de plutoniu din Uniunea Sovietică, a suferit o defecțiune catastrofală atunci când un rezervor de stocare a deșeurilor a explodat. Incidentul a eliberat aproximativ 74 de petabecquereli (PBq) (1 PBq = 1015 Becquerel) de izotopi radioactivi în mediu, creând o întindere contaminată cunoscută sub numele de Urma Radioactivă a Uralului de Est (EURT). EURT este o dungă lungă și îngustă care se întinde de la nord-est de la Munții Ural de Sud până la Cercul Arctic”, preciza Ali Taoube în „Kyshtym Disaster Consequences”, pentru Stanford University. Autoritățile sovietice au mușamalizat incidentul. Aproape 17.000 de hectare din zona contaminată au fost transformate în Rezervația Naturală Uralul de Est în 1968. Publicului li s-a interzis accesul. Abia după 1989 dezastrul de la Kiștim a fost recunoscut.
Se încarcă comentariile...
