Destinul Annei de Noailles, aristocrata care a cucerit Parisul și admirația lui Proust. Descendenta Brâncovenilor a fost prima femeie membră a Academiei Române

S-a născut la Paris, într-o familie aristocratică de origine română, și a ajuns una dintre cele mai admirate poete ale Franței de la începutul secolului XX. Anna Elisabeta Brâncoveanu, contesă de Noailles, este prima femeie care a devenit membră a Academiei Române și a Academiei Regale belgiene, după ce anterior Academia Franceza i-a acordat „Marele Premiu pentru Literatură“ și a primit gradul de comandor al Legiunii de Onoare Franceze.

Anna de Noailles a fost prima femeie primită în rândurile Academiei Române Foto: Wikipedia

Lumea academică din România anului 1925 era șocată după ce Nicolae Iorga a propus-o pe Anna Elisabeta Brâncoveanu, contesă de Noailles, pentru a fi primită în rândurile Academiei Române ca membră de onoare. „Doamna Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, din sânul Bibeștilor, este considerată astăzi o mare poetă a Franței. Criticii recunosc în scrisul ei spiritul rasei noastre“, spunea marele cărturar.

La rândul sau, Octavian Goga venea și el cu o propunere: „Socotim binevenita numire ca membră onorifică a domnișoarei Elena Văcărescu, distinsa scriitoare care atît prin opera ei, cît și prin munca depusă în străinătate, aduce servicii țării noastre“. Primite cu majoritate de voturi, acestea au fost primele femei ajunse sub cupola Academiei Române. Vreme de aproape șase decenii, cel mai înalt for cultural al țării nu avea în rândurile lui nicio femeie.

În lumea scriitorilor francezi

Dar cine era această ilustră necunoscută pentru cea mai mare parte a românilor? Nu era născută în România, nu trăia în România, dar, mai ales, nici nu cunoștea această țară căreia îi era străină, călcând o singură dată pe pământ românesc, atunci când a murit tatăl sau, Grigore Brâncoveanu. În schimb, în Franța, era o prezență nelipsită din saloanele boemei franceze, avea deja publicate versuri, nuvele, povestiri dar și trei romane. Anna de Noailles se învârtea în lumea unor scriitori celebri, în salonul său literar intrau Andre Gide sau Paul Valery, iar din cercul ei de prieteni făcea parte și Marcel Proust, cu care a întreținut o corespondență ce a fost publicată ulterior. „Luminoasa lui prietenie m-a influențat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă – scumpă unei întregi mulţimi, faima – fără duşmani, triumful – neprihănit!“, spunea contesa despre Proust.

Anna-Elisabeta Brâncoveanu s-a născut la Paris Foto: Wikipedia

De altfel, marele romancier a avut-o ca model pentru personajul contesa Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Sauteuil“. André Germain, un cercetător al operei lui Proust, scria despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Anna și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni“.

Prima femeie membră a Academiei Regale belgiene

Anna-Elisabeta Brâncoveanu s-a născut la Paris, în urmă cu 150 de ani, pe 15 noiembrie 1876. Era descendentă a familiei Brâncoveanu, prin tatăl ei, Grigore Bibescu-Basarab-Brâncoveanu, fiu al domnului Țării Românești, Gheorghe Bibescu. Mama sa, Raluca Moussourus (Rachel Musurus), o cunoscută muziciană, era de origine greacă, fiind fiica lui Musuruș pașa, ambasador al Turciei la Londra. A copilărit în „Vila Bassaraba“, amplasată în apropierea lacului Leman, la granița dintre Franța și Elvenția. A fost educată în mare parte acasă și vorbea fluent franceza, engleza și germana. Mama ei, o femeie cultivată și sensibilă, i-a insuflat pasiunea pentru muzică și literatură.

Când nu împlinise nici 20 de ani, ea s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles, devenind membră a uneia dintre cele mai proeminente familii ale nobilimii franceze vechi. Soțul său era urmașul direct al acelui conte de Noailles căruia îi era dedicată ediția în franceză a „Istoriei Imperiului Otoman“ a lui Dimitrie Cantemir, tiparită la Paris în anul 1743. Cei doi soți au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules, care a murit în anul 1979 și care a avut titlul nobiliar de conte.

Ea a fost mai renumita în epoca decât soțul sau. A scris poezie și proză, debutând în anul 1901 cu o colecție de versuri, „Le Coeur innombrable“, urmată de mai multe volume de poezie. A fost autoare de nuvele și povestiri și a publicat trei romane, „La nouvelle Esperance“ (1903), „Le Visage Emerveille“ (1904) și „La Domination“ (1905), iar în 1932 i-a apărut cartea autobiografică „Le livre de ma vie“ (Cartea vieții mele). Era considerată a fi o reprezentantă a perioadei La Belle Epoque, criticii literari simțind în poezia ei o undă de „balcanism şi de spirit valah“.

Contesa de Noailles a fost mai renumită în epoca decât soțul sau Foto: Wikipedia

În 1904, Anna de Noailles a participat, alături de alte scriitoare, la înființarea premiului Vie Heureuse, destinat să recompenseze opere literare franceze. Printre inițiatoare s-au numărat Julia Daudet și Judith Gautier. Premiul avea să devină ulterior Premiul Femina, una dintre distincțiile literare importante ale Franței. Inițiativa a apărut într-un context în care premiile literare erau acordate în principal de jurii formate din bărbați, iar operele scrise de femei nu beneficiau întotdeauna de aceeași vizibilitate. Crearea unui premiu susținut de femei a reprezentat o formă de intervenție în viața culturală a epocii.

Recunoașterea instituțională a Annei de Noailles a continuat în anii următori. În 1921, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Literatură, pentru întreaga sa operă. În 1922, a fost aleasă membră străină a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, devenind prima femeie care a ocupat un loc în această instituție. A fost aleasă la 4 iunie 1921, iar primirea oficială a avut loc în ianuarie 1922.

Un alt moment important al carierei sale a fost legat de Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincție civilă și militară franceză. Propusă încă din 1904 pentru gradul de cavaler, candidatura îi fusese respinsă de consiliul ordinului. A primit în cele din urmă gradul de cavaler în 1920, a fost promovată la gradul de ofițer în 1925, iar la 11 ianuarie 1931 a devenit comandor. A fost prima femeie care a primit această distincție la respectivul grad. Filosoful Henri Bergson i-a înmânat decorația, iar în același an pictorul Kees van Dongen i-a realizat un portret în care poeta apare purtând însemnele Legiunii de Onoare.

Epoca neagră

În paralel cu recunoașterea literară, starea de sănătate a Annei de Noailles s-a deteriorat treptat. Problemele medicale au obligat-o să-și reducă activitatea publică și să petreacă tot mai mult timp în apartamentul din rue Scheffer, la Paris. A continuat să scrie și să primească vizitatori, dar întâlnirile au devenit mai rare. În ultimii ani, opera sa a început să fie dominată de teme precum moartea, suferința și pierderea. În 1920 publicase „Les Forces éternelles“, iar în 1927 a apărut „L’Honneur de souffrir“, volum în care experiența suferinței ocupă un loc central.

În 1923, moartea mamei sale și a unor prieteni apropiați, printre care Maurice Barrès, a afectat-o profund. În această perioadă, poezia sa a devenit mai sobră, iar reflecțiile despre caracterul trecător al vieții au căpătat o importanță tot mai mare. În 1930 a publicat „Le Livre de ma vie“, o carte autobiografică despre copilărie și adolescență pe care intenționa să o continue într-un al doilea volum.

Anna de Noailles a murit la Paris, la 30 aprilie 1933, la vârsta de 56 de ani. Ultimul volum de poezii, „Derniers Vers et Poèmes d’enfance“, a fost publicat postum, în 1934. Camera în care scrisese și își primise prietenii a fost donată Muzeului Carnavalet în 1978 de fiul său, Anne-Jules de Noailles. Reconstituirea încăperii permite astăzi vizitatorilor să descopere locul în care poeta și-a petrecut o parte importantă din ultimii ani ai vieții.

Anna de Noailles a vizitat o singură dată România, la moartea tatălui său Foto: Wikipedia

În 2026, la împlinirea a 150 de ani de la naștere, opera Annei de Noailles revine în atenția publicului francez. Editura Gallimard a publicat, în septembrie, o nouă selecție din volumul „Les Éblouissements“, sub titlul „Un jardin au printemps et autres éblouissements“. De asemenea, corespondența sa cu Marcel Proust a fost readusă în atenție prin evenimente culturale și lecturi publice organizate în Franța. În România, numele său este păstrat doar prin Liceul Francez „Anna de Noailles“ din București, căci dincolo de această recunoaștere instituțională, opera sa rămâne mai puțin cunoscută publicului român decât ar sugera originea familiei și prestigiul internațional de care s-a bucurat.

În vizită la București, „un oraș plin de culori“

În volumul autobiografic, tradus mult mai târziu în limba română, regăsim și amintirile contesei despre România, țara pe care a vizitat-o o singură dată, în 1886, atunci când a murit tatăl ei, Grigore Brâncoveanu, care și-a dorit ca trupul să-i fie adus în țară. Bolnavă, mica Anna nu a păstrat prea multe amintiri din șederea de la București și din reședința de la Șosea a mătușii Eliza Filipescu. „Continuând călătoria am ajuns la București, după ce am privit la fereastra vagonului copilași bronzați și goi, care ne faceau sa roșim și sa ne plecam ochii, pe când ei surîzători, întindeau spre trenul în mers lent ramuri de cireș, cu frunze ofilite dar cu fructe purpurii. Ne întrebam dacă nu cumva pudoarea era necunoscută prin acele locuri“, descria ea drumul până în București, oraș pe care abia l-a cunoscut. „Îmbolnăvindu-mă, abia am cunoscut Bucureștiul. Astfel am fost privată de vizita făcută de fratele meu (n.r. – principele Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu) și sora mea (n.r. – Ecaterina-Elena Brâncoveanu) în parcul Cișmigiu, celebru prin lacul său. Un lac!“, scria ea în volumul de amintiri.

Singurele amintiri din oraș se leagă de atelajele de pe bulevarde și de vizitiii acelei epoci. „Sosind la București, m-a surprins alura atelajelor după câte mi s-a spus asemănătoare celor din Rusia. Vizitii îndrăciți, pletoși, bărboși, își avântau în galop caii stîrnind vîrtejuri de praf, cum stîrneau iarna vîrtejuri de zăpadă“.

Foto: Wikipedia

Copil fiind, nu avea cum să iubească un oraș pe care-l văzuse pentru prima dată cu ocazia înmormântării unui părinte, fiind și bolnavă de pojar. Iată cum își amintește fetița de atunci cum a decurs înmormântarea: „Într-o dimineață am fost condusă, încă foarte slăbită și înveșmîntată în negrul cel mai sever, la serviciul funerar care fu celebrat plin de emfaza, în memoria tatei, în aurita biserica Domnița Bălașa. Protocolul durerii pe acest pământ încă necunoscut mie, și în care urma sa rămână pentru totdeauna adormitul meu tată, avea să ne arunce din nou în abis. În mijlocul prapurilor violeți și argintii, în mijlocul rugăciunilor și tînguirilor intonate de preoți, simțirăm că se redeschide rana din noi, dînd drumul șiroaielor nesecate de lacrimi ca erupte din artere și vene retezate. După ieșirea din biserica, încetul cu încetul se reinstală calmul. Zăream un oraș aproape asemănător celorlalte orașe cunoscute, mai plin de culori însă, deasupra căruia domnea un climat și o atmosferă ciudat de parfumată, cu miresme pe care le deslușeam fără să mă impregneze, oraș al cărui vocabular, înscris pe clădiri și magazine, mi-era necunoscut“.

Mămăliga, „o aspră și nisipoasă făină de porumb“

Dacă nu i-a plăcut orașul, nu a fost pe gustul ei nici mâncarea tradițională. În același volum, copila își amintește cum a fost experiența când la masă a primit mămăligă. „Într-o dimineață, mătușa Elise ne anunță ca la masa de prânz vom face cunoștință cu mîncarea națională, mămăliga. Cele două cuvinte «mîncarea națională» aveau asupra imaginației mele o stranie forța evocatoare. Prin tăria lor, dăruiau putere speranței. Ce așteptam de la aceste cuvinte? Astăzi îmi spun că, fără îndoială, așteptam sa rezume întregul pitoresc al unui tărîm și al unei națiuni necunoscute, revelarea însăși a farmecului unui popor și a pământului sau o apropiere mai intimă decât cea consemnata de Flaubert în celebra lui fraza «Există peisaje atât de frumoase, încât te simți îndemnat să le îmbrățișezi strîns la inimă»... formula «mâncare națională» mi-a frapat totdeauna cugetul cu tăria cu care numele unui fluviu este strîns legat de orașul sau: Roma și Tibrul, Verona și Adigele, Madrid și Mancanarez, Londra și Tamisa“, scria ea.

Mămăliga însă a fost pentru ea o decepție: „nu era decât o aspră și nisipoasă făină de porumb, greu de înghițit, fără să izbutească s-o facă mai plăcută neobișnuitele condimente pe care ne-am străduit să i le adăugăm. Pesemne ca imaginația serioasă a copilului nu se înșela defel, și mâncarea aceasta lipsita de finețe, care-l mulțumește pe țăran săturându-l, trebuia să-mi reveleze truda aspră a unei mulțimi harnice și resemnate care, din zori și până-n noapte își vlăguiește puterile muncind pământul și care, sfârșindu-și tăcuta înverșunare, îi este recunoscătoare pentru hrana sumară ce i-o dăruie și îi exprimă mulțumirea prin cântece pline de candoare, contemplative sau înverșunate“, scria contesa.