Cum țineau românii Postul Paștelui în secolele trecute: „Sunt habotnici, dar cu toții beau vin, bere, rachiu”

Postul Paștelui are origini străvechi, încă din primele secole după Hristos, iar durata sa de 40 de zile l-a făcut să fie privit ca o perioadă de abstinență dificilă. În secolele trecute, mulți români i-au acordat o atenție exagerată.

Românii erau remarcați pentru religiozitate. Foto: Romulus Vuia, Muzeul Etnografic al Transilvaniei

În secolele trecute, Postul Paștelui a fost una dintre tradițiile religioase păstrate cu sfințenie de români, fapt remarcat de numeroși străini care au călătorit în ținuturile actuale ale României.

Unii autori au privit cu uimire felul în care românii respectau obiceiul dinaintea marilor sărbători religioase, observând că se abțineau de la mâncărurile de origine animală, însă nu se abțineau de la vicii.

Credințele românilor, descrise de călătorii străini

Felice Caronni a călătorit în Transilvania la începutul anilor 1800 și a relatat că, deși românii țineau zilele de post, mulți dintre ei nu puteau rezista patimilor băuturii:

„Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu strășnicie și ai serbat Paștele, totul s-a împlinit. Se mai găsesc încă printre români necredincioși, care nu s-au sinchisit în viața lor de vreo practică religioasă sau care s-au arătat în biserică doar de ochii lumii. Totuși sunt unii foarte riguroși (habotnici) care se abțin marțea și vinerea de la carne și țin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toții beau vin, bere, rachiu și câteodată cu atâta lipsă de măsură, încât merg «cu ochii deschiși», visând la năluci și suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă”, scria Felice Caronni, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea”.

Din aceeași perioadă datează și mărturia medicului James Oscar Noyes, care a trăit mai mulți ani în Țara Românească, lucrând în slujba sultanului:

„Abstinența din zilele de post este atât de aspră încât nu poți cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tâlhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie și-i jefuise locuința, a fost șocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conținuse unt. «Păgânule!», a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, «nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?» Totuși, domnul bogat și călugarul viclean se mulțumeau cu respectarea primelor și ultimelor zile ale lungului post”, remarca acesta.

Între pioșenie și cochetărie

Publicistul francez Eugene Jouve a călătorit la mijlocul secolului al XIX-lea în Țara Românească și observa cochetăria româncelor, pe care o afișau chiar și prin gesturi aparent pioase:

„Trebuie să te arăți puțin mai conciliant cu pioasele enoriașe care țin, cu strășnicie, cele două sau trei posturi, și cele două sute de zile de sărbătoare ale grecilor, și nu intră niciodată într-o biserică fără să sărute, cu devoțiune, toate icoanele, făcând la fiecare oprire câte șapte cruci, de la pământ până la frunte. Acest semn de credință, foarte la modă, are dublul avantaj de a satisface, în egală măsură, pioșenia și cochetăria feminină, arătând la fiecare prosternare un picior bine cabrat sub o rochie scurtă”, relata francezul.

În 1774, venețianul Francesco Griselini a pornit într-o lungă călătorie în Banatul Timișoarei pentru a cerceta acest ținut și oamenii săi. În lucrările sale, felul în care românii țineau postul nu a trecut neobservat:

„Nu numai că se mulțumesc doar cu pâine, zarzavaturi și legume, dar unii merg cu înfrânarea până acolo încât se depărtează în timpul postului de soțiile lor, ba chiar nici măcar nu lasă să li se sloboadă sânge, oricât de grea ar fi boala care i-ar amenința. Ei beau totuși vin, bere și rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influență așa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea nădușeli, vise și fel de fel de vedenii jalnice și, la temperamente mai puțin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare...”, relata cărturarul.

Postul, perioadă dificilă

Tot în secolul al XVIII-lea, boemul Johann Leman a călătorit în Ardeal alături de trupa sa de teatru și își amintea cu groază prima sa călătorie la Deva:

„Era în februarie 1782. Era un ger nemaipomenit, pe lângă asta, o scumpire generală a fructelor în toată țara, care a ținut toată iarna. Mizeria locuitorilor din Deva, în acea vreme, datorată lor, m-a zguduit adânc. Nu le era îngăduit oamenilor, cât ținea postul, să mănânce carne. În general, postitul poate avea părțile bune. Dar cazurile de forță majoră ar trebui să aducă o dispensă de la legile acceptate de bună voie. Aici era cel mai cumplit caz de forță majoră. Scumpirea se menținea înainte, la toate. Eu nu mănânc mult, dar câtă pâine se cumpără pe o groșiță, înghit dintr-odată. Ouăle erau așa de rare că nu puteai căpăta trei pentru o groșiță. Peștele este foarte scump în regiune și destul de rar. Ce puteau face bieții oameni? În fiecare casă erau bolnavi. Ei beau mult vin și, după cum este obiceiul în Transilvania, vin din anul acela. Oamenii mi se plângeau cu lacrimi în ochi de pieirea lor pe care o vedeau cu ochii”, afirma acesta.

Colonelul austriac Moritz von Angelli a trăit în Iași la mijlocul secolului al XVIII-lea și nu s-a împăcat nici el cu posturile românilor:

„Aceste posturi și restaurările ce le urmau erau vremea recoltei de aur pentru doctori, farmacişti, femei bătrâne și șarlatani de toate soiurile”, afirma militarul austriac.

Savantul Ignaz von Born, cuvinte dure despre români

Mai dur în descrierea posturilor românilor din secolele trecute s-a arătat Ignaz von Born, consilierul pe probleme de minerit de la Curtea Imperială din Viena, revenit în Transilvania și Banat în 1770:

„Sunt lipsiți de religie, arte și științe; copiii lor, de când au abia câteva zile, sunt scăldați afară în aer liber în apă caldă, iarna, ca și vara, și înfășați în pânză de in sau stofă de lână groasă. De la 6 până la 12 sau 14 ani sunt folosiți pentru paza vitelor; fetele învață în același timp să spele, să facă pâine, să toarcă, să coasă, să țeasă și așa mai departe. De la 14 ani, sunt folosiți la lucrul câmpului. Ei cultivă cel mai mult porumbul sau cucuruzul, totuși seamănă și orz și grâu; ei fac din fructele pomilor, pe care-i sădesc în mare număr, un fel de vinars pe care-l numesc rachiu și pe care îl beau din belșug”, afirma Ignaz von Born.

Geologul remarca numeroasele superstiții ale localnicilor și faptul că țineau cu strictețe posturile, deși religia era adesea tratată superficial.

„În ce privește religia, nu prea știu ce să vă spun, totuși ei mărturisesc că fac parte din cei pe care noi îi numim graeci Ritus non Unitorum. Dar, de fapt, n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate, care se întind aproape de jumătate de an și care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc carne, ouă sau lapte, abia dacă mai au vreo idee despre alte îndatoriri religioase. Totuși, postul acesta îl țin cu atâta sfințenie, încât nimic nu-i poate face să-l ușureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-și va îngădui să încalce această abstinență și nici nu-și va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile. Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi”, afirma geologul născut în Transilvania, aflată atunci în Imperiul Habsburgic.