Interviu Cum s-a transformat Amara din stațiune cu hoteluri de 1100 de locuri într-o ruină uitată. Antropolog: „Lumea nu înțelege cât de necesare sunt aceste baze de tratament“

Patru tinere de profesii diferite – Romelia Călin (antropolog), Iuliana Dumitru (antropolog), Adelina Ștefan (istoric) și Ștefania Tîrcă (arhitect) – au pornit pe urmele trecutului stațiunii Amara, vestită în perioada comunistă, și au realizat un studiu numit „Salutări de la Amara“ care cuprinde fragmente de arhitectură și memorie colectivă. Ele speră ca tinerii din stațiune să continue demersul început de ei și să organizeze evenimente culturale în acest spațiu. Iuliana Dumitru a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ de la ce a pornit cercetarea în localitatea din inima Bărăganului, ce au descoperit, dar și ce a mai rămas din Amara de altădată.

Apus de soare la Amara Foto: arh. Mihai Rotaru

„Weekend Adevărul“: De unde v-a venit ideea de a cerceta stațiunea?

Iuliana Dumitru: Practic, cercetarea are o structură autoetnografică. Interesul pentru stațiunea Amara a pornit de la o relație personală cu acest loc al uneia dintre cercetătoarele din echipă, Romelia Călin, antropolog de profesie. În copilărie, la finalul anilor ’80 și începutul anilor ’90, Romelia și-a petrecut verile la bunicii materni, care locuiau în Slobozia... după amiaza, după ce se terminau treburile în gospodărie, mergeau împreună la lac, iar bălăcelile în apă și datul cu nămol erau mai amuzante decât mersul la mare. După mulți ani, s-a întors în locul copilăriei și a văzut ce a rămas din vechea stațiune și a venit către mine cu propunerea de a face o cercetare. Eu făcusem o cercetare despre 2 Mai și am făcut și o expoziție la Muzeul Țăranului Român despre felul în care au fost văzute stațiunile 2 Mai și Vama Veche de către artiști, dar și legătura lor cu localnicii. Proiectul este al Asociației „Vira“, o organizație neguvernamentală culturală, care s-a născut la Bârlad în anul 2006.

La început a fost Amara, apoi Mamaia

Ce ați descoperit la Amara?

Prima dată am fost pe teren în 2023 și am făcut interviuri cu localnici, cu turiști, cu administratorii de la hotelurile Lebăda (fostul UGSR – Uniunea Generală a Sindicatelor din România) și Ialomița (fostul UNCAP – Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție) pentru că ce este interesant la Amara este faptul că în perioada socialistă, stațiunea a fost construită pornind de la aceste două mari structuri de cazare. O doamnă care a lucrat ca ospătăriță la UGSR, dar care închiria și camere, spunea că dezvoltarea stațiunii nu a redus numărul chiriașilor în regim privat, ba din contră, a dus la un număr și mai mare de vizitatori care stăteau în gazdă, și erau veri când avea cazate în propria casă, care avea opt camere și o singură baie, chiar și 48 de persoane. Istoria stațiunii este mult mai veche și înființarea ei i se datorează lui Dumitru Seceleanu, unul dintre cei mai bogaţi moşieri ai Bărăganului. El a pus temelia uneia dintre cele mai importante baze de tratament din România, după ce s-a vindecat de paralizie urmând un tratament cu nămol. Primii concesionari ai terenurilor de pe malul lacului au fost Tase Alexe, Constantin Mircescu.

Amara cu parfum de epocă Foto: Arhivă

Primul dintre ei, Tase Alexe, avea o societate care se numea „Sănătatea Nomolul Amara“, și avea în administrare un hotel cu restaurant şi cazinou, două plaje, platou de tenis, popicărie. În anul 1922, îl întâlnim pe Alexandru Pastia, care avea firma „Instalaţiile cu băi calde Pastia cu pensiune“, pe care o administra împreună cu soţia sa, Aurelia, care era chiar medic balneolog. Și acum Amara este împărțită în două zone: cea centrală unde sunt construite hotelurile în anii ’60, actualul Lebăda, și Ialomița, și Mircești. Aici în anii ’80 s-a construit Hotelul Parc care aparținea de Oficiul Județean de Turism. În zona centrală avem sindicatele și CAP-ul și în această zonă avem ONT-ul și un spațiu care aparținea de Romsilva, unde se făceau diferite activități.

La Amara se ținea „Trofeul tinereții“...

Da, este cel mai longeviv festival, care anul acesta a ajuns la cea de-a 58-a ediție, dedicată lui Horia Moculescu. Mai întîi apăreai la Amara și apoi mergeai la Mamaia. Cine câștiga locurile 1, 2 și 3 de la Amara putea să urce și pe scena de pe litoral. Laura Stoica a debutat ca solistă la Festivalul „Trofeul Tinereții“ de la Amara în anul 1987, obținând locul al doilea la secțiunea de interpretare. Angela Ciochină în anul 1975 a luat Trofeul Amara, iar Mihaela Runceanu a câștigat același trofeu un an mai târziu. Din juriu a făcut parte inclusiv Dan Spătaru.

Și ce v-ați propus cu acest proiect?

Hotelul Lebăda Foto: arh. Mihai Rotaru

Noi suntem cercetători sociali, majoritatea dintre noi, și pentru noi era interesant să vedem ce se întâmplă la Amara și ce a fost. Amara a beneficiat – de acest lucru ne-am dat seama după ce am întreprins cercetarea – de multă bandă în presa și în perioada comunistă. Era numită „Perla Bărăganului“, „Techirghiolul Bărăganului“, avea mult loc în mașinăria propagandei, în broșuri de prezentare. Chiar începând cu anii ’20-’30, oamenii de aici nu aveau lumină pe stradă, dar se întrebau „ce facem cu turiștii străini“, deși nu prea au venit mai deloc, dar stațiunea a prins foarte bine pentru turismul muncitoresc, pentru oamenii care aveau nevoie să-și păstreze sănătatea. În anii buni, hotelul UNCAP, actualul Lebăda, avea o capacitate de 1.100 de locuri, deci într-o singură serie se puteau caza atâtea persoane. O serie dura cam 12-14 zile. Vedetă era nămolul. Un fost angajat la Lebăda ne povestea că se punea o găleată plină de nămol cald, până în 38 de grade. Omul se dezbrăca complet, stătea pe o masă, se dădea cu nămol pe tot corpul, până la gât, și era înfășat, așa, cum erau înfășați bebelușii, și acesta era cel mai bun tratament. Alții povesteau că oamenii care veneau în stațiune dormeau în camere închiriate sau chiar în parcuri, dacă nu găseau cazare, iar la băi se scotea nămol direct din lac, cu găleți, din bărci.

După primul an de cercetare, am organizat o expoziție – „Amintiri dulci de la Amara. Turismul balnear în stațiunea Amara – fragmente de memorie colectivă“, în care am expus imagini despre cum Amara a fost trăită de-a lungul timpului. Cercetarea din 2024 s-a materializat într-un raport intitulat „Amara. Mărețul vis din Bărăgan“ și a urmărit documentarea planurilor de sistematizare și a proiectelor de arhitectură, analiza modului în care deciziile politice au influențat dezvoltarea stațiunii. Sper să fie tineri din Amara cărora să li se pară interesant ce am făcut noi și care să continue organizarea de evenimente culturale, pentru că dacă nu e cineva din interior, genul acesta de lucruri greu se susține.

Vacanța care n-a fost să fie

De ce ar fi ales muncitorii Amara și nu Techirghiolul, de pe malul mării, unde erau mult mai multe locuri de distracție?

Statuia din fața Hotelului Ialomita Foto: arh. Mihai Rotaru

De exemplu, să-ți dau un exemplu de la mine din familie. Când i-am spus mamei mele că fac cercetare la Amara, ea mi-a povestit că prin anii ’80 ea și tatăl meu au fost la Amara. Tatăl meu lucra atunci ca electrician la CAP-ul din localitatea constănțeană 2 Mai și singurul loc în care putea să plece în vacanță era această Amara, la hotelul CAP-ului. Nu puteau să plece oriunde voiau ei, și așa s-au dus la Amara, s-au cazat la hotel, și-au lăsat hainele în cameră și au plecat la Pitești să-l ajute pe vărul mamei să culeagă via, că era toamnă. Mie mi se pare incredibil că părinții mei sunt oameni care lucrează vara foarte mult, care nu ajung la plajă, și atunci când li s-a ivit ocazia toamna de o vacanță tot nu s-au bucurat de ea, pentru că după ce-au strâns via vărului mamei s-au dus și la fratele nașei din Vrancea să strângă strugurii și acolo. Și așa au petrecut două săptămâni, după care s-au întors la Amara, și-au strâns hainele și s-au întors acasă. Mama spune că altfel nu putea să plece în țară să-și ajute rudele. Din această poveste am înțeles că acestea erau lucruri care li se ofereau muncitorilor de la CAP. Mama spune că plăteau și ei o parte din bilet, dar nu era o sumă mare.

De regulă, cei de la sindicate erau aduși pe litoral în capetele de sezon, mai sau septembrie, iar în mijlocul verii erau așteptați inclusiv turiștii străini.

Da, pentru că mai erau muncile câmpului pe timp de vară și când se încheia treieratul erau duși și ei în vacanță, doar că nu puteau să se ducă oriunde în concediu, li se dădeau bilete, așa mi-a zis mama, la Amara.

Hotelul cu pictura lui Sabin Bălașa

Cum arată acum Amara?

Holul Hotelului Lebăda Foto: arh. Mihai Rotaru

În Amara, cu un ochi ești în trecut și cu unul în prezent. Din 2023, de când am început noi cercetarea, plaja se făcea printre utilaje, iar intrarea în apă era amenajată de un localnic, care pusese niște pietre și un lemn în loc de balustradă pe unde oamenii puteau să coboare. Având în vedere că cei care vin acolo sunt în mare parte oameni în vârstă, aveau nevoie de un sprijin ca să poată să intre în apă. Acum, zona arată foarte bine, sunt pontoane care duc spre apă, s-au făcut amenajări. Hotelul Ialomița este renovat complet și baza de tratament la fel. La Lebăda, fostul hotel al sindicaliștilor, este renovată o aripă, cealaltă aripă este chiar închisă. Bine, este un hotel foarte mare.

În perioada în care el a fost construit în final de anii ’60, început de anii ’70, avea capacitate mare, am înțeles, de peste 1.000 de locuri. Avea piscină, restaurant pe două etaje, un hol spațios care și acum este impresionant. Multe elemente originale au fost păstrate: lustre, inserții de piatră multe, dar și un tablou al lui Sabin Bălașa din hol, numit „Femei nebune“. Acum, o parte din baza de tratament este renovată, dar parcul stațiunii, de peste 60 de hectare, este neîngrijit. Tot acolo este și o mare colonie de ciori care murdărește totul.

Femei nebune, pictura lui Sabin Bălașa Foto: arh. Mihai Rotaru

Dar în afară de baza de tratament, cum arată orașul?

Este zona de stațiune și apoi zona de sat. Deși Amara e considerat oraș, tot un sat a rămas mai degrabă, pentru că în afară de centru unde e sediul primăriei, oamenii trăiesc tot ca la sat: au flori în fața caselor, au grădină, cresc animale, și eu am cumpărat brânză de la niște oameni gospodari, adică mie mi-a dat sentimentul că este încă un sat. Într-adevăr, s-au făcut niște „investiții-pansament“, cum zice Romelia, dar nu s-au făcut investiții din care să înțeleagă lumea cât de necesare sunt aceste baze de tratament, nu doar pentru pensionari, dar și pentru noi, tinerii bătrâni, cum zic eu, cei de 40 de ani.

Care crezi că au fost anii de glorie ai stațiunii?

Anii de glorie? Depinde cum privești gloria. Poate era în anii ’20, poate în anii ’80 când oamenii veneau la hotelul sindicatelor. Ce a schimbat de fapt acest hotel? Înainte, mâncai la cantina spre Mircești, făceai tratamentul în altă parte și dormeai la nu știu ce pavilion, în altă parte. Și atunci hotelul a reunit totul.