Cum a dărâmat un sindicat de muncitori întregul sistem opresiv din blocul comunist

În anul 1980, muncitorii din Polonia aveau să schimbe istoria Europei. Aceștia au fondat singurul sindicat liber din blocul comunist și au avut dârzenia și puterea de a schimba pașnic, cu mari sacrificii, un întreg sistem opresiv. Sindicatul Solidaritatea a dus la căderea comunismului european.  

Comitetul grevist în 1980 FOTO wikipedia

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în vara lui 1945, soarta Europei a fost decisă de puternicii vremurilor, adică de cei care au reușit să îngenuncheze Germania nazistă. În special, erau două superputeri care se pregăteau să controleze lumea: Statele Unite și URSS. Britanicii, prin Winston Churchill, au negociat faimoasele acorduri de procentaj. Practic, jumătatea central-vestică a Europei a intrat în sfera de influență anglo-americană, iar jumătatea central-estică în zona de control sovietic. Stalin a aruncat Cortina de Fier peste jumătate din continent.

State precum Polonia, Cehoslovacia, jumătatea estică a Germaniei, Ungaria sau România au suferit un proces intens și dramatic de sovietizare. Revoltele ungurilor, cehilor sau polonezilor au fost înăbușite, unele în mod sângeros, de sovieticii care orchestraseră Tratatul de la Varșovia, organismul prin care erau controlate toate statele de sub Cortina de Fier.

În anii ’80 era deja clar pentru majoritatea populației acestor state că regimurile comuniste erau nu doar utopice, dar efectiv le distrugeau economic, cultural și social. Economia comunistă era falimentară și prost organizată. Controlul de stat era insuportabil, iar dorința de libertate tot mai mare. Nimeni nu îndrăznea însă să rupă mrejele acestei lumi aberante, mai ales după intervențiile în forță ale rușilor în Ungaria și Cehoslovacia.

În 1980, însă, mii de muncitori polonezi au hotărât că este de ajuns. Au declanșat cea mai mare grevă din Europa anilor ’80 și au cerut răspicat drepturi, salarii mai mari, libertate, o viață mai bună. Au fondat cel mai puternic sindicat din istoria europeană. Se numea „Solidaritatea” și chiar asta a însemnat: solidaritatea unui popor sătul să mai îndure.

Născută în august 1980, în șantierele navale de la Gdańsk, această mișcare a depășit rapid statutul de simplu sindicat muncitoresc și s-a transformat într-o forță socială și politică ce a pus sub semnul întrebării întregul sistem comunist din Europa de Est.

În mai puțin de un deceniu, Solidaritatea a reușit ceea ce părea imposibil: să oblige un regim comunist să negocieze cu opoziția, să deschidă calea primelor alegeri semi-libere din blocul sovietic și să contribuie decisiv la prăbușirea Cortinei de Fier. Pentru milioane de europeni aflați sub dominația comunistă, Solidaritatea a devenit simbolul speranței și al rezistenței pașnice.

Un popor care nu s-a împăcat niciodată cu opresiunea

După cel de-Al Doilea Război Mondial, la fel ca toate celelalte state care au intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice, Polonia era formal independentă. În realitate însă, țara era condusă de un regim comunist fidel Moscovei. Situația era asemănătoare cu cea din toate țările blocului sovietic. Economia era planificată, erau înregistrate lipsuri cronice, iar represiunea politică era omniprezentă.

Polonezii nu s-au împăcat însă niciodată cu această stare de fapt. Nemulțumirile constante au dus la revolte repetate. În anii 1956, 1970 și 1976 au avut loc revolte muncitorești reprimate violent de autorități. În special protestele de pe coasta baltică din decembrie 1970 au rămas adânc întipărite în memoria colectivă. Zeci de muncitori au fost uciși atunci când armata și forțele de securitate au deschis focul asupra manifestanților.

Criza economică de la sfârșitul anilor ’70 a agravat situația. Inflația, penuria alimentară și scăderea nivelului de trai au alimentat un val de nemulțumire fără precedent. Chiar și așa, nimeni nu-și închipuia că revoltele vor avea vreodată succes sau că polonezii vor scăpa de comunism.

Regimul comunist s-a remarcat prin ineficiență economică cronică, prin pierderea pasului cu noile tehnologii și prin distanțarea totală a elitei comuniste de nevoile reale și chiar de realitățile poporului. Era o utopie cu picioare de lut, întreținută de niște indivizi care doreau doar să-și mențină privilegiile.

Polonia a fost însă o țară mai aparte în lagărul comunist. În primul rând, așa cum deja am precizat mai sus, polonezii nu s-au împăcat niciodată cu acest regim utopic, cu lipsurile, cu opresiunea. Drept dovadă stau revoltele constante, în ciuda consecințelor. Se spune că un sindicat ca Solidaritatea și o mișcare de eliberare anticomunistă ca cea din anii ’80 nu putea să apară în blocul comunist decât în Polonia.

„S-ar cădea să începem cu o afirmație mai banală. „Solidaritatea” a apărut în Polonia și nu putea să apară în nicio altă țară a blocului comunist. Numai Polonia era locul crizelor de masă, renovatoare ale sistemului, repetate în patru rânduri, deși limitate în obiectivele lor, în 1956, 1968, 1970 și 1976. Trei dintre acestea s-au încheiat cu câte un succes parțial și cu pași îndărăt făcuți de către autoritățile comuniste”, se arată în lucrarea „Solidaritatea – revanșa poloneză”, editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.

În plus, în Polonia exista o solidaritate uriașă în rândul populației, dar și un sprijin al Bisericii Catolice împotriva opresiunii comuniste. În ciuda represaliilor, oamenii Bisericii Catolice din Polonia au fost în repetate rânduri de partea greviștilor, a celor care se ridicau împotriva regimului.

„Începând cu anul 1956, aparatul puterii, în toate țările comuniste, și-a pierdut treptat din eficiența proprie dobândită în timp. Totuși, continua să fie capabil să organizeze și să controleze întreaga viață socială sau aproape toată. Polonia era din acest punct de vedere o excepție. O sferă foarte largă a societății scăpa de sub acest control comunist. Biserica Catolică, în pofida unui evantai variat de represiuni și supravegheri, în Polonia și-a păstrat independența față de aparatul puterii. Totodată, o bună parte a populației era legată de religia catolică și respecta primatul spiritual al Bisericii. După alegerea cardinalului Wojtyła ca Papă Ioan Paul al II-lea, în anul 1978, în anul următor, în timpul primului său pelerinaj în Polonia, aparatul comunist al puterii a trebuit să se împace cu prezența a mai multe milioane de oameni adunate la slujbele organizate de Biserică. Atunci s-a clătinat eficiența aparatului puterii comuniste de organizare a maselor, dar, pe de altă parte, a crescut abilitatea de a acționa a opoziției”, se arată în lucrarea menționată.

Greva de la Gdańsk și nașterea Solidarității

Povestea sindicatului „Solidaritatea” începe în anul 1980. Era un moment în care ideologia comunistă își epuizase toate înțelesurile pentru polonezi. Era ceva ireal, parazit, dăunător. Economia poloneză, ca orice economie din blocul comunist, înregistra rateuri în lanț și rămânea puternic în urmă față de Europa Occidentală.

„Nici măcar nu era în stare să-și depășească rămânerea în urmă, iar înșiși guvernanții ideologi încetaseră să mai facă referire la perspectiva luminoasă a Eldorado-ului comunist. Distanța dintre nivelul vieții din Polonia și țările democratice ale Europei devenea în mod drastic din ce în ce mai mare. Funcționarii legați de sistemul aparatului comunist al puterii pretindeau diferite privilegii, căzând pradă tot mai frecvent și mai puternic demoralizării, corupției, unei vieți ușoare și îndestulate (…) „Solidaritatea” a fost, așadar, o mișcare de protest moral împotriva minciunii ideologiei comuniste. S-a pronunțat deseori cu voce tare, ceea ce puteau observa și locuitorii celorlalte țări ale blocului, dar care nu erau încă în stare să se manifeste activ și deschis”, se arată în „Solidaritatea – revanșa poloneză”.

Lech Wałęsa vorbind mulțimii FOTO Reportagebild/AP Images

Momentul decisiv s-a petrecut în august 1980, când muncitorii de la Șantierul Naval „Lenin” din Gdańsk au declanșat o grevă după concedierea unei activiste sindicale, Anna Walentynowicz. În fruntea protestatarilor s-a aflat electricianul Lech Wałęsa, care avea să devină una dintre cele mai importante figuri ale secolului al XX-lea european.

Greviștii au formulat 21 de revendicări, printre care dreptul la sindicate independente, libertatea de exprimare și eliberarea deținuților politici. Polonezii au dovedit faptul că erau o națiune solidară. În trei săptămâni, valul de proteste a cuprins întreaga țară. Peste 700.000 de oameni din 700 de fabrici și întreprinderi din toată Polonia au intrat în grevă generală, paralizând întreaga economie.

Strâns cu ușa, la 31 august 1980, guvernul comunist a cedat și a semnat Acordurile de la Gdańsk. Pentru prima dată într-un stat comunist, autoritățile recunoșteau existența unui sindicat independent de partid. Așa s-a născut „Solidaritatea” sau NSZZ „Solidarność”, în poloneză.

Înființarea sindicatului „Solidaritatea” a fost, efectiv, o victorie națională împotriva totalitarismului. În scurt timp, „Solidaritatea” avea peste 10 milioane de membri. Aceștia reprezentau aproape o treime din populația adultă a Poloniei. Niciun alt sindicat din lumea comunistă nu cunoscuse o asemenea dezvoltare.

Sindicaliștii s-au organizat exemplar și, mai ales, democratic. Liderii au fost aleși liber, au fost votate și constituite structuri și comitete locale în toată Polonia. Practic, în mod pașnic, polonezii își luau viața înapoi și îi debarcau pe comuniști, încet, dar sigur.

„Noi nu dorim confruntare. Dorim dialog. Dar vrem să fim tratați ca cetățeni și ca oameni”, declara liderul „Solidarității”, Lech Wałęsa.

Acest lucru a fost sesizat și de ruși, dar și de ceilalți lideri comuniști europeni. Evident, în rândul statelor Tratatului de la Varșovia s-a creat panică. Polonezii dădeau idei milioanelor de oameni din blocul sovietic.

„Îngrijorați de ascensiunea sindicatului „Solidaritatea“, secretarii generali ai partidelor comuniste din țările membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia s-au reunit pentru discuții la Moscova, pe 5 decembrie 1980. Toți participanții au căzut de acord că o intervenție în forță ar fi fost cea mai eficientă soluție. Însă cine se încumeta să o facă? Leonid Brejnev a declarat că nu mai dorea așa ceva. „Balșoi tankist“ din august 1968 se temea, la senectute, de o soluție care i-ar fi compromis pe veci memoria. Concluzia a fost că polonezii trebuiau să-și rezolve singuri problemele. Întâi pe cale pașnică, prin dialog, iar în caz de eșec, prin utilizarea „organelor de stat“, preciza Ilarion Țiu în „Ceaușescu și sindicatul Solidaritatea”, pentru „Sfera politicii”.

Inclusiv Ceaușescu era deosebit de îngrijorat și critica vehement situația din Polonia. Se spune însă că el l-ar fi determinat totuși pe Brejnev să nu intervină armat în Polonia.

„Nu vă temeți”

Era însă evident că se vor lua măsuri dure și că regimul comunist din Polonia, puternic șfichiuit și împins de la spate de ceilalți lideri comuniști, nu putea să permită „Solidarității” să-i dea jos de la putere. Mai ales că „Solidaritatea” nu era doar o organizație sindicală. Ea a devenit o vastă mișcare civică, reunind muncitori, intelectuali, studenți, artiști și membri ai clerului catolic.

Un rol esențial l-a avut Biserica Catolică, așa cum deja am menționat, iar alegerea cardinalului polonez Karol Wojtyła ca Papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea, în 1978, a avut un efect profund asupra societății poloneze. În timpul vizitei sale în Polonia din 1979, pontiful a sădit speranța și, totodată, hotărârea neclintită de a lupta împotriva comunismului. „Nu vă temeți!”, le-a transmis el polonezilor. Pentru acei oameni, mesajul pontifului, conaționalul lor, a reprezentat o încurajare morală în fața regimului comunist.

„Fără Papă nu ar fi existat Solidaritatea; fără Solidaritatea nu ar fi existat revoluțiile din 1989”, scria istoricul britanic Timothy Garton Ash.

Mulți preoți catolici au stat alături de greviști FOTO wikipedia

Speranța i-a făcut pe polonezi să reziste represaliilor din 1981. La 13 decembrie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a preluat puterea Poloniei comuniste, cu binecuvântarea sovieticilor, și a instituit legea marțială. Liderii „Solidarității” au fost arestați, organizația a fost interzisă, iar mii de activiști au fost închiși în lagăre politice.

„Patria noastră se află pe marginea prăpastiei”, se justifica Jaruzelski. Nimeni nu-l credea și, mai ales, nu-l asculta.

Mișcarea nu a dispărut. Din contră, „Solidaritatea” a continuat să funcționeze ilegal și, totodată, să crească și mai mult. Publica ziare ilegale, organiza rețele de rezistență, iar Lech Wałęsa, aflat sub supraveghere permanentă, a devenit simbolul opoziției democratice.

Lupta îndârjită și, totodată, pașnică a polonezilor, dar mai ales solidaritatea unui popor în fața opresiunii, a impresionat o lume întreagă. Lech Wałęsa a primit în 1983 Premiul Nobel pentru Pace, recunoaștere internațională care a consolidat prestigiul mișcării. „Aspirația muncitorilor la libertate și demnitate” își justifica comitetul Nobel alegerea.

Totodată, „Solidaritatea” era susținută în secret de SUA, prin intermediul CIA. Polonia era, de fapt, o placă turnantă a planurilor secrete de schimbare a regimurilor comuniste din Europa. Cel puțin asta credea Michael Reisman, de la Facultatea de Drept a Universității Yale. În cinci ani, „Solidaritatea” ar fi primit de la americani peste 10 milioane de dolari, totul prin National Endowment for Democracy (NED).

O victorie uriașă. Din Polonia în toată Europa

La sfârșitul anilor ’80, economia poloneză era într-o situație dezastruoasă. Reformele promovate în Uniunea Sovietică de Mihail Gorbaciov au redus disponibilitatea Moscovei de a interveni militar în statele-satelit. În aceste condiții, autoritățile poloneze au fost nevoite să negocieze cu opoziția.

În 1989 au avut loc celebrele negocieri ale „Mesei Rotunde”, la care au participat reprezentanți ai guvernului, dar și ai „Solidarității”. Rezultatul a fost organizarea unor alegeri semi-libere în iunie 1989. O victorie uriașă, după 9 ani de strădanii și sacrificii. La alegeri, „Solidaritatea” a obținut o majoritate zdrobitoare.

În scurt timp, Polonia a devenit primul stat comunist din Europa de Est care a format un guvern liber. „Polonia a deschis poarta prin care au trecut toate celelalte națiuni est-europene”, preciza istoricul Norman Davies.

Și a avut dreptate. În Europa s-a produs un adevărat efect de domino. Succesul „Solidarității” a demonstrat că regimurile comuniste nu erau invincibile. În lunile următoare, Ungaria a început tranziția democratică, iar Germania de Est a fost zguduită de proteste masive, culminând cu distrugerea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989.

Imediat după, revoluțiile anticomuniste au cuprins Cehoslovacia și Bulgaria. În cele din urmă, în decembrie 1989, s-a prăbușit și regimul comunist în România.

Mulți istorici consideră că victoria Solidarității a reprezentat primul act al destrămării blocului sovietic. După căderea comunismului, Lech Wałęsa a devenit președinte al Poloniei în 1990. Deși sindicatul și-a pierdut treptat influența politică directă, rolul său istoric a rămas incontestabil.

Solidaritatea este considerată astăzi una dintre cele mai importante mișcări democratice ale secolului XX. Moștenirea sa depășește granițele Poloniei. Ea a demonstrat că schimbările politice majore pot fi obținute prin mobilizare civică, solidaritate socială și rezistență nonviolentă.