Cei mai bogați români ai tuturor timpurilor. Au deținut averi incomensurabile, tone de aur, dar au lăsat și o moștenire nemuritoare
0De-a lungul istoriei au existat români care s-au remarcat prin averi fabuloase, greu de imaginat astăzi. Erau oameni care stăpâneau teritorii întregi, sate, proprietăți și totodată dețineau cantități impresionante de aur. În urma lor a rămas o moștenire nemuritoare.
Averea a fost mereu un simbol al statului social și un criteriu care a diferențiat indivizii în cadrul societății. De-a lungul istoriei au existat oameni cu averi incomensurabile, greu de cuantificat astăzi, dar la care aproape niciun contemporan nu ar putea aspira. În categoria acestor oameni extrem de bogați ai istoriei, intră și câțiva români, din trecutul țării noastre. Unii dintre ei aveau averi uriașe, dar pe care le-au folosit, de multe ori, în scopuri nobile sau pentru a lăsa o moștenire nemuritoare, fie arhitectonică, culturală sau cu impact social și național. Trei dintre aceștia s-au remarcat în mod deosebit, mai ales prin faima pe care au ajuns să o aibă dar și prin impactul avut asupra istoriei sau societății românești.
„Altan beg” cel mai bogat român din evul mediu
Este adevărat că un top al celor mai bogați români din istorie este destul de greu de realizat. Mai ales fiindcă averile boierilor sau voievozilor medievali sunt greu de apreciat în lipsa unor surse sau statistici clare. Cine poate spune, de exemplu, dacă Mircea cel Bătrân a fost mai bogat decât Ștefan cel Mare, sau invers. Nici măcar nu se știe cu exactitate care a fost averea lor personală. Însă, pe baza datelor concrete existente, se poate aprecia, în mod relativ, care au fost oamenii care au rămas faimoși în istoria românilor prin averea deținută. Primul care a atras atenția în mod deosebit prin referințele documentare, dar și mărturiile contemporanilor a fost Constantin Brâncoveanu. A fost cu siguranță un om putred de bogat. Altfel, de ce ar fi fost poreclit de turci tocmai „Altan Beg”, adică „prințul aurului”. Avea o avere imensă, greu de apreciat la adevărata sa valoare, sau convertită în moneda actuală de circulație internațională.
Se știe că și-a impresionat contemporanii și a atras lăcomia unui imperiu întreg. Constantin Brâncoveanu - sanctificat de Biserica Română după ce a refuzat să treacă la religia mahomedană, murind ca un martir în mâinile turcilor - a domnit între 1688 și 1714. Provenea dintr-o familie ilustră de boieri olteni, fiul bogatului postelnic Papa și al Stancăi Cantacuzino. A rămas orfan de tată la vârsta de numai un an, însă a fost crescut de ilustrul Constantin Cantacuzino, unchiul său. A primit o educație aleasă, dobândind o cultură bogată și un măiestrie a diplomației, învățată de la unchiul său, în desele misiuni în Imperiul Otoman și Transilvania. Brâncoveanu știa la perfecția patru limbi străine și era un adept al umanismului. După moartea lui Șerban Cantacuzino, ajunge domn al Valahiei, fiind cel mai influent dregător şi totodată os domnesc prin linia cantacuzină. Atât prin moșteniri, prin dregătorii dar și în timpul domniei sale, Constantin Brâncoveanu a acumulat o avere greu de imaginat astăzi. Numai la înscăunare a dat turcilor 400 de pungi cu aur, plus daruri luxoase.
Austriecii şi-au primit şi ei tainul, ruşii la fel, atunci când complota împotriva otomanilor. Brâncoveanu împărţea aur la discreţie, părea că nu se mai termină. În 1700, Brâncoveanu își reconfirma sprijinul otoman cu 300 de pungi de aur, conținând peste 160.000 de taleri de aur, o sumă exorbitantă. De altfel rapoartele bailului veneţian în Imperiul Otoman estimau averea lui Constantin Brâncoveanu la peste 2 milioane de guruşi echivalentul talerilor de aur, o avere personală pe care puţini monarhi o dețineau. Pe lângă aceste lichidități, Brâncoveanu avea și numerose domenii funciare, clădiri impresionante și sate întregi, care aduceau venituri suplimentare. Era probabil unul dintre cei mai bogați oameni din Europa acelor vremuri. O parte a acestei averi, Brâncoveanu a investit-o, ca orice domn umanist, în dezvoltarea educației, a culturii și a unui stil arhitectonic unicat care-i poartă numele. A reformat administraţia şi totodată a încercat mai multe reforme fiscale pentru modernizarea Valahiei. Domnia lui Brâncoveanu a reprezentat o epocă de aur pentru Ţara Românească și o încercare de reorientare către Occident.
„Nababul”, mâna dreaptă a lui Carol I, proprietar de munți și zeci de moșii
Un alt om extrem de bogat și cu o avere greu cuantificabilă, dar remarcată în mod deosebit de contemporanii săi a fost Gheorghe Grigore Cantacuzino, un milionar excentric al secolului al XIX lea. A trăit între anii 1832 și 1913, fiind unul dintre cei mai influenți oameni politici ai sfârșitului de Belle Epoque. A fost primar al Bucureștiului, a deținut mai multe portofolii în diferite guvernări și totodată a fost prim-ministru al României de două ori. A fost un lider al Partidului Conservator și mâna dreaptă a regelui Carol I. A fost atât de bogat încât i s-a spus „Nababul”.
Nimeni nu știa ce avere are cu adevărat „Nababul”, dar putea fi ghicită prin indicațiile sale testamentare, dar și prin excentritățile financiare pe care le-a făcut de-a lungul vieții sale. Gheorghe Grigore Cantacuzino nu a dat vreun tun sau a câștigat averea la jocurile de noroc. „Nababul” era un prinț pur sânge, cu moșteniri impresionante dar și cu o capacitate extraordinară de a-și eficientiza moșiile și câștigurile de pe urma lor. Atunci când s-a născut, la București, în 1832, avea rangul de prinț, fiindcă provenea din ramura princiară a Cantacuzinilor, un melanj dinastic între voievozi români valahi și dinaști imperiali bizantini. Istoria familiei sale începea cu Andronic Cantacuzino, om cu sânge imperial bizantin, ajuns în Principate din cauza represaliilor otomanilor asupra familiei sale. Tocmai de aceea Grigore Cantacuzino avea o prestanță aparte. Era un om foarte educat. A absolvit facultatea de Drept la București, iar mai apoi la Paris. Și-a luat doctoratul în drept în 1858, la Paris.
A servit ca judecător, dar mai apoi s-a orientat către cariera politică. Era unul dintre cei mai faimoși membrii ai Partidului Conservator și un adept al tradiționalismului. A ajuns cunoscut la nivel european pentru averea și calitățile sale de politician și om de stat. „Nababul” cheltuia ca un milionar. Dar numai în lucruri durabile sau cu impact în societatea în care trăia. Era un pasionat de artă și a sprijinit artiști faimoși ai vremurilor sale. A cumpărat inclusiv tabloul „Evreul cu gâsca” al renumitului Nicolae Grigorescu. Pentru a-l susține și a-l ajuta să-și continue munca, „Nababul” i-a oferit pictorului suma de 8000 de lei, numai pentru acel tablou. Adică echivalentul a aproximativ 90.000 de euro, astăzi. În plus, Grigore Cantacuzino a investit în palatele sale, pe care a vrut să le transforme în capodopere arhitectonice ale României. Și a reușit. Unul dintre acestea este Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, unde astăzi se află „Muzeul Georghe Enescu”.
A fost realizat în stil baroc francez, stilul Ludovic al XVI lea. A costat nu mai puțin de 700.000 de lei, iar la recepția de deschidere a avut peste 600 de invitați, printre care și principele Ferdinand și principesa Maria. Totodată, a mai investit și în construcția a încă două palate impresionante. Este vorba despre Micul Trianon, de pe moșiile sale de la Florești, dar și despre Castelul de la Bușteni. Conform testamentului, „Nababul” avea nu mai puțin de 24 de moșii și 17 munți. Nu mai vorbim de sumele uriașe de bani lăsate moștenire rudelor. O parte a averii o folosea pentru activități filantropice. De exemplu, își dona salariul de primar al Bucureștiului. În timpul Războiului de Independență a donat peste 50.000 de lei familiilor soldaților iar mai apoi, înaintea Primului Război Mondial, a dat peste 220.000 de lei pentru dotarea armatei române. Nu în ultimul rând a creat prima instituție bancară cu capital românesc.
Burlacul oltean, cel mai bogat român din perioada interbelică
Un alt român cu o avere impresionantă a fost Jean Mihail sau Ioan Mihail, un puternic moșier din Oltenia, care, la fel ca „Nababul” era un membru de seamă al Partidului Conservator dar și un filantrop prin vocație. Jean Mihail s-a născut la Craiova în anul 1875 și era fiul lui Constantin Dinu Mihail, unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri din Regatul României.
De la tatăl său, Jean Mihail a moștenit nu mai puțin de 100.000 de hectare de teren dar și numeroase reședințe boierești. Aveau o vilă pe Calea Victoriei, în București, Castelul Zamora din Bușteni, dar și un alt conac la Florești. Acestea erau cele mai răsărite. În plus, Jean Mihail a moștenit și o avere impresionantă de la două mătuși, rămase fără urmași. Nu în ultimul rând, Jean Mihail a moștenit de la tatăl său impresionantul palat în stil baroc târziu, de la Craiova. Avea nu mai puțin de 38 de camere, ornamentate și mobilitate cu materiale de lux, pe care puțini milionari europeni și le puteau permite.
Familia Mihail era la origine macedoneană, ajunsă în Oltenia prin secolul al XVII lea. Tatăl lui Jean Mihail a reușit să se împrumute la bănci și să facă afaceri cu terenuri, în așa fel încât s-a îmbogățit. Proporțional cu averea, Jean Mihail a fost deasemenea un om educat. A urmat studiile Facultății de Drept din Paris, unde și-a luat și doctoratul. Ca membru al Partidului Conservator a fost deputat iar mai apoi senator. A fost un filantrop desăvârșit, donând bani pentru educarea copiilor de țăran, dar și pentru amenajarea de instituții de învățământ. A salvat statul român de la faliment, în timpul marii crize economice din anii 30, atunci când a girat un împrumut extern cu întreaga sa avere. Toată viața a fost burlac. Nu a avut copii și întreaga sa avere a lăsat-o statului român. Se presupune că avea o avere, care depășea valoarea a nouă tone de aur. Jumătate din această avere a împărțit-o în timpul vieții pe la azile de bătrâni, orfelinate și spitale.
Se încarcă comentariile...
