SERIAL Boieri mari, Episodul 1: Cantacuzinii, „mai români decât pământenii“. Cantacuzino „Nababul“, boierul care-l concura pe regele Carol I

Dinastia Cantacuzino a fost o piatră de temelie în istoria României. Au fost familie mare, desfăşurată pe şase ramuri, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, ba chiar cu rude prin Rusia. Oamenii nu trebuie să uite: de la Şerban-vodă înainte, a fost cândva un Cantacuzino care s-a ocupat fie cu ctitorii de biserici, palate şi spitale, fie a excelat în domeniul său de activitate – de la teatru, la armată şi medicină experimentală.

Istoria Cantacuzinilor pe pământ românesc începe în secolul al XVI-lea, dar primii descendenţi au fugit în 1453 din Constantinopolul asediat de turci. S-au revendicat de la originile împărăteşti ale Catancuzinilor bizantini, iar izvoarele istorice par să le facă dreptate în acest sens. Cantacuzinii s-au aşezat în mai multe state europene, iar pe pământ românesc s-au dezvoltat în şase ramuri, cu origini în Valahia, dar şi în Moldova. În fine, e familie mare, cu blazon important – vulturul bicefal a rămas moştenire de la jumătatea secolului al XVI-lea – încât astăzi te întrebi cum s-a făcut de nu întâlneşti câte-un Cantacuzino la fiecare colţ de stradă.

Vodă, mai mult decât anti-otoman

Probabil că cel mai de seamă şi mai cunoscut membru al familiei este Şerban-vodă Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti timp de zece ani (1678-1688). Manualele de istorie au înregistrat, metodic şi selectiv, că domnul muntean a participat în 1683 la asediul Vienei, forţat de armatele otomane, însă a făcut tot posibilul ca armata păgână să fie înfrântă de creştini. Apoi, manualele arată planurile sale anti-otomane, gândite atât de ingenios strategic, încât aveau să alunge turcii din Constantinopol. Sfârşitul se iveşte subit – cum adesea se întâmplă în istoriile medievale, când domnitorul este ucis prin otrăvire chiar de către boierii din cercul său restrâns, temători de planurile sale îndrăzneţe. Istoricii încă polemizează dacă a fost, într-adevăr, ucis de fraţii săi şi de Constantin Brâncoveanu, cel care avea să-i succeadă la tron, cert este însă că sunt omise câteva detalii importante din anii săi de domnie. De pildă, pentru conturarea unei identităţi naţionale ar fi interesantă şi menţionarea faptului că în 1688 a apărut „Biblia de la Bucureşti“, prima traducere completă a Bibliei în limba română, scrisă în caractere chirilice. Acesta nu e puţin lucru pentru acele vremuri în care încă se cristaliza identitatea poporului. În vremea lui Cantacuzino s-au manifestat oameni de cultură de anvergură, precum Nicolae Milescu Spătaru şi fraţii Greceanu, care de altfel au şi lucrat împreună la traducerea Bibliei.

Foto: Portretele familiei Cantacuzino: Constantin Postelnicul, Elina, soţia lui, şi fiii lor, în ordinea vârstei: Drăghici Spătar, Şerban-vodă, Constantin Stolnicul, Mihai Spătarul, Matei Aga, Iordachi. Sursa: „Albumul familiei Cantacuzino“, Tiparul Institutului de Arte Grafice „Minerva“, 1902

Un reper al Capitalei

Apoi, trebuie menţionat că una dintre clădirile-simbol ale Bucureştiului a fost ridicată tot de domnitorul Cantacuzino. Palatul şi mănăstirea Cotroceni au adăpostit feţele domnitoare ale Ţării Româneşti încă de la ridicare. Şerban Cantacuzino a ridicat aşezământul la scurt timp după ce s-a urcat pe tronul ţării. A fost unul dintre proiectele de care s-a îngrijit îndeaproape: „Noi singuri am înfipt sapa în pământ şi cu mâna noastră jos în temelie cărămizi am pus“, spunea vodă, citat de istoricul George Potra, în volumul colectiv „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească“ (coord. Mihai Dim. Sturdza). A înzestrat mănăstirea după pofta sa, cu moşii, case şi prăvălii şi în 1679 a început construcţia unui palat. Aşezat pe dealul Cotrocenilor, palatul era o reşedinţă de vară, dar şi un punct strategic în oraş. A continuat să fie folosit în acest scop şi de urmaşii săi la tron, până când Nicolae Caragea a mutat Curtea Domnească aici. Palatul a rămas în picioare şi a fost renovat şi dezvoltat în secolele următoare. Biserica, în schimb, a fost dărâmată în 1984 din ordinul lui Nicolae Ceauşescu şi a fost refăcută în 2004.

Spătarul, cuprins de dumnezeiască râvnă

Probabil că ctitoria care a schimbat fundamental mersul lucrurilor în capitala Ţării Româneşti a fost ridicarea spitalului Colţea, instituţia care punea astfel bazele sistemului medical oferit gratuit în Ţara Românească. A fost iniţiativa revoluţionară a spătarului Mihai Cantacuzino, fiului marelui postelnic Constantin Cantacuzino şi fratele lui Şerban-vodă. Spitalul a fost construit în jurul bisericii cu acelaşi nume – ridicată în 1701-1702 – şi a fost inaugurat pe 14 octombrie 1704. Inspirat de aşezămintele similare pe care le vizitase în Orient, spitalul era format din două săli şi câteva dependinţe şi era loc de tratament mai ales pentru pacienţii cu boli de piele. Pentru ca spitalul să fie susţinut financiar, spătarul i-a donat câteva moşii din Prahova, Ialomiţa, Brăila şi Râmnicu Sărat, însă nu s-a implicat în administrare.

Spitalul a început să funcţioneze la capacitate maximă în iunie 1715, în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino, nepotul de frate al spătarului şi ultimul domn pământean înainte de instaurarea domniilor fanariote. Pe Turnul Colţei – cea mai înaltă clădire din Bucureşti de la vremea sa, a cărui construcţie fusese finalizată în 1715 – era montată pisania: „Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumuseţate a făcut precum se vede, pentru mărirea şi slava lui Dumnezeu şi pentru veşnica pomenire a dumnealui şi a tot neamul dumnealui şi s-au săvârşit în zilele luminatului Domn a toată Ţara Românească, Io Ştefan Vodă Cantacuzino, fiind Arhiereu – Mitropolit prea sfinţitul părinte Antim în anul 1715“.

Cantacuzini de neuitat

Viaţa şi faptele Cantacuzinilor sunt greu de cuprins în câteva rânduri de ziar. Sunt greu de cuprins chiar şi în volume zdravene! Totuşi, reţin atenţia câteva personalităţi a căror trecere prin istorie încă are ecou şi astăzi. De pildă, Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost un om politic de marcă al începutului de secol XX şi probabil că ultimul mare boier veritabil al României. Astăzi, când ideile şi ideologiile contemporane s-au distanţat de conservatorismul promovat de el în acele vremuri, au rămas emblematice palatele ridicate de boierul român, sursă de inspiraţie şi admiraţie mereu actuale. În aceeaşi măsură reţine atenţia şi istoria marelui aviator militar Constantin „Bâzu“ Cantacuzino, a medicului şi academicianului Ioan Cantacuzino şi a Marucăi, soţia lui George Enescu. Sunt poveştile la care este necesar să ne mai întoarcem uneori, când uităm de unde venim şi încotro ne îndreptăm. E educativ. 

Ctitoriile Cantacuzinilor în Ţara Românească

Cele mai însemnate ctitorii – din punctul de vedere al funcţionalităţii la vremea lor – ale boierilor Cantacuzino au fost mănăstirile. Erau centre culturale, sociale şi spirituale de mare importanţă locală, dintre care multe s-au păstrat până astăzi. Printre cele mai cunoscute se numără Mănăstirea Comana (refăcută în 1742 de Şerban Cantacuzino, fiul lui Drăghici), Mănăstirea Hurezi (ctitorită de Constantin Brâncoveanu, cu Pârvu Cantacuzino ispravnic la zidire), Biserica de la Fântâna Boului din Bucureşti (construită de Maria Doamna a lui Şerban-vodă Cantacuzino, în 1683), Schitu Măgureanu din Bucureşti, biserica de la Cotroceni (ctitorită de Şerban-vodă Cantacuzino), biserica Colţea (sub patronajul spătarului Mihai Cantacuzino), biserica Banului din Buzău, Mănăstirea din Râmnicu Sărat, bisericile din Filipeştii de pădure şi Filipeştii de târg, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Schitul Lespezi. În total sunt 28 de biserici şi mănăstiri documentate ca fiind ctitorile de un membru al familiei Cantacuzino în Ţara Românească. 

Constantin (Dinu) Şerban Cantacuzino: „Boier te naşti. În timpul vieţii, poţi deveni baron, care e altfel“

Constantin (Dinu) Şerban Cantacuzino (61 de ani) este unul dintre urmaşii vechii familii boiereşti. Descendent al ramurii Râfoveni. În genealogia sa se amestecă nume cu ecou în istorie: Rosetti, Brezoianu, Râfoveanu, Budişteanu, Mavrocordat. Este descendent direct al lui Şerban-vodă. Şi ce au de-a face toate cu omul secolului acesta? Dinu Cantacuzino crede că s-a păstrat, cel puţin, o gingăşie a firii, un bun simţ sănătos. Astăzi, se îngrijeşte de moştenirea şi memoria familiei, vorbeşte cu calm şi blândeţe şi despre episoadele luminoase ale înaintaşilor săi, dar şi despre momentele tragice. Asta a fost istoria. Acum e vremea să se repare greşelile trecutului.

Dinu Cantacuzino se ocupă de buna funcţionare a Hanului lui Manuc din Bucureşti, moştenire a familiei; Sursa foto: Adevărul

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Hunedoara, deşi familia dumneavoastră este originară din Muntenia. Cum s-a întâmplat?

Dinu Cantacuzino: M-am născut în oraşul Vulcan. Acolo aveau părinţii mei domiciliu obligatoriu. După un an, ne-am mutat la Petroşani, pentru că a găsit tata de lucru la Combinatul Minier Valea Jiului. Ei au fost mutaţi din Ploieşti. Tata s-a însurat cu o ploieşteancă, aveau moşia la Râfov, dar aveau casă şi în Bucureşti. I-a evacuat în 1950, când tata era în anul doi de facultate la Politehnică. Fiind priceput la mecanică, a găsit de lucru la reparat motoare.

Cum s-a împăcat cu destinul întors brusc de război, de comunişti?

Imediat după război, ca să aibă din ce trăi, căuta pe câmp bombe neexplodate, le dezamorsa şi folosea aluminiul să facă tuciuri, vase. Fiind duşman al poporului, oriunde se ducea să se angajeze nu stătea mai mult de o săptămână, două, pentru că venea ăla de la cadre şi spunea că are dosarul prost. Vremurile au fost tulburi, s-a descurcat cum a putut. Unii au fugit din ţară, unii au rămas că au zis că vin americanii – şi uite că au venit foarte târziu şi nici acum nu ştiu dacă chiar au venit sau sunt în trecere.

Trecutul boieresc lăsat în ceaţă

În copilărie vi s-a explicat că faceţi parte dintr-o familie boierească?

La Petroşani am stat până când am împlinit 9 ani. La vârsta aia nu prea ştiam multe. După aceea bineînţeles că mi-au explicat, când am început să fim mai siguri din punct de vedere al securităţii personale. Cât am fost mici au evitat să discute, pentru că era riscant, puteam să spunem ceva pe la şcoală. Nu ne-au spus nimic, ca să nu fie nevoie să ne zică: „Nu vorbiţi despre asta“. Totul a fost o ceaţă, să spun aşa. De exemplu, învăţătoarea mea nu avea noţiunea de volum: pur şi simplu, metru ori metru ori metru, ei nu-i dădea metru cub, era metru pătrat. Săraca, nu ştia, era nevasta secretarului de partid, dacă avea patru clase! În fine, au pus-o la clasele de primare, de a nenorocit serii de copii! Acasă, ai mei, când vedeau foile înroşite, ce să-mi spună? Că e proastă tovarăşa?! Îmi spuneau că poate a greşit şi o lăsau aşa. Să nu aibă probleme. Din păcate, pentru ei a fost o perioadă grea, de teroare.

Aţi avut de suferit din cauza numelui? Măcar că poate vă ascultau mai des la istorie în liceu?

În mod direct, eu mai puţin. Deşi au fost câţiva profesori care se vedea că nu mă-nghiţeau. La istorie am avut norocul de o profesoară extraordinară în liceu, pâinea lui Dumnezeu!

Astăzi, care sunt reacţiile oamenilor când află că vă cheamă Cantacuzino?

Mulţi ştiu despre familie. Cei mai în vârstă au învăţat la şcoală despre Şerban-vodă Cantacuzino. Cam atât, de fapt. Pentru că atât a fost în manualul de istorie, deşi şi ceilalţi membri ai familiei au făcut foarte multe. De pildă, fratele lui, stolnicul Mihai Cantacuzino, a construit spitalul Colţea, unde tratamentul era gratuit, a realizat şi prima hartă a Ţării Româneşti, o chestiune importantă în vremea aceea! Cantacuzinii au venit în ţările române după cucerirea Constantinopolului de către turci. S-au înrudit cu boierii pământeni şi au devenit, cum spunea cineva, chiar mai români decât pământenii, în sensul că au făcut mai multe pentru Ţara Românească decât cei care erau de aici. Au lăsat biserici, au lăsat spitale, au lăsat cultură.

Ce vă mai leagă de strămoşi, cu excepţia obiectelor materiale păstrate?

S-a transmis, nu ştiu dacă genetic, dar s-a transmis o anumită ţinută şi nişte limite alte bunului simţ, deşi noi nu am mai trăit ca ceilalţi, cu guvernantă care să te înveţe limba germană, franceză de mic şi-aşa mai departe.

Un sfat înţelept

Până în comunism, familiile boiereşti erau implicate în politică. După ’90, puţini au fost cei care au revenit, probabil că cel mai notabil e cazul Paleologu. Pe dumneavoastră nu v-a tentat ideea asta?

M-a bătut gândul să intru în politică, dar cineva foarte înţelept mi-a zis că la firea pe care o am, e mai bine să nu. Mi-a explicat că e o junglă şi că nu e nimic aşezat, structurat. Acest domn înţelept, Corneliu Coposu, mi-a spus: „Intri într-o lume total coruptă“. În plus, mulţi m-au sfătuit, ca să-mi rezolv problemele juridice şi de moştenire, să intru în PSD ori în PNL. Am zis că asta deja e dovada clară că nu trebuie să intru în politică.

Monumente istorice recuperate

Apropo de moştenire, când aţi demarat procesele de retrocedare?

Cam prin ’90 am început ba cu o casă, ba cu un teren. Dar am intrat în posesia conacului de la Râfov când deja era în ruină, în 2000. Până în 1992 a fost sediul Primăriei, al CAP, al IAS, era acolo şi un dispensar veterinar. În ’92 au plecat din conac pentru că li s-a părut scumpă întreţinerea, s-au mutat la vreo 80 de metri, într-o căsuţă. Ei, şi sub ochii lor, s-a prăduit de a ajuns o ruină. Dar şi reprezentanţii autorităţilor locale au plecat cu sobele de acolo. Era o teracotă cu model, diferită în fiecare cameră, iar ei le-au demolat şi le-au cărat acasă. Au luat şi uşile, şi podelele, şi grinzile de lemn. Totul.

Acolo aţi început renovările?

Nici acum nu am reuşit să fac cadastrul. Nu e clar cu titlurile de proprietate din vecinătăţi. Am tot avut promisiuni de la primari, dar nu s-a făcut nimic. Eu sper să reuşesc să restaurez conacul, care e monument istoric clasa A – clasat după ce a intrat în posesia mea, ceea ce a făcut autorităţile să se scuze: „Când eram noi în clădire, nu era nicio lege de protecţie...“. Acum vreau să pornim anul ăsta hotelul de la Hanul lui Manuc, ca să avem bani să ne putem concentra pe restaurarea conacului, că fără bani nu se poate. Persoana fizică posesoare de monument istoric nu primeşte niciun leu de nicăieri, nici fonduri europene, nici norvegiene. Imobilul trebuie să fie într-o fundaţie, într-o asociaţie, ca să poată primi sponsorizări. Dar, în momentul ăla, nu mai e al tău. Dar e păcat de conacul ăsta de la Râfov, care e mai vechi decât Hanul lui Manuc, e din 1737.

Conacul de la Râfov a intrat în posesia moştenitorului în anul 2000, când ajunsese deja o ruină

Aşa e, între timp aţi reuşit să intraţi în proprietatea Hanului lui Manuc. Cum aţi aflat că vă aparţine?

Până în ’90, nu am ştiut. Ţin minte că mergeam la Liceul Industrial Energetic, iar când veneam la Piaţa Unirii să schimb autobuzul, mă opream cu colegii şi mâncam brânzoaice aici în preajmă. Înăuntrul Hanului nu intram, că n-aveau voie elevii să consume alcool – e, dar câte-o bere mai beam şi noi câteodată (zâmbeşte). Am aflat că-mi aparţine după Revoluţie. Străbunica mea din partea tatălui, Cleopatra Băicoianu, era o tipă foarte exactă, cu o educaţie germană. Nu făcea absolut nimic fără notar şi avocat, totul era înscris undeva, erau actele puse la punct. Fratele ei, Alexandru Băicoianu, care era magistrat, avea hârtiile praf, nimic nu era în ordine. Ea a avut documente din 1881, când a intrat în familie, până în 1950 – chitanţa de plată a impozitului din ianuarie ’50, când a venit naţionalizarea. Am avut toate actele şi tot a durat zece ani să intru în posesie. Deşi apăruse legea care spunea că dacă ai acte doveditoare, retrocedările se fac fără instanţă. Nu s-au lăsat şi tot în instanţă am ajuns. Societatea care patrona Hanul lui Manuc, Caru’ cu Bere, Gambrinus, câteva unităţi grele din Bucureşti, era cu capital majoritar de stat, a AVAS-ului. Câştigau o grămadă de bani şi numai 5% se duceau la stat, restul împărţeau între ei. Banii ajungeau până la tovarăşul Năstase. Era un sat fără câini.

Ce s-a ales de palatele Nababului

Ştiţi ce se întâmplă cu castelul de la Floreşti, care e în ruină?

Nu este pe ramura noastră, e pe ramura Nababul. Ioana Cantacuzino a murit acum vreo cinci ani, fără moştenitori. Apucase să vândă Buşteniul, dar a fost şi acolo o poveste. A câştigat procesul de restituire, dar statul i-a cerut vreo 17 miliarde despăgubire pentru întreţinere, pentru investiţiile făcute, fără să ia în calcul şi lipsa de folosinţă... Aberant! Atunci a apărut un cetăţean american de origine română, care a zis că preia el litigiul şi cumpără. Ei, n-a mai fost niciun litigiu după ce a cumpărat... Şi l-a luat foarte ieftin. Vreo doi ani a făcut îmbunătăţiri, a schimbat clanţe, a dobândit şi o parte din terenul dimprejur – abia la următoarea vânzare, noii proprietari au continuat procesul şi au obţinut 270 de hectare de pădure în spatele domeniului. Şi, după doi ani, acel domn l-a vândut de nouă ori mai scump, iar cei care l-au preluat l-au vândut din nou cu 24 de milioane. Cam asta a fost istoria. Iar castelul de la Floreşti are proprietari, a fost cumpărat de cineva.

„Suntem mulţi“

Aveţi legături cu urmaşii altor familii de boieri?

Sigur, cu Sturzeştii, Goleştii, Paleologu, Cerchez, din ce ştiu mai îndeaproape. Din păcate, în jungla asta care se numeşte democraţie postdecembristă nu prea am reuşit să ne întâlnim aşa des. Ne vedeam mai des înainte de Revoluţie, la câte unul din noi acasă.

Dintre Cantacuzini câţi urmaşi mai sunt? Mai ţineţi legătura?

Noi, membrii familiei Cantacuzino, ne întâlnim o dată la doi ani la cineva acasă. Suntem mulţi, răspândiţi prin Europa – în Germania, Franţa, Belgia, Suedia – în America. Şi în România mai sunt, la Arad, în Bucureşti.

Ce mai înseamnă astăzi să fii boier?

Boier te naşti. În timpul vieţii, poţi deveni baron, care e altfel (zâmbeşte). După ’90 nu a existat o reabilitare a boierilor. 50 de ani s-a spus că au supt sângele poporului şi au făcut numai nenorociri. În postcomunism, au fost câteva emisiuni noaptea târziu, dar nu de maximă audienţă, încât să înţeleagă oamenii că nu a fost aşa. În ’48, odată cu instaurarea regimului comunist, s-a răsturnat scara de valori. Astăzi asta lipseşte: educaţia şi bunul simţ. Cred că dacă ar fi un pic de bun simţ, lucrurile s-ar rezolva mult mai uşor. 

Boierul absolut

Duminică, 12 februarie 1890. Pe la amiază, la reşedinţa boierului Cantacuzino de pe Calea Victoriei, încep să se încoloneze caleştile şi trăsurile. High-life-ul bucureştean se aduna în epicentrul vieţii mondene, în chip fastuos, în haine de gală. Gheorghe Grigore Cantacuzino, preşedintele Camerei Deputaţilor, dădea bal mare. O notă de atmosferă: în acea seară n-a trecut pragul palatului picior de liberal. Au fost invitaţi exclusiv marii conservatori ai zilei – printre care, generalul Manu (preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne) şi soţia (născută Cantacuzino), prinţul Alexandru Ştirbey, Alexandru Marghiloman (ministrul Lucrărilor Publice), P.P. Carp (deputat) şi soţia (născută Cantacuzino), Titu Maiorescu (deputat), Alexandru Lahovary (ministrul Afacerilor Străine), Adolf Cantacuzino (preşedinte al Curţii de Apel) – alături de reprezentanţii marilor puteri în România.

La ora 14.30 fix, şi-a făcut apariţia şi cuplul regal, Carol I şi Elisabeta, alături de Principele moştenitor Ferdinand. Gheorghe Cantacuzino i-a întâmpinat pe suverani, iar soţia sa, Ecaterina, i-a oferit Reginei „o magnifică creangă de liliac alb asortată cu trandafiri parfumaţi“ – aşa cum o cataloghează Claymoor, prezent la petrecere şi recenzent în revista „L’Indepéndence Roumaine“. Şi-n curând, începu petrecerea. O privelişte feerică – „parcă eram în mijlocul unei scene din mitologie, grădina Armidei“, completează tabloul Claymoor – care antrena ritmurile pianului cu glasurile domnişoarelor prezente. În final, s-a distins între toate Irina Cantacuzino, cu Rapsodia a patra a lui Liszt, dar şi doamna Voinescu-Boldur, cu aria Dalilei din opera „Samson şi Dalila“ a lui Saint-Saëns. Concertul s-a încheiat la lăsarea nopţii peste Bucureşti. Venise vremea cinei, numită gingaş „gustare“, deşi meniul conţinea: tartine cu icre negre, homar în aspic, somon sos mayonnaise, fripturi de fazan, salata à la russe, brânzeturi şi fructe asortate şi compot de ananas. Vasăzică, ospăţ boieresc, nu glumă! După încheierea mesei, s-a revenit în sala de bal, unde au început dansurile. La 20.30, suveranii au părăsit incinta, iar marii boieri conservatori au continuat petrecerea, cu cotilioane şi muzică lăutărească deopotrivă, până la ora 23.00. Lumea bună a Capitalei şi corpul diplomatic străin părăsea ostenită unul dintre cele mai importante baluri ale sezonului de iarnă din Bucureşti. Fusese un succes despre care avea să se vorbească săptămâni bune.

Cine e acest Cantacuzino

Foto: Gheorghe Grigore Cantacuzino, în tinereţe; Sursa: „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească“, vol III (Coord. Mihai Dim. Sturdza)

Gazda evenimentului la care participase însuşi regele Carol I era personalitatea cu cea mai mare greutate la acel moment. Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a născut în 1833, la Bucureşti, ca fiu al marelui vornic Grigore Iordache Cantacuzino şi al Alexandrinei Kretzulescu. A fost crescut în spiritul culturii franceze, cu guvernator francez, pe Peyreboive, adus de tatăl său de la Paris. De altfel, studiile şi le-a finalizat în Capitala Franţei, de unde s-a întors licenţiat în litere şi doctor în drept, cu teza „Teoria inovaţiei în dreptul românesc şi în dreptul francez“. În 1864, s-a căsătorit cu Ecaterina Băleanu, cu care a avut patru copii. În acelaşi an, a început să ia amploare şi prestaţia sa publică, după ce a demisionat din magistratură, fiind consilier la Curtea de Apel, ca o formă de protest la adresa „loviturii de stat“ a lui Alexandru Ioan Cuza. Totul în parcursul vieţii sale s-a desfăşurat după tiparul vechilor familii boiereşti: a moştenit o avere fabuloasă, un statut social incomparabil şi relaţii politice solide. Totuşi, n-a făcut paradă cu toate acestea, deşi s-a bucurat de toate foloasele ce i-au revenit: considera averea „temelia necesară strălucirii numelui său istoric“, după cum aprecia Ioan C. Filitti în volumul „Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino“ (1919) – cu alte cuvinte, nu concepea mare boier fără mare avere, iar relaţiile sociale şi politice veneau ca un drept pe care era dator să-l întreţină şi pentru urmaşi. Totuşi, capitalul său financiar, politic şi social îl ridica în fruntea elitei româneşti, unele voci susţinând că era chiar mai bogat decât regele Carol I. Porecla „Nababul“ n-a fost, aşadar, decât apelativul firesc la care s-au gândit contemporanii.

A deţinut cele mai importante funcţii din statul român în dezvoltare: deputat de Prahova şi de Brăila, primar al Capitalei (1869-1870), ministru al Justiţiei, al Lucrărilor Publice şi al Finanţelor. În 1892 a fost ales preşedintele Senatului, iar din 1899 a preluat şefia Partidului Conservator. A fost însărcinat cu formarea guvernului în două mandate, în 1899 şi în 1905.

Bucureştiul în epoca bătăuşilor

Deşi conservator, Cantacuzino Nababul era vizionar. În timpul mandatului său de primar al Capitalei a inaugurat primele linii de transport în comun, omnibuze care să lege „gările drumurilor de fier cu alte curse în oraş“, a dechis Bulevardul Regina Elisabeta Doamna, a construit o fântână bogat ornată de sculptorul Karl Storck, care astăzi se află în Parcul Carol. Şi-a început mandatul de primar cu fast: a fost cel care i-a cununat, pe 3 noiembrie 1869, pe Carol şi pe Elisabeta. Însă lucrările de îmbunătăţire a Bucureştiului erau mai degrabă o treabă de zeci de mandate, căci dinamica oraşului era demnă de Vestul sălbatic. Constantin Bacalbaşa a înregistrat în volumul „Bucureştii de altădată“ acest aspect din Bucureştiul lui 1871, la final de mandat al Nababului: „Un vestit cap de bandă era Iliea Geambaşu zis şi Ilie Tabacu. Foarte sprinten, foarte ager, foarte îndrăzneţ, era un tip excepţional. Nu înalt de talie, uscăţiv, încăleca calul şi însoţit de tovarăşi călări pornea prin mahalele după aventuri şi orgii, intra călare prin cârciumi, chiuind şi trosnind din bici, galopa în fruntea bătăuşilor săi, iar lumea speriată fugea din faţa lui. Viola domiciliurile, spărgea uşile, intra pe ferestre, lua femeia de lângă bărbaţii terorizaţi, smulgea fetele din casa părinţilor. Şi trebuia să le necinstească“. Acesta era Bucureştiul care trebuia să intre în rândul capitalelor europene şi se vede treaba că era un proces anevoios. Deşi acest Geambaşu – mare bandit! – a fost ucis în 1875. Circumstanţele au arătat că s-ar fi ocupat de el conservatorii.

Anul nefast al Nababului

Gheorghe Cantacuzino nu era un politician aprig, cu limba ascuţită. Dimpotrivă, era blând şi cu stăpânire de sine. De pildă, într-o altercaţie verbală cu domnul P.P. Carp – binecunoscut pentru verva sa – Nababul nu i-a spus decât atât interlocutorului său care luase foc: „Domnule Carp, bagă-ţi sabia în teacă!“. Temperamentul acesta nu i-a fost de ajutor în cariera sa politică. Iniţiativele sale n-au rămas în memoria colectivă, deşi în toate funcţiile pe care le-a deţinut a încercat să inoveze: de pildă, fiind cel mai mare proprietar de terenuri petrolifere, s-a interesat şi de valorificarea proprietăţilor petrolifere ale statului, care avea contracte cu nemţii. Avea, cumva, acest spirit al muschetarilor. Altă poveste: în 1877 a dăruit statului o şalupă pentru flota Dunării, pe care regele a numit-o după el. Dar când a ajuns la putere guvernul liberal, şalupa a fost redenumită „Săgeata“ şi nimeni nu s-a supărat.

Foto: Ziarul „Adevărul“ ironiza situaţia dramatică în care se afla Cantacuzino Nababul în 1907: „Primul-ministru: Răscoală la universităţi, răscoală la partid şi acuma şi răscoale ţărăneşti. Mă mir şi eu cum mai stau la putere!!“

Anul 1907 a fost însă cel mai greu din cariera sa politică. Nimic n-a mers cum trebuia în acel an. Nici măcar iniţiativa sa, inspirată de omologul său francez Clemenceau, de a închide unele tripouri nu a fost dusă la bun sfârşit în acel an: a descoperit că cele mai luxoase şi mai mari localuri erau deţinute de membri ai majorităţii parlamentare. Ghinion, însă n-a fost cel mai mare. În 1907, societatea românească a răbufnit: pe de-o parte au avut loc marile răscoale ale ţăranilor, reprimate brutal de autorităţi, dar dublate de revolte alte studenţilor care susţineau cauzele ţăranilor, iar pe de altă parte, disensiunile din interiorul Partidului Conservator care negocia fuzionarea tuturor facţiunilor conservatoare din ţară. Aceste crize simultane au dus la înlăturarea de la putere a Guvernului şi a lui Cantacuzino de la şefia partidului, care a intrat pe mâna lui P.P. Carp.

Cantacuzino Nababul a murit pe 23 martie 1913, la ora 13.35, din cauza unei pneumonii. La moartea sa, ziarul „Adevărul“, care îi făcuse opoziţie vehementă în anii de guvernare, a scris în articolul de omagiu: „Odată cu Gh. Gr. Cantacuzino dispare din lumea conservatoare singurul om care în partidul său şi faţă de rege a avut cea mai mare autoritate, nu numai prin faptul că a fost după rege cel mai avut om din ţară şi prin faptul că a trecut prin cele mai înalte demnităţi în stat şi în ierarhia politică“. Relaţia cu regele Carol I, indiferent de capitalurile fiecăruia, a fost una strânsă: la vestea morţii sale, în câteva ore, Carol I se prezenta în persoană la reşedinţa Nababului pentru a oferi condoleanţe familiei. În acea zi, în Bucureşti s-au arborat drapelele în bernă. A fost înmormântat cu onoruri militare în mausoleul său din Cimitirul Bellu, construit după planurile arhitectului Ion Mincu.

Marile ambiţii ale boierului Cantacuzino

Memoria Nababului este astăzi menţinută vie de cele trei palate ale sale: din Buşteni, Bucureşti şi Floreşti. Construcţia lor a fost bucuria lui personală. Castelul Zamora, din Buşteni (foto sus), a fost construit după planurile arhitectului Grigore Cerchez şi a fost finalizat în 1908. Aici era reşedinţa sa de vară, aşa cum şi regele Carol I îşi construise un astfel de refugiu în Sinaia. De altfel, a rămas şi o legendă urbană legată de edificiu. Se zice că prinţul l-ar fi tachinat pe rege: „Majestate, îmi permiteţi să-mi acopăr castelul cu bani de aur?“, făcând aluzie mai degrabă la averea sa fabuloasă. La care Carol i-ar fi răspuns: „Da, cu o condiţie: să aşezi banii pe muchie, unul lângă altul“. Putea să facă aceasta Nababul de ar fi dorit. Castelul a fost decorat cu o galerie de picturi murale realizate pe piele de Cordoba, cuprinzând douăsprezece portrete ale celor mai importanţi membri din ramura valahă a familiei Cantacuzino. În perioada comunistă, castelul a fost transformat într-un sanatoriu, iar peste picturile murale s-a aşternut un strat gros de vopsea. 

O altă poftă excentrică a lui Cantacuzino Nababul a fost să-şi construiasă un palat care să-i semene Versailles-ului. Frumos, cum să nu fie? Avea să se numească Micul Trianon (foto stânga). Arhitect a fost ales Ion Berindey, iar tehnica de construcţie aleasă a fost cea mai nouă din epocă. Stilul arhitectural era eclectic francez, cu elemente rococo şi neoclasice. Nababul nu a trăit să-şi vadă palatul din Floreşti finalizat, iar clădirea a intrat în posesia fiului său, Mihail Cantacuzino.

Acelaşi Berindey îi construise Nababului şi palatul din Bucureşti, de pe Calea Victoriei (foto dreapta). Casa cu Lei, cum mai este cunoscută clădirea care astăzi adăposteşte Muzeul Naţional „George Enescu“, a fost construită în stilul baroc specific epocii lui Ludovic al XVI-lea. Şi acest palat a rămas moştenire lui Mihail, care a lăsat-o testament soţiei sale Maruca. În 1939, aceasta s-a recăsătorit cu George Enescu, iar clădirea a început să găzduiască Muzeul Naţional „George Enescu“ începând cu 1956.

Aviatorul

Constantin „Bâzu“ Cantacuzino a fost nepotul Nababului şi fiului lui Mihai şi al Marucăi, născut pe 11 noiembrie 1905. Bâzu a studiat în Geneva, la Bucureşti, la Strasbourg şi la Paris. Nu a fost elevul exemplar. Pasiunea lui era pilotajul. Şi aici a excelat, devenind faimos pe plan internaţional. Povestea sa în domeniul pilotajului începe la Şcoala Civilă de Pilotaj „Mircea Cantacuzino“ din Băneasa: în 1933 ia brevetul epntru polot de turism, peste un an, pentru zbor fără vizibilitate şi pentru pilot de avion militar, iar în 1935, pentru avion de vânătoare şi avion de transport public. A devenit imediat campion naţional la exerciţii de acrobaţie aviatică şi şef de escadrilă la direcţia de aviaţie civilă. A fost decorat cu „Virtutea Aeronautică“ de regele Carol al II-lea chiar pe 6 iunie 1934, în locul unde cu patru ani înainte regele aterizase neanunţat pentru a-şi relua tronul de la fiul său, Mihai. Era sărbătorită anual, „Ziua Restauraţiei“, drept descălecarea din văzduh a monarhului. 

Pasiunea lui Bâzu pentru avioane şi pilotaj era susţinută chiar şi de oficiali ai statului, amici ai familiei. De pildă, Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Externe şi ambsador al României în Franţa şi Rusia, l-a ajutat să se angajeze ca pilot-stagiar la LARES – liniile aeriene române exploatate de stat. În 1940, a fost promovat şef unic al piloţilor LARES. Din această postură, nu a fost chemat la război. Dar prinţul Cantacuzino nu putea sta deoparte. S-a înrolat benevol. Ca pilot militar, Bâzu Cantacuzino a făcut minuni în aer. Pe Frontul de Est, a doborât numeroase bombardiere şi avioane de vânătoare sovietice, iar la finalul războiului, a totalizat 608 misiuni de luptă şi a înregistrat 68 de victorii aeriene. După instaurarea regimului comunist, i-a fost confiscată averea şi i s-a ridicat brevetul de aviator. A reuşit să fugă în Spania, unde a murit în 1958. A fost decorat de două ori cu Ordinul „Mihai Viteazul“ şi „Crucea de Fier“.

A avut trei neveste: Georgeta Diamandi, sora acesteia, Anca Diamandi, şi Kujnir Nadejda, zisă Nadia, divorţată Herescu. Din căsătoria cu Anca Diamandi, a avut o fiică, pe Maria Ioana (pseudonim literar Oana Orlea).

Pionierul

Ioan Cantacuzino a fost unul dintre cei mai mari microbiologi români, fondatorul şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală. A urmat studiile la Paris, întâi la Liceul „Louis le Grand“, apoi la Facultatea de Ştiinţe şi Facultatea de Medicină. În 1892, a fost admis la laboratorul de patologie al lui Ilija Mecinikov, continuându-şi studiile la Institutul Pasteur. În 1894 şi-a susţinut teza de doctorat asupra combaterii holerei. Pe baza cercetărilor sale, a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, metodă care îi poartă numele şi care este în continuare folosită în ţările în care această maladie nu a fost eradicată.

După încheierea studiilor la Paris, Ioan Cantacuzino s-a întors în ţară. În 1901, a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi şase ani mai târziu, director al Serviciului Sanitar din România. În cadrul Facultăţii de Medicină a înfiinţat Laboratorul de Medicină Experimentală, precum şi revistele „Revista Ştiinţelor Medicale“ şi „Annales de Biologie“. În anii Primului Război Mondial a făcut eforturi pentru combaterea epidemiei de tifor exantematic care se răspândise în ţară.

În 1923, a pus bazele Institutului Naţional de Seruri şi Vaccinuri, care astăzi îi poartă numele, iar din 1925 a fost membru titular al Academiei Române. Datorită eforturilor sale, în 1926 România a fost a doua ţară după Franţa care a introdus vaccinul împotriva tuberculozei pentru nou-născuţi.  Dar în acest an Ioan Cantacuzino a suferit şi un grav accident de maşină, în urma căruia s-a ales cu ambele gambe sfărâmate şi din care s-a recuperat cu foarte mare greutate. În 1931, a fost numit ministru al Sănătăţii Publice în guvernul Iorga-Argetoianu.  În 1934, medicul Cantacuzino participa la funeraliile lui I.G. Duca, asasinat de legionari, când răceşte puternic şi încetează din viaţă câteva zile mai târziu.

Serial: Mari familii boiereşti