Evadaţi în Paradis: Animale de casă

Evadaţi în Paradis: Animale de casă

Mare parte din copilăria mea am petrecut-o la ţară, în Vrancea, la bunici. Cred că de acolo mi se trage atracţia asta pentru trăitul în aer liber. La bloc am simţit mereu că mă sufoc. Că trăiesc doar o jumătate de viaţă. Că nu am acces la măreţia şi la frumuseţea plenare ale Creaţiei.

Stau la masă pe veranda casei în care locuim în Piracanga, în timp ce scriu, şi în faţa mea tronează o grădină-pădurice verde. Toate soiurile de copaci, plante şi flori, fluturi coloraţi şi păsări colibri cât un degetar. Şi frumoasele astea de şopârle, care se lăfăie la soare toată ziua şi o şterg cu o viteză demnă de cursa de 100 de metri, când te apropii de ele.

În caz că sunteţi curioşi, tot aşa viteză au şi crabii de pe plajă, dar ei sunt un pic mai naivi din fire: fug ce fug, apoi au senzaţia că fac vreo brânză, vorba bunică-mii, dacă se opresc şi se întorc ameninţător, ridicându-şi cleştişorii către Omul care le apare în faţă precum Uriaşul din poveste.

Mai zilele trecute, în timp ce-mi exersam mersul Zen în drum spre plajă, în faţa mea, pe cărare, traversa alene un ditamai şarpele. Boa, cred. Sau piton. Nu mă pricep. Oricum, din soiul ăla care nu muşcă, ci sugrumă. M-am oprit instantaneu şi, pentru o clipă, n-am ştiut ce să fac: să dau fuga înapoi după aparatul foto sau să-l fotografiez cu ochiul şi cu sufletul.

Am ales varianta doi şi l-am privit cum îşi vedea nestingherit de treabă, în toată frumuseţea, lungimea şi grosimea lui. A intrat pe un teren încă nelocuit, plin de iarbă, şi a dispărut de sub ochii mei dornici de a-l mai savura măcar încă vreo câteva minute. Din Piracanga, îmbătată de frumuseţea Mamei Pământ, vă îmbrăţişez cu drag!