Destăinuiri: Atenţie! Ţară de hoţi!

Săptămânile trecute, în faţa blocului în care locuiesc, am găsit parcată o maşină cu număr de Germania. Un jeep ca tăciunele, acoperit de colbul drumurilor româneşti. M-am întrebat, o clipă, al cui ar putea fi.

Nu sunt sclava unor asemenea curiozităţi ieftine, aşa că mi-am­­ văzut de treabă.

 A doua zi, în zori, ieşind din bloc, am observat, geamul aceluiaşi jeep, făcut ţăndări. M-a trecut un fior şi am simţit, brusc, cum sângele îmi năvăleşte în obraji. N-am ştiut cum să mă fac mai repede nevăzută, încercând un straniu şi apăsat sentiment de vinovăţie şi ruşine.

Îmi era teamă să nu dau cu ochii de stăpân, în clipa în care acesta  urma să constate, pe propria piele, ospitalitatea românească. Îmi era atât de ruşine de ceea ce păţise acest Hans sau Fritz, sau Otto, şi mi-era atât de groază de sentinţa pe care ştiam sigur că o va adresa şi el, asemenea altora, întregului popor din care fac şi eu parte.

M-am gândit din nou la eticheta pe care lumea civilizată s-a obişnuit să ne-o pună nouă, românilor. Şi atunci mi-a venit, aşa, deodată, dorinţa de a o suna, la Moscova, pe Elena Gheorghe, căreia-i ţinusem pumnii cu o seară înainte, să-i cer iertare şi să-i spun să nu fie necăjită, căci locul pe care l-a ocupat nu se datorează nicidecum talentului său, ci tocmai acestor „fapte de vitejie”, cu care românii au tot speriat lumea întreagă.

Mi-am amintit cum, anul trecut, când realizam un reportaj în Cairo, mi-am făcut cruce când şoferul egiptean care ne însoţea ne-a lăsat toată aparatura de filmare la vedere, pe bancheta din spate, fără să încuie maşina. Mi-a văzut uluirea şi m-a asigurat că nu e niciun pericol, că religia lor nu permite hoţia, şi  că, pe vremuri, hoţilor li se tăia mâna dreaptă.

Parbrizul spart şi maşina răscolită ale unui biet neamţ, care a îndrăznit să înnopteze într-un cartier civilizat din capitala unui stat cu pretenţii europene, rămân pentru mine imaginea grăitoare a unei Românii în care până şi poruncile lui Dumnezeu sunt, iată, nesocotite.