Zidul Berlinului, un abuz acceptat tacit de Occident
0
Zidul Berlinului a fost un simbol concret al totalitarismului, al nerespectării drepturilor omului în Europa Estică în timpul Războiului Rece. În această calitate, Zidul a fost condamnat de toţi liderii lumii occidentale în cei 28 de ani de existenţă, însă problema Zidului e mai complicată decât pare la prima vedere.
Istoricul Frederich Taylor se întreabă dacă acest Zid nu a fost cumva mai folositor democraţiilor occidentale decât sugera retorica lor.
Istoria Zidului e un episod aparte în marea istorie a Războiului Rece. Apărut peste noapte în vara lui 1961, Zidul Berlinului e doar un element într-o amplă criză internaţională care a ameninţat atunci pacea mondială, riscând izbucnirea unui conflict sovieto-american. Taylor se întreabă însă dacă, dincolo de discursurile occidentale despre „ultima atrocitate comisă de comunişti”, construirea Zidului nu a fost într-un fel folositoare taberei democratice.
Până în 1961, Berlinul a rămas sub ocupaţie comună şi se bucura de un statut aparte, precum şi de posibilitatea liberei circulaţii între zonele de ocupaţie. Astfel, el a devenit singura portiţă prin care est-germanii puteau pleca spre Occidentul prosper în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul germanilor care au părăsit RDG prin Berlinul de Vest între 1945 şi 1961 trece pragul de 2,5 milioane; astfel, în acea perioadă, populaţia Germaniei de Est a scăzut cu circa 15%. Ţara îşi pierdea la o rată îngrijorătoare cetăţenii educaţi şi instruiţi, riscând astfel să ajungă aproape de colapsul economic. În vara lui 1961, numărul foarte mare de persoane care au părăsit ţara prin Berlinul de Vest i-a alarmat pe comunişti într-atât încât au decis că e timpul pentru măsuri stricte.
13 august 1961 - „Duminica sârmei ghimpate”
Ziua de 13 august, în care berlinezii s-au trezit că soldaţii din RDG au început să construiască un zid între cele două zone ale oraşului, a devenit cunoscută drept „Stacheldrahtsonntag”, sau „duminica sârmei ghimpate”. Gardul de sârmă ghimpată avea să se transforme în curând într-un impresionant zid de ciment care tăia Berlinul în două.
Construirea Zidului a fost percepută ca o grea lovitură de către majoritatea germanilor. Nu era vorba doar de un act brutal şi absurd, ci şi dovada – dacă mai era nevoie de aşa ceva – că reunificarea la care mulţi încă sperau nu era decât o iluzie.
Însă în ciuda declaraţiilor ostentative din acea perioadă, construirea Zidului, deşi a stat la baza unei temporare dispute Est-Vest, nu a fost văzută, din perspectivă globală, ca o adevărată catastrofă. Nicio ţară nu era dispusă să meargă la război pentru a preveni divizarea Germaniei. Puterile occidentale şi-au făcut cunoscută opoziţia faţă de gestul autorităţilor est-germane, dar în spatele uşilor atitudinile lor au fost altele. Vestul a promovat oficial ideea reunificării Germaniei, însă în realitate – după cum a demonstrat-o foarte clar criza din august 1961 – a acceptat divizarea ţării şi nu era interesat de a porni un conflict pentru a soluţiona problema.
La sfârşitul lunii iulie, în 1961, Kennedy, recent ajuns la Casa Albă, ordonase întârirea forţelor militare din Germania de Vest pentru a putea răspunde, dacă era cazul, unor acţiuni sovietice în Berlinul de Vest. Însă după construirea Zidului, reacţia sa nu a fost la fel de puternică. Era clar că americanii nu aveau să acţioneze decât dacă sovieticii sau est-germanii încercau să blocheze sau să invadeze Berlinul de Vest; abia atunci s-ar fi putut pune problema unui conflict militar. Cât despre englezi şi francezi, reacţiile lor au întârziat să apară. Spre exemplu, la momentul respectiv, de Gaulle se afla la casa lui de vacanţă de la Colombey-les-Deux-Églises. Informat de ceea ce se întâmpla la Berlin, de Gaulle nu a considerat chestiunea într-atât de imporantă încât să se întoarcă imediat la Paris.
Englezii şi francezii erau la momentul respectiv preocupaţi de alte probleme, iar Berlinul nu era o prioritate. Problemele economice ale Marii Britanii duseseră în ultima vreme la reducerea forţelor armate, iar Ministrul Apărării Harold Watkinson nu avea de gând să suplimenteze numărul militarilor din Germania de Vest. În plus, guvernul britanic era preocupat de problemele din Orientul Mijlociu, unde Irakul încerca să-şi extindă controlul asupra Kuweitului, stat petrolier foarte bogat aflat sub protecţie britanică. Astfel, în mare parte din cauza problemelor financiare, Berlinul nu se afla pe lista de priorităţi ale englezilor. Se adaugă la acestea disensiunile recente dintre guvernul german şi cel englez, acesta din urmă fiind nemulţumit de contribuţiile minore ale germanilor la sistemul defensiv al Germaniei de Vest.
Cât despre Franţa, ea era prinsă într-un război sângeros în Algeria. La doar câteva săptămâni după construirea Zidului, Pierre Messmer, ministrul apărării, îl informa pe omologul său britanic că francezii nu erau pregătiţi „să moară pentru Berlin”.
Se încarcă comentariile...
