Viața după „Pulp Fiction“ a Mariei de Medeiros: „Dorința publicului pentru blockbustere e fabricată“
0„A cui este această motocicletă?“ e replica din „Pulp Fiction“ cu care, probabil, va rămâne în istoria cinematografiei actrița Maria de Medeiros – un lucru nedrept în condițiile în care artista a avut roluri excelente în numeroase filme și a regizat unul dintre cele mai populare filme portugheze.
La 15 ani a debutat în cinematografie, la 29 de ani a devenit celebră pentru rolul din „Pulp Fiction“ și la 35 de ani a regizat un film monumental la care a lucrat mai bine de un deceniu. Acum, la 60 de ani, Maria de Medeiros se poate lăuda cu o carieră extraordinară de actriță, regizoare și chiar cântăreață.
În 1994, Maria de Medeiros a câștigat „Cupa Volpi“ la categoria „Cea mai bună actriță“ în cadrul Festivalului de Film de la Veneția, pentru rolul din „Two Brothers, My Sister“. În 1996 a obținut Globul de Aur din Portugalia pentru cea mai bună actriță de cinema, pentru rolul din filmul „Adão e Eva“. În același an a fost nominalizată la Premiile Genie pentru cea mai bună actriță în rol secundar, din filmul „Le Polygraphe“. În 2005, Maria a fost nominalizată la premiile David di Donatello pentru cea mai bună actriță, cu filmul „Il resto di niente“. În 2013, filmul ei documentar „Repare Bem“ a câștigat trei premii importante la Festivalul de Film de la Gramado (Brazilia): Premiul Dom Quixote, Premiul Criticii și Premiul pentru cel mai bun film străin. În 2021 a obținut Premiul Atores de Cinema GDA pentru cea mai bună actriță principală, pentru rolul din „Ordem Moral“ de Mário Barroso.
Poliglotă, deschisă culturilor lumii și mereu atentă la rolul artei în societate, Maria de Medeiros a devenit prima femeie portugheză desemnată „Artistă pentru Pace“ de către UNESCO. În peste patru decenii de carieră, a reușit să îmbine eleganța, curajul și angajamentul artistic, rămânând una dintre cele mai respectate figuri ale cinematografiei europene. Invitată de onoare în cadrul TIFF de anul acesta, actrița a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre ce înseamnă trecerea de la actorie la regie, cum i-a influențat cariera Quentin Tarantino, dar și despre ce înseamnă astăzi cinematografia și cum este sufocată de realizarea blockbusterelor.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a convins să veniți la Festivalul Internațional de Film Transilvania?
Maria de Medeiros: Știu că este un festival foarte important. Și apoi, nu mai fusesem niciodată în România și îmi place foarte mult cinematografia românească. Așa că eram foarte curioasă să vin, să descopăr și să pot să vorbesc cu oamenii de aici și să aflu mai multe despre această țară. Mă simt binevenită. Oamenii sunt atât de calzi, drăguți și minunați, așa că sunt foarte fericită să fiu la Cluj.
Apropo de cinematografia românească, am văzut că filmele românești despre perioada comunistă au mult succes. De ce credeți că se întâmplă asta? Cum vedeți filmele despre acea epocă?
Am regizat un film despre revoluția portugheză (n.e. – Revoluția Garoafelor, din aprilie 1974), „April Captains“, și cred că are legătură cu situația din România. Noi, trăind în democrație, suntem interesați să înțelegem ce a fost înainte, să înțelegem lucrurile periculoase care rămân în societatea noastră după ce scăpăm din asemenea regimuri. Simt că înțeleg foarte bine această nevoie de a vorbi despre acea perioadă, pentru a reflecta asupra prezentului nostru.
Momentul zero al feminismului
„April Captains“, primul lungmetraj pe care l-ați regizat, a presupus resurse importante logistice și artistice. Care au fost provocările realizării acestui film?
Da, este primul lungmetraj. Când am început să joc în filme, la 15 ani, regizam deja filme experimentale. Îmi plăcea foarte mult cinematografia, din ambele perspective. Dar „April Captains“ a fost un film de război uriaș, cu o logistică enormă și cu patru coproducții, toate țări latine: Portugalia, Franța, Spania și Italia, cu actori din toate aceste țări. Nu am avut colaborare cu România, era puțin departe. Cred că acela a fost momentul meu de feminism. Aveam 21 de ani când am început să mă documentez pentru acest film, mi-au trebuit 13 ani să-l fac.
Ați scris și scenariul?
Da, am scris scenariul. I-am intervievat pe toți protagoniștii revoluției portugheze. De fapt, mama mea era jurnalist politic așa că deja îi cunoscusem pe toți acei oameni, pentru că ea i-a intervievat când eu eram copil. Când am crescut, m-am întors la ei și am continuat documentarea. Pentru mine a fost o declarație de asumare a unei provocări: „sunt o femeie tânără și vreau să fac un film de război“. Nimeni nu putea înțelege asta și am fost extrem de criticată la vremea respectivă. Dar cred că e libertatea noastră, ca femei, să putem face orice fel de film.
Cum ați reușit să convingeți producătorul să finanțeze?
Am început în Franța, unde locuiesc, producătorul francez fiind principalul. Revoluția portugheză a schimbat complet destinul Portugaliei, dar a atras atenția întregii Europe, chiar a lumii. Era un fel de turism politic către Portugalia – toată lumea venea să vadă această revoluție incredibilă, non-violentă, umanistă, care aducea democrația într-o țară în mijlocul Războiului Rece. Această revoluție a avut la bază conștiința tinerilor militari portughezi și, pentru o vreme, în țară a fost libertate totală. A fost un eveniment important pentru Europa și producătorii au fost interesați să spună acea poveste istorică foarte originală.
Fascinant este faptul că a fost o revoluție cu foarte puține victime...
Au fost patru victime, ucise de poliția politică fascistă în stradă. Dar revoluționarii înșiși nu au făcut nicio victimă. Asta a fost extraordinar.
„Cei care conduc conflictele de azi nu au conștiință“
Azi vedem războaie, conflicte foarte violente. Având în vedere că ați documentat foarte mult această revoluție, care credeţi că au fost ingredientele care au făcut posibilă acea schimbare importantă de regim în mod pașnic?
Conștiința. Au avut conștiință. Și lovitura de stat a fost realizată de militari foarte tineri, tineri căpitani, cel mai în vârstă avea 30-31 de ani. Acești oameni foarte tineri veneau după 13 ani de război colonial. S-au săturat de violență. Trăiseră o perioadă foarte violentă și s-au întors în Portugalia cu conștiința încărcată. Pentru că au trăit asemenea experiențe, au fost hotărâți să facă o revoluție fără violență. Și au reușit să-și respecte decizia.
Credeți că astăzi nu mai avem felul acesta de conștiință la liderii care ne conduc, așa cum era acum 50 de ani la revoluția portugheză?
Cei care conduc conflictele și războaiele de azi nu au conștiință. Ei dau ordine să fie uciși civili. Unde sunt conștiința și respectul pentru demnitatea umană? Pare că s-au pierdut complet. Numai conștiința poate aduce pacea înapoi.
Vă inspiră aceste evenimente tragice prin care trecem să faceți un film despre conștiință?
L-am făcut deja, e vorba despre „April Captains“. Dar e greu acum să pui ideile cap la cap când zilnic vezi așa de multă violență. Mă simt paralizată. Probabil va inspira cu teme de gândire arta și procesul creativ, dar pentru moment e șocant. În fiecare zi, din ce în ce mai multă violență, șoc și groază. E paralizant.
„Am crezut că «Pulp Fiction» va fi o capodoperă genială obscură“
Ați jucat personaje diverse în multe filme. Care a fost cel mai dificil rol?
Rolurile vin mereu. E greu de zis. Anul acesta am jucat-o pe Regina Maria I a Portugaliei, într-un film brazilian regizat de Elza Cataldo. A fost despre prima regină portugheză care a condus țara. Era în vremea invaziei lui Napoleon în Peninsula Iberică, iar familia ei a fugit în Brazilia – acela a fost începutul drumului spre independență al Braziliei. Filmul prezintă sosirea acestei regine bătrâne de pe vechiul continent care era foarte furioasă, deoarece dorise să se lupte cu Napoleon. De asemenea, prezintă modul în care a descoperit tropicele, frumusețea, puterea Braziliei. Nu aș putea spune că a fost cel mai dificil rol din viața mea, dar a fost foarte provocator și frumos. Au fost multe alte roluri, mi-a plăcut să o interpretez pe Anaïs Nin, în „Henry și June“ (1990) sau filmul portughez „Doi frați, sora mea“ (1994), de Teresa Villaverde, premiat la Veneția. Mi-au plăcut rolurile din filmele regizate de femei. Mi-a plăcut și filmul mexican „Dos Fridas“ despre asistenta Fridei Kahlo. Toate au fost roluri fantastice și provocatoare.
„Cinemaul este locul unde poți fi complet liber“
Care e cea mai enervantă întrebare pe care o primiți despre rolul dumneavoastră din „Pulp Fiction“?
Din fericire, îmi plac mult „Pulp Fiction“ și Quentin Tarantino. Da, e filmul care revine mereu în biografia mea, dar îmi face plăcere întotdeauna să vorbesc despre el. Tarantino a reușit ceva incredibil. Când am primit scenariul, l-am citit cu interes uriaș, era diferit de orice altceva am citit în cinema. Îmi amintesc că mi-am zis: „Vreau să fac acest rol“. Nu știam cine va vedea filmul, pentru că eu credeam că va fi o capodoperă genială obscură, dar geniul lui Tarantino a fost că, prin ceva atât de personal și diferit, care deși a mers împotriva tuturor codurilor cu privire la cum trebuie să fie scris un scenariu, a reușit să cucerească lumea întreagă. Este dovada faptului că nu trebuie să faci mereu același lucru pentru a mulțumi, ba dimpotrivă, uneori inspirându-te din lumea ta creativă personală poți cuceri publicul.
Tarantino v-a inspirat și ca regizoare?
Foarte mult. La fel ca Manuel de Oliveira sau regizoarele filmelor pe care le-am menționat. Toți acești oameni m-au învățat că cinemaul e locul unde poți fi complet liber, unde totul este posibil.
Am văzut un interviu în care spuneați că l-ați cunoscut pe Tarantino când făcea „Reservoir Dogs“, primul său film. Cum erau făcute filmele atunci comparativ cu acum?
În genul de filme pe care le fac nu s-au schimbat multe. Mereu ne luptăm cu bugete mici.
Deci asta nu se schimbă niciodată? Chiar și „Pulp Fiction“ a avut buget mic?
Nu se schimbă. „Pulp Fiction“ a fost un film cu buget mic. Toți actorii mari au participat pentru că l-au considerat pe Tarantino un geniu. A fost un pariu pe talentul lui. A fost ca o investiție în talentul lui.
Cum vedeți blockbusterele de azi care sunt produse cu sute de milioane de dolari și obțin și mai mulți bani? Oferă ele ceea ce cere publicul?
Dorința este fabricată, așa cum se fabrică un inamic. Inventezi un inamic și apoi pornești la război, tot așa fabrici dorința în public și apoi se fac filme pentru acele dorințe fabricate.
Se încarcă comentariile...
