Regizor premiat cu Oscar: „Dacă dintr-un film ies mai mulți bani decât ai băgat, ești un geniu în SUA. Așa au stricat cinematografia”
0Danis Tanović, regizor și scenarist bosniac care a debutat spectaculos în 2001 cu un film premiat cu Oscar, vorbește cu onestitate despre proiectul lui de film din Ucraina și despre industria cinematografică europeană și americană.
Imediat după izbucnirea războiului din Bosnia, din 1992, Danis Tanović a fost obligat să își oprească studiile și a format o echipă de filmare care a urmărit Armata Republicii Bosnia și Herțegovina în misiuni periculoase. Materialul produs de el și echipa de filmare a fost folosit de atunci în numeroase filme și reportaje despre asediul orașului Sarajevo și războiul din țara sa natală.
Regizor și scenarist bosniac, Danis Tanović (56 de ani) a debutat spectaculos în 2001 cu „No Man’s Land“, film premiat cu Oscar, Globul de Aur și trofeul pentru scenariu la Festivalul de la Cannes. În ciuda numeroaselor oferte de a regiza filme cu buget mare, la Hollywood, cineastul a refuzat din cauza sistemului care, spune el, este bazat doar pe profit, fapt care a dus la distrugerea industriei cinematografice. De-a lungul carierei, a continuat să abordeze teme politice și sociale în filme precum „Cirkus Columbia“ (2010), „An Episode in the Life of an Iron Picker“ (2013) şi „Death in Sarajevo“ (2016), recompensat cu Ursul de Argint la Berlin. Danis Tanović a lucrat cu mari actori de la Hollywood precum Colin Farrell, despre care spune că în ciuda imaginii de „bad boy“ este un actor foarte generos și s-au înțeles perfect – filmul în care actorul irlandez a fost distribuit este „Triage“, din 2009, și spune povestea unui fotojurnalist aflat în zona de conflict a Kurdistanului.
Anul acesta, Danis Tanović a fost prezent la TIFF, în Cluj-Napoca, unde a avut proiecția celui mai recent film al său, „My Late Summer“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el a vorbit despre viitorul său film pentru care a călătorit în zona de război a Ucrainei, despre cum își alege subiectele, dar și despre cum banii au schimbat cinematografia americană.
„Weekend Adevărul“: Cum ați ajuns să lucrați la un proiect cinematografic cu privire la Ucraina?
Danis Tanović: Am fost în Ucraina. Acum doi ani am primit un telefon de la o producătoare engleză cu care am lucrat acum 20 de ani. Și îmi spune: „Am această carte despre războiul din Sarajevo și vreau să fac un film după ea“. I-am spus: „Bine, trimite-mi-o“. Am citit-o și i-am spus: „Ascultă, cui îi pasă despre războiul din Bosnia după 20 de ani? Ar trebui să fie în limba bosniacă și nu vei obține niciodată bugetul de care ai nevoie ca să filmezi acest film etc.“. Ce mi s-a părut cu adevărat interesant în această carte era de fapt despre o crimă care s-a petrecut în timpul războiului din Sarajevo. Și m-am gândit cât de absurd este să investighezi scena unei crime în mijlocul războiului. A doua zi am sunat-o și i-am spus: „Uite, e ridicol scenariul, dar poate ar trebui să folosim asta și să facem o poveste care are loc în Ucraina, pentru că acolo are loc un război acum și putem vorbi despre lucruri importante“. I s-a părut interesant. Mi-am sunat un prieten care e fotograf de război și m-a întrebat ce planuri mai am. I-am spus „Cred că o să merg în Ucraina“. „Hai să mergem“, a răspuns el. Așa că ne-am urcat în mașină, am sunat producătoarea și i-am zis ce am de gând. „Nu, nu, nu poți merge, nu putem acoperi cheltuielile și asigurarea pentru acest lucru“, mi-a răspuns ea îngrijorată. Eu: „Merg. Nu am nevoie să mă ajutați“. Am mers în Ucraina pentru că, dacă urma să scriu ceva, voiam să văd cum este, care e diferența între Ucraina și alte războaie. Războaiele sunt similare în multe feluri, dar fiecare are particularitățile lui.
Cum a fost experiența de acolo?
Cât am fost în Ucraina, ne-am întâlnit cu prieteni pe care îi știam din Sarajevo, reporteri de război și alții. După o săptămână am ajuns la această poveste despre copii răpiți de ruși. Eram acolo când s-au întors: un autobuz cu copii a fost întâmpinat de părinții lor. Unii își vedeau copiii pentru prima dată după un an. A fost emoționant, impresionant... și a fost atât de nedrept să vezi părinți cărora rușii le-au luat copiii și i-au dus în centre unde erau învățați să își urască propria țară și propriii părinți. Era greșit, totul era greșit. M-am enervat. E un sentiment bun pentru un regizor. Am început să lucrez la poveste. Mi-a luat un an și am terminat-o aseară. Asta s-a întâmplat.
Cât timp ați stat atunci în Ucraina?
Cred că aproximativ o săptămână.
Și a fost suficient ca să vă faceți o idee despre ce se întâmplă?
Nu trebuia să merg acolo ca să văd ce se întâmplă. Odată ce trăiești un război, cam înțelegi războiul. Dacă chiar urmărești ce se întâmplă, e clar. Dar nu e vorba de politică, este vorba că e o nebunie să-ți ia cineva copiii. Turcii obișnuiau să ia copii și să îi ducă la Istanbul și să-i lase acolo.
În căutarea luminii
Este un film cu final fericit?
Cu siguranță nu se termină cu bine, pentru că nu poți face un film de război cu happy end. Copiii mei mă întrebau despre război și nu vorbeam niciodată despre asta, pentru că nu poți învăța nimic de la război. Sfatul meu pentru toată lumea este: fugi de război, deoarece nu, nimeni nu câștigă dintr-un război. Chiar și așa-zișii învingători nu câștigă de fapt. Poate că nu o știu încă, dar nu poți câștiga un război. Odată ce începe, e doar suferință. E suferință umană, e durere. Nu e bine. Deci, va fi un final atât de bun cât poate fi pentru mine într-un film de război. Odată ce ai supraviețuit războiului, singurul lucru pe care vrei să-l faci sunt filmele anti-război. Oricine a văzut un război poate face numai filme anti-război.
După experiența dumneavoastră din timpul războiului, ce influență are asupra modului în care abordați realizarea filmelor?
Am filmat război. Și atunci când se trage asupra ta când filmezi, înveți să-ți „numeri“ cadrele. Când îți riști viața ca să obții o imagine, trebuie să merite. Înveți să lucrezi repede, să distingi ce e important și ce nu. Într-un mod bizar, să vezi unde e lumina, unde e compoziția… să vezi totul. Nu ai luxul timpului, al spațiului și al gândurilor. Trebuie să fii rapid, să fii atent. Jurnaliștii de război, fotoreporterii au abilități de top în aceste lucruri.
„Recomand oricui să câștige un Oscar! Ești plătit mult mai mult pentru aceleași lucruri“
De fapt, ați făcut un film despre reporteri de război și voiam să vă întreb cum a fost să lucrați cu staruri de la Hollywood precum Colin Farrell?
Colin e irlandez, ceea ce ne-a făcut viața mai ușoară. Irlandezii sunt un fel de bosniaci ai Nordului: beau, vorbesc tare, sunt amuzanți… suntem foarte asemănători. Din prima zi mi-am dat seama că nu vom avea probleme. Nu a fost un film de Hollywood. Ne-am întâlnit în Hollywood, dar i-am spus: „Acesta nu e un film hollywoodian și nici nu încerc să fac unul“. El a spus: „E bine așa“. Și asta a fost. Apoi ne-am distrat mult. E foarte profesionist. Nu pot să spun decât cele mai bune lucruri despre el. Cel mai interesant lucru la el este că știe unde e lumina, știe la ce cameră să se uite. Mulți actori nu înțeleg asta – e o meserie. El e un adevărat om de film. Nu știu dacă ar funcționa în teatru, mi-ar plăcea să-l văd. Probabil că ar funcționa, are instinct animal pentru un actor. Dar e un tip foarte generos, de multe ori l-am văzut cum pune alți actori în lumina reflectorului. Am văzut de câteva ori cum o repoziționa subtil pe actrița cu care juca, ca să fie în lumină, chiar și atunci când nu era cadrul lui. Nu mulți fac asta. N-ai spune asta despre el, are imaginea unui „bad boy“, dar în realitate e foarte atent. Eu nu am probleme cu oamenii cu ego mare – și eu am o personalitate puternică, așa că nu mă afectează cineva cu ego mare –, e chiar distractiv pentru mine, într-un fel bun. Trebuie doar să găsești o modalitate de a lucra cu ei.
Aveți vreun star de la Hollywood cu care ați vrea să lucrați într-unul dintre filmele dumneavoastră?
E greșit să punem problema așa. Eu mai întâi scriu povestea. Apoi văd cine se potrivește. Crede-mă, castingul este jumătate dintr-un film. Poți avea cel mai bun actor, dacă nu se potrivește cu personajul, ai greșit. Am făcut asta și am învățat din greșeli. Poți să ai cel mai mare star de la Hollywood, dar dacă nu e un rol potrivit pentru el, nu iese nimic din ce ai gândit. Este mai bine să iei a doua, a treia sau a cincea opțiune, dar să fie cineva care se potrivește, decât să iei un star mare care nu se potrivește.
„Furie, tristețe, bucurie“
Cum v-a schimbat Oscarul cariera?
Recomand oricui să câștige un Oscar! (râde) Ești plătit mult mai mult pentru aceleași lucruri și, dintr-odată, toată lumea te ia în serios. Toți spun despre tine „știe ce face“. Dar, de fapt, nu știi. Ești același tip care încearcă să facă o poveste să funcționeze. Am 56 de ani, au trecut 25 de ani de atunci, și încă învăț. Încă fac filme și mă gândesc: „Doamne, de ce dracu’ am făcut asta?“. Apoi încerci să nu repeți greșeala... și faci alta. Dar asta e frumusețea învățării meșteșugului. Îmi plac maeștrii japonezi care ating un nivel incredibil al meșteșugului lor, dar la care găsești mereu o mică imperfecțiune. Când e perfect, devine plictisitor. Încercăm să devenim perfecți, dar nu putem niciodată să fim perfecți. De aceea schimb stilul la fiecare film. Nu pot să fac „No Mans Land“, la fel cum am făcut ultimul meu film. E complet diferit. La mine, povestea dictează stilul, imaginea, sunetul, actorii, iar asta mă face să mă simt ca un copil de fiecare dată. Un prieten de-ai mei spune că merită să facem capodopere de fiecare dată când ne apucăm de film doar dacă am ști de la început că va ieși o capodoperă. Din păcate, uneori îți iese, uneori nu.
Care sunt ingredientele poveștilor pe care alegeți să le spuneți prin film? Cum le alegeți?
O să explic astfel: e ca la o petrecere unde sunt trei fete frumoase, dar tu te uiți doar la una. La celelalte două, nu. De ce? Nu știu de ce. Am renunțat să încerc să-mi explic mie însumi aceste lucruri. Întâlnești un străin într-un tren și după zece minute simți că îl cunoști de o viață și îi spui lucruri pe care nu i le-ai spune celui mai bun prieten al tău. De ce? Este același lucru cu o poveste. Dacă mă interesează, dacă mă deranjează, dacă mă enervează. Trebuie să fie o emoție – furie, tristețe, bucurie. Dar, mai ales, un sens. Trebuie ca povestea să aibă acel ceva pe care să vreau să-l povestesc și trebuie să fie o emoție, fără emoție nu se poate. După un an greu, cu pandemie, cu moartea mamei, cu accidentul fiului meu, am vrut să fac o comedie, pentru că m-am săturat de viața mea, eram în rahat până la gât. Atunci mi-am zis că voi face un film care face oamenii să râdă, a fost terapie pentru mine, m-am făcut pe mine să râd și i-am făcut pe oameni să râdă.
Cum au stricat americanii cinematografia
Cineaștii din Europa de Est au aceleași provocări, mai ales lipsa banilor… Credeți că asta ajută creativitatea?
Producătoarea mea zice că sunt cel mai bun când nu am bani. Îmi spune „Când ai bani, nu faci filme așa de bune, deoarece devii comod. Când nu ai bani, găsești soluții și devii o bestie de regizor“.
E mai ușor să obțineţi finanțare pentru filme datorită faptului că sunteți laureat Oscar?
Nu este mai ușor. În Bosnia, chiar și cu Oscar, începi de la zero la fiecare proiect. Scrii povestea, ți-o refuză, o îmbunătățești, cauți actori, producători… Fiica mea tocmai a terminat Facultatea de film. Mi-ar fi plăcut să nu se întâmple asta. Vreau să spun că e un job minunat, nu e nici măcar o profesie, e o pasiune, dar e greu. Ai nevoie de atâtea lucruri să reușești, uneori te simți ca un copil și vrei să te ascunzi sub o pătură și să plângi. Oamenii nu înțeleg. Uneori muncești doi ani din viață la o poveste, nu funcționează și te gândești apoi doar la faptul că ți-ai irosit acei ani. Și doar Dumnezeu știe de ce nu funcționează și te simți foarte rău.
Nu vă tentează să faceți un film cu super-eroi?
Când am câștigat Oscarul am avut oferte din toată lumea. Deși oamenii complică foarte mult America, ea e simplă, e cea mai simplă țară din lume: este vorba despre câți bani intră și câți bani ies. Și dacă ies mai mulți bani, ești un geniu. Acesta e motivul pentru că sunt unde sunt acum, adică au stricat cinemaul pentru toată lumea, dar în principal pentru ei. Asta pentru că bancherii nu pot face filme, ei nu au imaginație, sunt oameni care ar putea fi lăsați la Finanțe – deși nu e bine să-i scăpăm de sub control, pentru că vedeți ce se întâmplă, devin prea lacomi. Până la urmă, cred că e bine ce se întâmplă, totul se destramă, și sper că unii dintre acei idioți de la Hollywood vor înțelege că ar fi mai bine să facă 100 de filme cu 3 milioane bucata decât un film cu 300 de milioane. Pentru că nu e niciun motiv pentru ca un film să coste 300 de milioane de dolari.
În plus, sunt filme fără niciun mesaj, 100% acțiune, 0% rațiune...
Pe mine nu mă interesează mesajul. Nu e Biblia, sunt filme. Unele filme le faci de plăcere, altele le faci pentru business. Nu mă simt un Mesia care zice „Am un mesaj pentru voi“. E greșit. Eu am doar întrebări. Mi se pare mai interesant așa. Îmi place ca oamenii, după ce ies de la film și merg la un restaurant, să nu mănânce pentru că vor să-și ia un whiskey și să discute, să se întrebe: „ce naiba a fost asta?“. Asta e cinematografia, nu trebuie să fie un mesaj mesianic. Atunci când apar aceste mesaje este greșit. Cred că suntem doar copii care își pun întrebări despre lume, uitându-se la ea și minunându-se cât de frumoasă e. Despre asta ar trebui să fie. Atât timp cât este despre asta, sunt în joc și vreau să fac mai multe filme.
Se încarcă comentariile...
