„Un înger de lumină priveghea“, o „cărticică“ de poeme religioase

„Un înger de lumina priveghea”

„S-a întâmplat acum un an, într-o duminică de început de mai. Eram în biserica din cartierul meu şi, în timp ce asistam la Sfânta Liturghie, am avut, brusc, revelaţia: Dacă tot mi-a dat Doamne-Doamne un talent, de ce să-mi bat joc de el?”, aceasta este mărturisirea făcută de scriitorul Victor M. Ionescu lui Constantin Iordăchescu la întrebarea: „cum a ajuns să scrie o carte de poeme religioase?” Iată mai jos dialogul dintre cei doi.

Constantin Iordăchescu: - Nu ne-am văzut/auzit de ceva vreme, aşa că o să încep dialogul nostru cu întrebarea firească: Ce mai scrie Victor M. Ionescu?

Victor M. Ionescu: - Cu ajutorul bunului Dumnezeu am reuşit să finalizez volumul de poeme religioase ”Un înger de lumină priveghea”. Sper ca în maxim o lună să-ţi pot oferi, cu dedicaţie, cartea asta.

C.I.: - Ce ne poţi povesti despre ea?

V.M.I.: - În primul rând că apariţia ei a fost, în sine, un miracol. Anul trecut, la finalul celei de-a treia cărţi – dacă îţi mai aminteşti, se numea ”Un altfel de albastru”-  scriam că va urma tot una de poezie, care se va numi ”Necropsia candorii”.  Numai că omul propune iar Domnul dispune. Iar El a decis că trebuie sa scriu ”Un înger de lumină priveghea”, o cărticică de poeme religioase dedicată memoriei bunicului meu, preotul Vasile Stoleriu din Bucovina.

C.I.:-  Cum ai gândit această carte?

V.M.I.: - 24 de poeme structurate pe trei secţiuni. Poeme cu formă fixă, a câte 10 versuri fiecare…Dar uite că ne-am luat cu vorba şi cred că am dat prea mult din casă!

C.I.:- Acum, dacă tot am ajuns aici, poate ne spui de ce poemele au numai cate 10 versuri? Există o anume simbolistică în toate acestea?

V.M.I.: - Da, şi 3 şi 24 au semnificaţii clare pentru mine. Iar faptul că mi-am propus să scriu poeme din numai 10 versuri a fost un exerciţiu extrem de greu. Filolog de formaţie fiind, am tendinţa să vorbesc/scriu mult, să explic în exces, să fiu didacticist, într-un cuvânt, să mă lălăi. Ori poezia religioasă cred că trebuie să fie ca o picătură de mir, să sugereze, să creieoneze numai o stare sau o trăire. Cum să scrii poeme religioase lungi şi plictisitoare, la finalul cărora cititorii să-şi facă cruce că s-au terminat?! Aşa că mi-am impus să scriu scurt şi dens. Cu toată modestia de rigoare, cred că am reuşit asta…

C.I.: -  Îngerul tău de lumină va avea şi ilustraţii?

V.M.I.: - Desigur. Nişte desene superbe, de-a dreptul fascinante, care poartă semnătura Toniei Aanei. Căreia îi mulţumesc public pe această cale că şi-a folosit talantul dăruit ei de către Creator ca să împodobească şi modesta mea cărticică.

C.I.: -  Spuneai, mai înainte, că nu ”Îngerul de lumină...” ci ”Necropsia candorii” trebuia sa fie cea de a patra ta carte. Cum explici această răsturnare de situaţie?

V.M.I.: -  Pot  explica doar lucrurile care ţin de mine, de voinţa şi conştiinţa mea. Dar tu îmi ceri acum imposibilul: grăuntele de nisip - Victor M. Ionescu pre numele său – să explice o decizie a Celui de Sus!

C.I.: -  Vorbeşti în parabole?

V.M.I.: -  Deloc! Până să finalizez ”Un altfel de albastru” lucram déjà, în paralel, la ceea credeam că va fi a patra mea carte. O ”botezasem” ”Necropsia candorii” şi mă gândeam că acele poeme extrem de triste, întunecate şi dezolante vor reflecta în actul artistic al poeziei disperarea şi neputinţa sufletului uman în faţa trecerii implacabile a timpului şi, implicit, drumul nostru zilnic către moarte. Pe scurt, scriam poeme bolnave de o tristeţe fără margini şi de o disperare fără leac….

C.I.: - Înţeleg. Şi cum s-a petrecut declicul mental care ţi-a schimbat atitudinea la 180 de grade??

V.M.I.: - S-a întâmplat acum un an, într-o duminică de început de mai. Eram în biserica din cartierul meu şi, în timp ce asistam la Sfânta Liturghie, am avut, brusc, revelaţia: Dacă tot mi-a dat Doamne-Doamne un talent, de ce să-mi bat joc de el? Cine sunt eu de-mi permit să scriu cu atâta sictir despre miracolul vieţii? Cine îmi dă mie dreptul să-mi îmbrac frământările sufleteşti în zdrenţe, ca să-i aduc şi pe alţii în pragul disperării?? Ce caut eu în ”zona crepusculară”? De ce să cânt în versurile mele disperarea şi moartea, când pot să scriu despre Viaţă şi Bucurie. În acel moment solemn, când Duhul Sfânt pogora peste darurile din altar şi peste noi, credincioşii din biserică, am ştiut că entitatea numită Victor M. Ionescu a trecut definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra Luminii, a Cuvântului care zideşte, înalţă şi înnobilează.

C.I.:-  Şi ce-ai făcut după asta?

V.M.I.: - După slujbă am mers la părintele Costel Ţincu şi i-am spus că aş vrea să încerc să scriu o carte de poezie religioasă. Sfinţia Sa mi-a spus ”Să-ţi ajute Dumnezeu după gândul tău cel bun” şi mi-a dat binecuvântarea…Iată, după exact un an, îngerul meu de lumină aşteaptă, cu răbdare, să treacă de vămile tiparului.

C.I.:-  Pe când lansarea? Şi unde?

V.M.I.: - Prima, ca de obicei, la librăria Sophia din Bucureşti, în primele zile din iunie, sper. Cea de-a doua – dacă Dumnezeu va îngădui asta - va fi la mine, la Câmpulung Moldovenesc, pe 9 iunie.

C.I.: -  De ce la Bucureşti şi la Câmpulung?

V.M.I.: - Pentru că la Bucureşti am casa, iar la Câmpulung Moldovenesc am inima. În Bucureşti trăiesc, în Câmpulung m-am născut şi visez să mă reîntorc într-o bună zi. Şi chiar dacă acolo nu mai am acum o casă, te asigur că întreg acel oraş este casa inimii mele!

C.I. -  Ce altceva mai ”coace” poetul Victor M. Ionescu?

V.M.I.: - Alt proiect. Tot poezie. Se va numi, probabil, “Înluminare de Bucovina”.

C.I.:-  Iarăşi Bucovina?

V.M.I.: - Da. Iar şi iar şi iar Bucovina. Bucovina întotdeauna. Bucovina mereu. Acolo am văzut pentru prima dată lumina soarelui. De acolo am pornit în minunata călătorie numită viaţă. Şi chiar dacă, la fel ca oricare cetăţean al Uniunii Europene, m-am simţit la fel de confortabil la Frankfurt (am Main), la Budapesta, la Paris ori în Salonic, numai Bucovina este acasa mea. Locul unic. Pe acolo trece axix mundi. De fiecare dată când îi rostesc numele, ochii mei se umplu de cea mai curată rouă selenară…

C.I.:- Am înţeles. Sentimental, ca tot poetul care se respectă. Revin: ce altceva ne mai pregăteşti?

V.M.I.: - Asta cu poetul rămâne o chestiune discutabilă. Eu încă îmi caut drumul meu propriu în poezie şi nici acum nu sunt sigur că l-am aflat. Am publicat 3-4 cărţi, şi alea ”subţiri ca nişte lame de ras”, cum zicea Nichita Stănescu, referindu-se la unii cu caş la gură, care-şi dădeau aere de mari poeţi. De aceea îţi spun, cu toată sinceritatea, că încă nu mă simt demn de acest titlu. Mai caut, mai sap, mai scriu…O să vedem ce va decide Timpul. Eu mi-am păstrat echilibrul şi bunul-simţ al omului de la ţară. Capitala încă nu a reuşit să mă pervertească, ceea ce-mi permite să mă întreb, pe bună dreptate: dacă eu sunt poet, atunci Mihai Eminescu, Serghei Esenin, Geo Dumitrescu, Paul Verlaine, Walt Withman, Grigore Vieru, Louis Aragon ori Charles Baudelaire ce sunt??!! Revenind la zona certitudinilor, ştiu însă sigur că prin formaţie şi vocaţie sunt un jurnalist profesionist, care a avut în el, încă din fragedă copilărie, acel ”microb” care te împinge mereu să scrii despre faptele, evenimentele şi oamenii din jurul tău. Rămân şi acum la părerea că degeaba aş fi absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, dacă nu ar fi mocnit în mine şi acest foc interior care transformă orice om obişnuit în ”cronicarul clipei cea repede trecătoare”…Am avut şansa să le îmbin pe amândouă şi niciodată nu voi fi destul de vrednic să-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru toate împlinirile din planurile profesional şi uman pe care mi le-a oferit, cu atâta generozitate, până acum!

Citiţi mai mult pe paginadefolos

Un poem din noua carte a lui Victor M. Ionescu:

Biserica de lemn din Bucovina

Pe turla zveltă sfântul semn al Crucii                                                                                           

o pasăre plonjând în Ceruri pare,

dar ea veghează satele răzleţe

şi ape tresărind a-nfiorare

printre păşuni şi molcome fâneţe…

Mai mult de-un veac de când ne dai bineţe

biserică din bârne de stejar…

Si chiar dacă n-ai fost cu sfinţi pictată,

iubindu-ţi simplitatea demodată

Hristos  mereu e-acasă în altar.