Tradițiile macabre ale Angliei victoriene: cum erau fotografiați morții pentru a rămâne vii în amintirea familiei

În Anglia victoriană, moartea rămânea acasă, printre cei vii, cât dura priveghiul. Un copil murea în patul în care dormise, un soţ pe canapeaua din salon, iar familia trimitea după fotograf înainte de înmormântare. Din amestecul doliului ritualizat şi o nouă tehnologie s-a născut fotografia post-mortem, ultima şansă a unei familii de a fixa pe hârtie chipul cuiva drag.

Fotografia mortuară era la modă la mijlocul secolului XIX. Foto: Wikipedia

Deschizi albumul cu grijă. Coperta e din piele albastră, uşor deformată de umezeală şi de vreme, cu colţurile tocite acolo unde cineva a atins-o de sute de ori. Miroase a lemn vechi şi a altceva, mai greu de numit, poate a ceară de lumânare, poate a lucrurile care au stat pe lângă album în decursul timpului.

Prima fotografie e montată pe carton crem, cu borduri ornamentale şi numele unui studio imprimat cu auriu: Whitfield & Sons, Photographers, 14 Baker Street, London. Un copil de vreo 2 ani stă drept într-un prie-dieu (scaun de rugăciune), îmbrăcat într-o rochiţă albă de dantelă şi cu flori prinse în păr. Mâinile îi sunt aşezate cumva prea simetric în poală, iar privirea, deschisă, are ceva sticlos, imposibil de fixat. În spatele scaunului se ghiceşte o siluetă îmbrăcată în negru, umerii şi conturul unui cap, suficient cât să înţelegi că e o femeie, probabil mama. E o practică documentată în epocă, numită astăzi „hidden mother photography“: mama ţinea copilul nemişcat cât dura expunerea, cu speranţa că privitorul avea s-o ignore şi să vadă doar copilul. Nu reuşeşte pe deplin. Odată ce observi forma din spate, nu mai poţi să te uiţi la fotografie fără ea.

Stratul pe care fotografia nu îl arată

Anglia victoriană era un loc în care moartea făcea parte din cotidian într-un fel pe care azi abia îl mai putem imagina. În oraşele industriale ale anilor 1850 – Manchester, Birmingham, Leeds, cartierele muncitoreşti East End din Londra –, unul din cinci copii murea înainte să împlinească 5 ani, de obicei acasă, în acelaşi pat în care dormise. Tuberculoza era endemică, febra tifoidă nu alegea pe nimeni, iar speranţa de viaţă trecea rareori de 40 de ani.

Fotografia, inventată în 1839 de Daguerre şi Fox Talbot, a apărut în acest context şi a oferit ceva ce nicio epocă anterioară nu avusese: şansa de a păstra chipul cuiva fixat în argint, dincolo de orice pensulă de pictor. Victorienii au înţeles imediat ce aveau în mână şi l-au folosit cu o îndârjire pe care noi, dintr-o epocă saturată de imagini, abia o mai putem măsura.

Fotograf victorian. Foto: Wikipedia

Fotograful ambulant călătorea cu o cameră mare din lemn şi sticlă, cu trepied, soluţii chimice şi o cutie de plăci acoperite cu colodiu umed, un lichid vâscos pe care emulsia se aplica chiar înainte de expunere şi care se solidifica rapid. Avea la dispoziţie doar câteva minute. Când o familie îl chema, prin mesager sau prin copilul trimis în grabă, ajungea în câteva ore. Găsea mortul deja pregătit, spălat, îmbrăcat în hainele lui bune, aşezat în camera principală, cu lumânări aprinse şi flori proaspete în jur. Meseria cerea o îndemânare aparte. Ochii, lăsaţi să se închidă firesc, erau uneori redeschişi cu grijă şi fixaţi cu mici dispozitive metalice sau cu picături de mătrăgună, care dilata pupila şi dădea privirii o urmă de vioiciune. Obrajii se pudrau cu alb, buzele se aranjau cu un ac, iar capul era susţinut din spate de tije metalice ascunse în perne sau în spătarul fotoliului – aceeaşi armătură pe care o bănuim în spatele copilului din fotografia Whitfield & Sons. Scopul era iluzia somnului, dar nu reuşea de fiecare dată. În fotografiile în care iluzia cedează, în care rigiditatea membrelor sau paloarea cerată a pielii lasă adevărul la vedere, imaginea devine mai tulburătoare decât intenţia care a stat în spatele ei.

Dagherotipul timpuriu producea o singură imagine, unică şi ireproductibilă, păstrată în cutii cu capac de catifea. Colodiul umed, răspândit după 1851, a făcut fotografia accesibilă oricui: permitea copii multiple, iar preţurile au scăzut simţitor. Fotografia post-mortem a coborât din clasa de mijloc spre familiile muncitorilor, iar acum şi George Smith, zidar în Leeds, îşi putea permite o fotografie a fetiţei lui de 3 ani, decedată cu o seară înainte. Formatul „carte de visite“, mic şi uşor de trimis prin poştă, a purtat frecvent imaginile celor decedaţi către rudele din alte oraşe. O asemenea fotografie, strecurată într-o scrisoare, era felul în care o familie din Manchester îi dădea de veste unui văr din Edinburgh că micuţul Thomas nu mai era.

„Lumea a dispărut pentru mine!“

Întoarcem câteva pagini. Fotografiile îşi schimbă tonul, devin mai formale, suntem prin anii 1860. Pe 14 decembrie 1861, Prinţul Albert moare la Windsor, la 42 de ani, oficial de febră tifoidă. Durerea Reginei Victoria depăşeşte protocolul regal şi intră într-un doliu total, trăit cu atâta consecvenţă, redefinind ce însemna să pierzi pe cineva în Anglia acelor vremuri. A comandat fotografii ale lui Albert pe patul de moarte, mulaje din ghips ale mâinilor şi feţei, dubluri ale hainelor, bucle de păr închise în medalioane de aur.

Regina Victoria a murit în 1901. Foto: Wikipedia

La Windsor, dormitorul conjugal a rămas neschimbat zeci de ani: ligheanul pentru bărbierit era umplut zilnic, hainele lui erau scoase din dulap, aerisite şi puse la loc, un spaţiu al absenţei păstrat ca un relicvariu. „Viaţa mea, ca una fericită, s-a încheiat! Lumea a dispărut pentru mine!“, scria regina în jurnalul ei personal, în ziua morţii lui Albert, 14 decembrie 1861. Comportamentul ei a transformat doliul dintr-o durere privată într-o formă de datorie morală, afişată public. Manualele de etichetă, vândute în sute de mii de exemplare, stabileau cu precizie ce se cuvenea: doi ani pentru un soţ, un an pentru un părinte, şase luni pentru un frate.

Industria neagră

În Anglia victoriană, moartea era o afacere adevărată, cu furnizori, cataloage şi preţuri diferenţiate pe categorii sociale. Jay's London General Mourning Warehouse, deschis pe Regent Street în 1841, oferea haine de doliu împărţite pe etapele durerii, cu rafturi separate pentru văduve, mame şi surori – sute de variante de negru, de la crepul mat al primelor luni până la mătasea semi-doliului. Crepul era ţesătura centrală a acestui univers: un materie greu şi incomod, cu suprafaţă aspră şi mată, care se decolora în ploaie şi se sfâşia uşor. Firma Courtaulds, principalul producător de crep englezesc, şi-a construit o avere colosală pe seama doliului.

Medalion cu șuviță de păr. Foto: Wikipedia

Mai tulburătoare decât hainele erau bijuteriile. Jetul, o piatră neagră extrasă din stâncile de la Whitby, devenise o industrie în sine. Mai ciudată era moda bijuteriilor cu părul celor morţi: brăţări împletite din şuviţe, broşe sau inele cu păr, medalioane cu câte o buclă înăuntru şi, uneori, tablouri miniaturale ţesute integral din păr uman. Erau o formă de a purta amintirea pe corp, un contact fizic cu cel dispărut pe care nimic altceva nu-l putea da.

Pompele funebre şi spectacolul morţii

Antreprenorul de pompe funebre victorian avea catalog şi preţuri stabilite pe clase sociale. O înmormântare de clasa întâi însemna coş funerar cu pene negre de struţ, cai cu harnaşamente negre, sicriu căptuşit cu catifea şi un cortegiu de bocitoare profesioniste. Cu cât cortegiul era mai lung, cu atât familia îşi arăta mai clar locul în ierarhia socială. Costul putea echivala cu salariul anual al unui muncitor, dar presiunea socială era atât de mare, încât familiile se îndatorau oricum. Aşa au apărut societăţile de înmormântare, un fel de asigurare funerară timpurie: muncitorii plăteau câţiva penny pe săptămână ca să-şi garanteze un sicriu respectabil.

Charles Dickens l-a folosit pe antreprenorul de pompe funebre Mould din romanul „Martin Chuzzlewit“ (1843) ca să expună tocmai această ipocrizie, un sistem care transformase jalea în spectacol şi spectacolul în datorie financiară. O înmormântare obişnuită pentru o familie muncitoare putea costa 5 lire, într-o vreme în care venitul anual al unui muncitor abia trecea de 60 de lire Astfel, un salariu lunar se ducea pe o singură înmormântare. Familiile mai sărace renunţau la mâncare şi la încălzire ca să pună deoparte săptămânal un penny pentru fiecare copil, doar ca să evite groapa comună.

Casa, spaţiu al morţii

Înainte ca moartea să se mute în spitale şi morgi, victorienii mureau acasă şi tot acasă rămâneau câteva zile bune. Din clipa morţii, ceasurile se opreau. Oglinzile se acopereau cu pânză neagră, ca să nu prindă imaginea sufletului rătăcitor, spunea superstiţia, sau ca să nu îndemne la vanitate în plin doliu, spunea eticheta. Uşa de la intrare se marca cu o cunună de tisă sau de laur. Corpul era spălat şi pregătit de femeile din familie, iar sicriul deschis stătea în camera cea mai mare, într-un priveghi domestic de două sau trei zile. Vizitatorii veneau să-şi ia rămas bun, iar copiii nu erau ţinuţi departe de acest spectacol: erau aduşi în cameră, li se arăta mortul, li se explica ce se întâmplase. Fotograful era chemat tocmai în această perioadă de veghe. Aparatul lui, cu plăcile de colodiu şi trepiedul greoi, devenea parte din ritualul casei.

Estetica granulată a amintirii

În fotografiile post-mortem victoriene există o calitate vizuală uşor de recunoscut: granulaţia argintie a dagherotipului, claritatea aproape suprarealistă a colodiului umed, contrastul dur dintre lumina câtorva lumânări şi umbra adâncă a camerei. Privitorul de azi proiectează în aceste imagini propriile lui spaime: acolo unde victorienii vedeau iubire, noi vedem morbiditate. Dar poate diferenţa nu e chiar atât de mare pe cât ne place să credem. Şi azi familiile fac fotografii ale celor dragi în ultimele lor ore, la spital. Oamenii aruncă cenuşa celor morţi în locuri care au însemnat ceva pentru ei. Impulsul a rămas acelaşi, s-a schimbat doar cât de deschis îl arătăm.

Fotografia postmortem a prințului Albert. Foto: Wikipedia

Jay Ruby, antropolog american şi autor al cărţii „Secure the Shadow“ (1995), a studiat zeci de ani fotografia mortuară din SUA, de la primele dagherotipuri din 1840 până în prezent. Concluzia lui, aplicabilă la fel de bine şi contextului englez, este că aceste fotografii nu sunt despre moarte, ci despre refuzul dispariţiei celui iubit.

Aceste fotografii circulau în familia extinsă, erau trimise rudelor din alte oraşe, purtate în medalioane şi aşezate pe altare domestice, ţinând doliul viu într-o comunitate a pierderii împărtăşite.

Declinul unui imperiu funerar

Odată cu moartea Reginei Victoria, în 1901, atitudinile au început să se schimbe. Fiul ei, Regele Eduard al VII-lea, era cunoscut pentru viaţa mondenă şi pasiunea lui pentru curse de cai, iar curtea lui a dat tonul: englezii puteau, în sfârşit, să se relaxeze în privinţa doliului public. Condiţiile sanitare mai bune şi medicina modernă au redus dramatic mortalitatea infantilă. Moartea devenea tot mai puţin familiară, mai uşor de amânat şi de negat, iar pe măsură ce se retrăgea, ritualurile construite în jurul ei au început să se destrame.

Primul Război Mondial a dat lovitura de graţie. Când aproape fiecare familie britanică pierdea un bărbat în tranşeele din Franţa, era pur şi simplu imposibil să porţi doliu complet pentru atâtea pierderi deodată. Până în 1920, industria crepului negru se prăbuşise, iar Jay's Mourning Warehouse s-a orientat spre alt tip de comerţ. Fotografiile post-mortem au devenit excepţie, nu regulă, iar moartea a intrat în epoca modernă, mai privată, mai discretă, mai puţin spectaculoasă.

Închizi albumul. Îl aşezi înapoi pe raft, între alte cărţi despre care nimeni nu se va mai întreba cine le-a citit ultima dată. Rămâi câteva clipe cu mâna pe copertă, aşa cum rămâi uneori la telefon după ce cineva drag a închis deja. Nu ştii cine a comandat fotografia copilului din scăunelul de rugăciune, nici dacă familia a mai avut vreo altă imagine de-a lui, nici dacă acea rochiţă albă a mai fost purtată vreodată de altcineva. Ştii doar că cineva a considerat că merită efortul, banii, cele câteva minute de nemişcare perfectă, ca să rămână ceva.

Astăzi păstrăm în telefoane mii de imagini ale celor dragi. Victorienii aveau uneori una singură, realizată după moarte, ca o ultimă încercare de a opri timpul.