Mărul, de la livezile sălbatice din Asia Centrală la marile mituri ale omenirii. De ce a fost asociat cu fructul interzis, cu toate că Biblia nu îl menționează

Mere mici, pătate, cu nume de sate englezeşti. Asta se vedea pe tarabele întinse la 21 octombrie 1990, în Piazza din Covent Garden, Londra, pe locul vechii pieţe de fructe: zeci de soiuri englezeşti pe care nu le mai ştia aproape nimeni. Sute de asemenea soiuri, crescute veacuri la rând în livezile Angliei, se stingeau pe nesimţite, împinse de o mână de varietăţi comerciale, toate fiind la fel de netede şi de bune la drum. Dintre acele tarabe s-a născut Ziua Mărului, sărbătorită azi în toată lumea. Mărul are, în afară de livadă, şi o altă viaţă. L-au ţinut în mână zeiţa discordiei, un arcaş elveţian, o regină invidioasă şi o companie din California. Iar unui savant, se spune, i-a căzut în cap.

Pictura "Adam și Eva" a lui Lucas Cranach cel Bătrân (1526) Foto: Wikipedia

La marginea oraşului Almaty, pe povârnişurile lanţului Tian Shan, există şi azi livezi întregi de meri sălbatici. De veacuri, kazahii îşi ocrotesc copacii roditori, iar oraşul le datorează chiar numele: Alma-Ata, „tatăl merilor“.

În 1929, botanistul rus Nikolai Vavilov a urcat acele dealuri domoale, pe urmele rădăcinilor mărului, într-o expediţie prin Asia Centrală. Livezile sălbatice se întindeau pe dealuri cât vedeai cu ochii, iar Vavilov, copleşit de ce vedea, a scris că acolo s-a născut mărul de livadă. Peste zeci de ani, secvenţierea genomului i-a dat dreptate: Malus sieversii, specia sălbatică de pe acele pante, este strămoşul direct al mărului pe care îl mâncăm şi azi.

De acolo s-au răspândit seminţele. Păsările şi urşii duceau fructele dintr-o vale în alta cu mult înainte ca vreun om să fi sădit un pom după rânduială. Apoi au venit negustorii, care au luat mărul cu ei pe Drumul Mătăsii. Dar mărul din Tian Shan nu a ajuns singur în lume: pe drum a dat peste rudele lui sălbatice, mai ales mărul pădureţ din Europa şi cel din Caucaz, iar din aceste încrucişări, repetate secole la rând, s-a ales fructul dulce şi cărnos pe care îl ştim. Romanii au dus mărul altoit mai departe prin Europa, împreună cu tehnica specifică, împrumutată de la greci. În America de Nord a ajuns abia în secolul al XVII-lea, odată cu primii colonişti. Livezile sălbatice de la poalele Munţilor Tian Shan au rămas neatinse până în secolul XX, când au început să se subţieze sub presiunea păşunatului, a construcţiilor şi a regimului sovietic, care a tăiat aproape 80% din ele pentru lemn. Ceea ce a mai supravieţuit este protejat astăzi ca un veritabil loc de origine.

Mărul zeilor

Pentru greci, mărul era o comoară încă din cele mai vechi mituri. La marginea lumii cunoscute se afla Grădina Hesperidelor, păzită de nimfe şi de un balaur cu o sută de capete. În această grădină creşteau merele de aur, fructe miraculoase despre care se spunea că dăruiesc tinereţe veşnică. Unul dintre cele mai cunoscute mituri greceşti este chiar cel al lui Hercule, care, în cea de-a unsprezecea dintre cele douăsprezece munci ale sale, a primit porunca de a aduce aceste mere.

Alt măr de aur a iscat un război. La nunta muritorului Peleu cu nimfa Tetis fuseseră chemaţi toţi zeii Olimpului, mai puţin Eris, zeiţa discordiei. Jignită, ea s-a strecurat totuşi în casă şi a aruncat printre oaspeţi un măr cu o inscripţie: „Celei mai frumoase“. Hera, Atena şi Afrodita şi l-au dorit fiecare pentru sine, iar Zeus i-a cerut lui Paris, tânărul prinţ al Troiei, să aleagă dintre ele. Afrodita i-a promis în schimbul mărului dragostea celei mai frumoase femei din lume, Elena din Sparta. Paris i-a oferit mărul, iar promisiunea zeiţei s-a împlinit: Elena a plecat cu Paris spre Troia, deşi era soţia regelui Menelau. Răpirea ei a stat la baza Războiului Troian, iar mărul a rămas în istorie drept „mărul discordiei“, expresie folosită pentru orice fleac care poate isca o ceartă mare. Dar mărul nu era pentru greci doar un simbol al discordiei. Avea şi o latură romantică: un tânăr îi arunca un măr femeii pe care o îndrăgea, iar dacă ea îl prindea, gestul era înţeles drept un „da“.

Mărul păcatului

În „Cartea Genezei“ nu scrie nicăieri numele fructului pe care l-au mâncat Adam şi Eva. Cuvântul ebraic din text, peri, înseamnă pur şi simplu „fruct“, iar filologii au încercat pe rând smochinul, strugurele, grâul, măslina, caisa, rodia şi până şi grepfrutul. Nici locul faptei nu se ştie exact: Grădina Raiului a fost căutată în Turcia, la Polul Nord, în Missouri şi, cu un curaj de invidiat, în statul american Ohio.

Mărul intră în poveste în anul 382, când Papa Damasus I îi cere cărturarului Ieronim o traducere a Bibliei în latină. Cuvântul ebraic e tradus prin latinescul pentru „fruct“, iar pomul cunoaşterii devine, sub mâna lui Ieronim, lignum scientiae boni et mali, adică pomul cunoaşterii binelui şi răului. În latină exista însă o coincidenţă fertilă pentru imaginaţia medievală: malum putea însemna „rău“, iar mālum – aceeaşi formă scrisă, deosebită doar prin lungimea vocalei a, imperceptibilă în scris – însemna „măr“. De aici avea să se nască, mult mai târziu, una dintre explicaţiile pentru care fructul biblic a fost identificat cu mărul. Nu există însă dovezi că Ieronim ar fi introdus intenţionat jocul de cuvinte în traducerea sa.

Fructul interzis a început să fie pictat drept măr prin secolul al XII-lea, în Europa de Vest. O gravură a lui Albrecht Dürer din 1504 o arată pe Eva ţinând în mâini două mere, iar Lucas Cranach şi Tiţian îl urmează, punând toată scena sub semnul aceluiaşi fruct. Michelangelo face excepţie: pe tavanul Capelei Sixtine, şarpele îi întinde Evei o smochină. Când Milton a scris „Paradisul pierdut“ şi a numit fructul direct Măr, cu majusculă, pictorii îl reprezentaseră deja de mult astfel. Chiar şi proeminenţa din gâtul bărbaţilor se cheamă tot aşa, mărul lui Adam, după legenda populară în care lui Adam i s-ar fi oprit în gât bucata de fruct.

Mărul nemuririi

În nordul Europei, mărul păzeşte o altă taină. În mitologia scandinavă, zeiţa Idun ţine într-o cutie de lemn de frasin merele de aur ale tinereţii şi le împarte zeilor din Asgard ori de câte ori simt povara anilor care au trecut. Fără ele, s-ar veşteji până şi Odin. Într-o zi, uriaşul Thiazi l-a prins pe Loki şi l-a silit să o ademenească pe Idun în afara zidurilor cetăţii, cu mere cu tot. Cât timp zeiţa a lipsit, zeii au început să îmbătrânească, aşa că Loki a fost trimis să o aducă înapoi. S-a prefăcut în şoim, a găsit-o pe Idun şi a preschimbat-o într-o nucă, pentru a o putea purta în gheare. A zburat cu ea spre Asgard, urmărit îndeaproape de Thiazi. Când au ajuns la zidurile cetăţii, zeii au aprins un foc care l-a cuprins pe uriaş. Idun s-a întors în Asgard, iar odată cu ea au revenit şi merele de aur. Tinereţea zeilor era salvată.

Loki și Idun, gravură din 1911. Foto: Wikipedia

Pentru celţi, mărul era un copac sfânt. Druizii îşi tăiau din lemnul lui toiegele şi obiectele de ritual, iar pomul stătea adesea la intrarea în Tărâmul Celălalt, lumea nevăzută de dincolo de moarte. Ecoul acestei credinţe a ajuns în legenda lui Arthur, chiar în numele insulei unde e dus regele să-şi vindece rănile din ultima bătălie: Avalon, numită în textele vechi şi Insula Pomorum, insula merilor.

Aceeaşi legătură dintre măr şi lumea de dincolo se regăsea şi în ritualurile de toamnă. Samhain, sărbătoarea celtică de la sfârşitul lui octombrie, marca trecerea de la vară la iarnă şi era considerată o noapte în care graniţa dintre cele două lumi, a viilor şi a morţilor, se subţia. Noaptea aceea se potrivea bine descântecelor, iar merele intrau des în ritualuri. Romanii ar fi suprapus peste ea propriile sărbători de octombrie, între care şi una închinată Pomonei, zeiţa fructelor, al cărei simbol era mărul. În Insulele Britanice, merele au ajuns astfel şi în jocurile de dragoste. Într-o variantă a jocului, fetele necăsătorite încercau să prindă cu dinţii, fără mâini, un măr care plutea într-un vas cu apă, uneori asociat cu un pretendent. Numărul încercărilor putea deveni la rândul lui un semn pentru viitorul amoros: prima încercare era de bun augur, în timp ce a treia putea însemna că povestea nu avea sorţi de izbândă. În Scoţia şi în Irlanda exista şi un alt obicei divinatoriu: fata descojea mărul dintr-o singură mişcare, arunca coaja peste umăr, iar forma pe care aceasta o lua pe podea îi putea dezvălui iniţiala viitorului soţ. Astăzi, aceste jocuri, golite de miezul lor divin, au rămas printre atracţiile serii de Halloween.

Mărul curajului

Pe la 1307, arcaşul elveţian Wilhelm Tell ar fi fost obligat de guvernatorul habsburgic Gessler să tragă cu arbaleta într-un măr aşezat pe capul fiului său. Pedeapsa venea după ce Tell refuzase să se închine în faţa pălăriei guvernatorului, înfiptă ostentativ într-un stâlp în piaţa din Altdorf. Tell a nimerit mărul, iar a doua săgeată, ascunsă în tolbă pentru orice eventualitate, îi era destinată lui Gessler. Prima menţiune scrisă a poveştii apare în 1470, în Cartea Albă din Sarnen, la un secol şi jumătate după fapte, iar o variantă aproape identică circulase deja în Danemarca secolului al XII-lea, în scrierile lui Saxo Grammaticus. Istoricii se îndoiesc că Tell a existat cu adevărat, dar curajul lui, real sau nu, a devenit piatra de temelie a mitului independenţei elveţiene.

Mărul ştiinţei

Cea mai cunoscută poveste despre măr, cu Newton lovit în creştet de un fruct căzut din pom tocmai când se gândea la legile universului, are un sâmbure de adevăr, dar mult mai modest. În 1665, ciuma bubonică a închis Universitatea Cambridge, iar tânărul Isaac s-a retras la moşia mamei sale, Woolsthorpe Manor.

Mărul și gravitația, o poveste de succes. Foto: Arhivă

Acolo, spun cele două mărturii scrise care ne-au rămas, una a lui John Conduitt din 1726, alta a lui William Stukeley din 1752, Newton se plimba prin livadă, a văzut un măr căzând şi s-a întrebat de ce cade tot timpul drept şi niciodată într-o parte. În relatările vremii nu se pomeneşte nicăieri despre vreo lovitură în cap. Traiectoria verticală l-a dus cu gândul la o forţă care se întinde mult dincolo de suprafaţa Pământului, până la Lună. Pomul din curtea de la Woolsthorpe trăieşte şi acum, iar dintr-un altoi luat de la el a crescut un pom la Trinity College, sub fereastra camerei unde a locuit Newton.

Mărul otrăvit

Și, după mărul care a pus la încercare curajul unui tată, am ajuns la unul care a slujit gelozia unei mame vitrege: infamul măr otrăvit din povestea Albei ca Zăpada, culeasă din folclor de fraţii Grimm şi publicată în 1812. Regina, geloasă pe frumuseţea fiicei vitrege, se deghizează în ţărancă şi îi întinde un măr. Ca să-i alunge suspiciunile, muşcă ea însăşi dintr-o jumătate.

Foto: Wikipedia

De îndată ce muşcă din cealaltă jumătate, care era otrăvită, Albă ca Zăpada cade într-un somn adânc. Piticii o aşază într-un sicriu de cleştar, convinşi că a murit, iar un prinţ care trecea pe acolo se îndrăgosteşte de ea. În versiunile fraţilor Grimm, însă, nu sărutul o trezeşte: când sicriul este transportat, trupul este zdruncinat, iar bucata de măr îi sare din gât. Sărutul a venit mult mai târziu, în versiunea Disney.

Mărul Americii

Pionierul John Chapman, ţinut minte în America drept Johnny Appleseed, socotea altoirea pomilor o trădare a firii şi a refuzat-o toată viaţa. Aduna într-un sac sâmburii rămaşi de la morile de cidru din Pennsylvania şi îi ducea la pepinierele lui din Ohio şi Illinois. Merele lui erau aproape mereu prea acre pentru a fi mâncate, dar numai bune pentru cidru, iar livezile lui au însoţit înaintarea frontierei americane, oferind noilor comunităţi fructe şi materia primă pentru băutura alcoolică puțin acidulată. Încăpăţânarea lui se lovea însă de o particularitate genetică a mărului: din sâmburele pus în pământ iese aproape sigur un pom diferit de cel din care a căzut fructul. De aceea, singura cale de a păstra un soi rămâne altoirea. Diversitatea de altădată s-a redus considerabil, iar din miile de soiuri cultivate cândva în America se mai găsesc doar câteva pe rafturi. Dar mărul avea să supravieţuiască şi în altă formă.

Prin 1920, cronicarul de curse John J. Fitz Gerald a auzit pe hipodromul din New Orleans expresia „marele măr“, folosită pentru marile curse din New York, şi a preluat-o în rubrica sa din „Morning Telegraph“. De acolo, „Big Apple“ avea să devină porecla oraşului.

Viaţa de după poveste

Mărul a rodit şi în artă, nu doar în livadă. Robert Frost i-a dat, în 1914, un loc de cumpănă între viaţă şi moarte: în poemul „After Apple-Picking“, din volumul „North of Boston“, un culegător istovit stă în capul scării proptite în pom şi nu mai ştie sigur dacă alunecă spre somn sau spre moarte, iar fiecare măr rămas pe creangă îl priveşte ca o mustrare. Nu merele culese îl apasă, ci cele scăpate: cele lăsate să cadă şi să putrezească pe jos, dovadă a unei munci care, oricât ai depune-o, nu se termină niciodată cu adevărat.

Mărul pictorilor

Cu mult înaintea lui Frost, în 1599, Caravaggio picta la Roma „Canestra di frutta“, un coş cu mere, struguri şi pere aşezat pe marginea unei console. Genul era încă minor atunci, dar tabloul, azi la Milano, avea să fie socotit printre primele naturi statice din pictura europeană. De secole, istoricii de artă discută despre frunzele ofilite şi despre mărul atins de vierme, pictate cu aceeaşi migală ca fructele întregi, semnul lui memento mori: frumuseţea coaptă are şi ea un ceas care bate.

"Fiul Omului", pictat de René Magritte. Foto: Wikipedia

Mai târziu, Paul Cézanne a pictat mere ani în şir. Respins de saloanele pariziene, ar fi spus că va cuceri Parisul cu un măr. Compoziţiile lui cu mere se numără cu sutele, iar uneori muta un singur fruct câţiva milimetri pe masă, zi de zi, până găsea unghiul potrivit. Pariul l-a câştigat: naturile lui statice au pregătit terenul pentru tot ce avea să vină în pictura secolului XX, de la Picasso încoace. René Magritte a dus fructul într-un registru cu totul diferit, acoperind cu un măr verde faţa unui bărbat cu joben. „Fiul omului“ a devenit una dintre cele mai cunoscute imagini cu măr din secolul XX, alături, probabil, de sigla muşcată a unei companii americane.

Mărul doctorului

Mărul apare şi în „O mie şi una de nopţi“, dar de data asta e unul fermecat, adus tocmai din Samarkand, în stare să vindece orice boală. Proverbul cu doctorul, în schimb, e mai tânăr de cât pare. În februarie 1866, revista londoneză „Notes and Queries“ publica la rubrica de folclor o zicală culeasă din comitatul galez Pembrokeshire: „Mănâncă un măr înainte de culcare şi doctorul nu-şi va mai câştiga pâinea“. Forma pe care o ştim azi apare abia în 1913, la Elizabeth Mary Wright, care consemna în „Rustic Speech and Folk-lore“ o variantă dialectală din Devon şi adăuga, ca notă de subsol, versiunea „mai populară“: „an apple a day keeps the doctor away“ (un măr pe zi ţine doctorul departe).

După un secol şi jumătate, zicala a ajuns subiect de cercetare medicală. În numărul de Crăciun al revistei „BMJ“ din 2013, o echipă de la Oxford condusă de Adam Briggs a calculat că, dacă toţi britanicii trecuţi de 50 de ani ar mânca zilnic câte un măr, în jur de 8.500 de decese cardiovasculare ar fi evitate sau amânate în fiecare an, o cifră apropiată de cele 9.400 atribuite statinelor date populaţiei de aceeaşi vârstă, dar fără efectele adverse ale medicamentului. Doi ani mai târziu, Matthew Davis şi colegii lui de la Dartmouth au verificat proverbul ad litteram, pentru „JAMA Internal Medicine“, pe datele a peste 8.000 de americani. Cei care mâncau un măr pe zi mergeau la doctor la fel de des ca toţi ceilalţi, dar luau vizibil mai puţine medicamente. Zicala galeză avea dreptate doar pe jumătate.

Mărul industriei

Dincolo de bucătărie, mărul e o afacere uriaşă: se culeg anual aproape 90 de milioane de tone, peste jumătate în China. Livezile de azi, cu portaltoi pitici plantaţi în rânduri strânse, rodesc la doi-trei ani de la plantare şi se culeg fără scară. Marea schimbare s-a petrecut însă în depozit: de la descoperirea, prin anii 1920, la Cambridge, că un aer sărac în oxigen şi bogat în dioxid de carbon adoarme respiraţia fructului, mărul cumpărat în aprilie poate fi de fapt cules cu şapte luni înainte.

Există peste 7.500 de soiuri de mere. Foto: Unsplash

Soiurile s-au schimbat şi ele. Red Delicious a stăpânit rafturile americane o jumătate de secol, până când coaja tot mai groasă i-a făcut miezul făinos, iar Gala l-a detronat în 2018. Pe urmele lor au venit soiurile brevetate, cultivate sub licenţă, precum Cosmic Crisp. Granny Smith, în schimb, nu a fost brevetat de nimeni: s-a născut singur, în 1868, dintr-un sâmbure aruncat lângă un pârâu din Australia. Iar din merele prea acre şi taninoase ca să fie mâncate crude se face de secole cidru, băutură cândva mai sigură decât apa de fântână şi renăscută azi ca modă artizanală.

Mărul tehnologiei

Primul logo al companiei Apple, desenat în 1976 de Ronald Wayne, îl arăta pe Isaac Newton citind sub un copac, chiar înainte să cadă mărul. Prea încărcat pentru o siglă, a fost abandonat după un an. Steve Jobs i-a cerut apoi tânărului designer Rob Janoff un logo simplu. Janoff a cumpărat mere adevărate, le-a tăiat şi le-a privit din toate unghiurile, până a ajuns la un contur muşcat într-o parte. Muşcătura rezolva o problemă practică, spune chiar el: fără ea, silueta rotundă putea fi luată drept cireaşă. Jocul de cuvinte dintre bite, „muşcătură“, şi byte, unitatea din informatică, a fost o coincidenţă şi s-a transformat într-un bonus neprevăzut. Fructul interzis din Geneză, pe care textul biblic nu-l numeşte de fapt măr, a ajuns astfel siglă de companie: muşcat din nou, de data asta intenţionat.

De la merele de aur ale Hesperidelor până la sigla muşcată dintr-un birou din California, fructul acesta banal a devenit, aproape de fiecare dată, şi altceva decât hrană: o poveste. A fost armă în mâna unei zeiţe, ispită în prima grădină a lumii, leac promis de un proverb, simbol al curajului însoţit de o săgeată elveţiană şi, la urmă, marcă înregistrată. Este, poate, singurul fruct de pe raft despre care se pot spune atât de multe, şi care, cu toate acestea, rămâne un simplu măr.

O rețetă răsturnată

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Lamotte-Beuvron, surorile Stéphanie şi Caroline Tatin aveau grijă de Hotelul Tatin, frecventat de orăşenii veniţi la vânătoare. Specialitatea casei era o tartă cu mere. Se spune că, într-o zi aglomerată, Stéphanie a uitat pe foc merele cu unt şi zahăr. Când şi-a dat seama, erau deja caramelizate.

Tartele cu mere sunt un desert delicios indiferent de anotimp. Foto: Unsplash

În loc să le arunce, a pus aluatul deasupra şi a băgat vasul în cuptor. La sfârşit a răsturnat tarta pe un platou: merele au ajuns deasupra, aluatul dedesubt. Povestea e foarte probabil o legendă culinară pentru că, în Franţa, existau de ceva vreme deserturi asemănătoare. Surorile nu au numit desertul „tarte Tatin“, dar îl găsim sub această denumire în „La France gastronomique“, din 1926, scrisă de criticul culinar Curnonsky.

Mărul la români

Mărul deschide adesea drumul eroului spre lumea cealaltă. În „Prâslea cel Voinic şi merele de aur“, pomul din livada împăratului înflorea ziua şi rodea noaptea mere de aur, care erau furate de un zmeu tocmai când se coceau. Mărul de aur pune în mişcare toată povestea: fără el, împărăţia rămâne fără rod, iar fără căutarea lui, feciorul rămâne necopt.

Alte basme dau mărului o putere mai directă asupra trupului: redă vederea unui împărat orb, vindecă boli de netratat, întoarce tinereţea unui bătrân la ultima lui dorinţă. Fructul circulă şi între lumi, ca o cheie: eroul care muşcă dintr-un măr găsit la marginea pădurii trece pragul spre Celălalt Tărâm, iar în unele poveşti crenguţa de măr rămâne singurul semn care arată drumul de întoarcere acasă.

Mărul din colindele româneşti

În spaţiul românesc, etnografii îi dau mărului un rol transformator. Apare aproape de fiecare dată acolo unde ceva trece dintr-o stare în alta: iarna în primăvară, fata în femeie, anul vechi în anul nou.

Refrenul „florile dalbe de măr“ se aude atât de des în colinde, încât trece neobservat, ca o simplă înfloritură muzicală. Traian Herseni a văzut în floarea mărului un semn citit de ţăran pentru recolta viitoare, rămăşiţa unei formule de incantaţie menite să grăbească primăvara („Forme străvechi de cultură poporană românească“, Editura Dacia, 1977). Monica Brătulescu a presupus, pe aceeaşi pistă, că în vechime crengile înflorite făceau parte din recuzita cetelor de colindători („Colinda românească“, Editura Minerva, 1981). Petru Caraman a mers şi mai departe: cei colindaţi erau atinşi uşor cu mlădiţe de măr înflorit, gest care aparţinea „sferei magiei autohtone“ şi aducea rod şi sănătate gospodăriei („Colindatul la români, slavi şi alte popoare“, Editura Minerva, 1983). Obiceiul a dispărut de mult din sat; refrenul cântat în fiecare decembrie a rămas o amintire a lui.

Mărul din sânul fetei

În colindele fetelor din Munţii Apuseni şi din vestul Transilvaniei, mărul devine un semn al fetei bune de măritat. O variantă culeasă la Mărgău, în judeţul Cluj, o arată pe fată la fântână, întâlnind trei voinici: „Unu-i luă inelu,/ Unu-i luă mărul din sân,/ Unu-i luă cununa“ (revista „Tradiţii“, nr. 1, 2015). Simbolistica nu e întâmplătoare. Inelul cere legământul de nuntă, cununa ţine de cinstea fetei nemăritate, iar mărul, cel mai vechi dintre cele trei, e mai degrabă despre trup: despre frumuseţea şi rodul pe care fata le poartă încă necăsătorită. Marius Ciprian Pop notează şi o practică mai concretă decât metafora: cererea în căsătorie s-ar fi făcut la iniţiativa fetei prin dăruirea mărului ţinut în sân băiatului ales. Obiceiul a rămas viu în Maramureş şi în Moldova, dar de data asta flăcăul îi dă fetei un măr, iar primirea lui înseamnă un „da“ nerostit. Până şi bradul de nuntă purtat prin unele sate era împodobit, pe lângă panglici, cu mere roşii legate în vârf.

Mărul celor duşi

La pomeni şi la parastase, mai ales de Moşi, sătenii împart mere pentru sufletul celor duşi, cu credinţa că fructul ajunge acolo unde pâinea şi colacul nu ajung, drept merinde spre Rai. Copiii care primesc mărul la poartă sunt rugaţi să-l mănânce „pentru sufletul mortului“, o formulă în care hrana dată celor vii ajunge, simbolic, la cei morţi.

Sorcova, ramura silită să înflorească

În Maramureş, mărul intră în sfera magiei. Dorin Ştef, în „Mioriţa s-a născut în Maramureş“, citează descântece cu nouă mlădiţe de măr dulce legate într-un mănunchi, uneltele de lucru ale vraciului, şi le leagă de teoria lui Caraman despre vechea funcţie magică a ramurii înflorite.

Din tot ritualul mărului, cel mai bine a supravieţuit sorcova: ramuri de măr, de păr sau de vişin se tăiau înainte de Anul Nou şi se puneau în apă, la căldură, ca să înflorească iarna, înaintea firii lor. Ramura înverzită devenea sorcovă, iar copilul care o ţinea în mână atingea gazda şi rostea o urare de sănătate. Formula păstrată în multe sate, „Să trăiţi, să înfloriţi/ Ca un măr, ca un păr“, aşază omul atins sub semnul pomului care rodeşte în fiecare an, un gest pe care etnologii îl numesc magie simpatetică.

Obiceiul sorcovitului e, de fapt, o moștenire balcanică: termenii românești vin din bulgară, unde instrumentul se numește survaka, iar verbul e survakam. Numele însuși trădează originea rituală – „sorcovă“ provine din bulgărescul surov, adică „verde crud“, aluzie directă la mlădița abia îmbobocită, ruptă dintr-un pom – aceeași frăgezime pe care o poartă, simbolic, și ramura pusă la înflorit înainte de vreme. Practica a fost la origine specifică Munteniei, de unde s-a răspândit apoi în restul țării, iar rânduiala vechiului obicei fixa un calendar precis: mlădița de măr, vișin, zarzăr sau gutui se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei și înflorea până la Sfântul Vasile, perioadă în care casa aștepta, practic, o mică minune vegetală. Astăzi, ramura vie a cedat locul unui obiect confecționat – o sorcovă făcută dintr-un băț pe care se împletesc flori din hârtie colorată –, dar ritualul a rămas neschimbat: prin atingerile uşoare, sorcova joacă rolul unei baghete magice, menită să transmită vigoare și tinerețe celui vizat.

Pomul care ţine Cerul

Un fir mai vechi aşază mărul la temelia lumii. În poveştile cosmogonice populare, pomul care ţine Cerul pe creştet e închipuit ca un măr, o variantă românească a Pomului Vieţii regăsit în multe mitologii. Sfântul Ilie are şi el o poveste cu mere: până la sărbătoarea lui, pe 20 iulie, mărul nou nu se cade a fi mâncat nesfinţit, iar în Rai sfântul scutură din pom mere de aur pe care le împarte copiilor morţi înainte de vreme. E doar o ipoteză din mitologia populară, dar arată cât de departe a dus satul simbolul: mărul leagă anotimpurile între ele şi lumea de jos de cea de sus, la fel cum lega mai devreme fata de flăcău.

Ideea că mărul ar fi, în tradiţia românească, un simbol al nemuririi rămâne o ipoteză. Bine documentată e folosirea rituală a ramurii de măr la fiecare prag al anului şi al vieţii satului. Dintre toate fructele, mărul pare să fi fost cel pe care satul l-a ales an de an ca să marcheze clipa exactă în care se sfârşeşte ceva vechi şi începe altceva, fragil, silit să înflorească înainte de vreme.