Spaimele şi deliciile traducătorilor

0
0
Antoaneta Ralian
Antoaneta Ralian

Şase traducători cu stil vorbesc despre relaţia care se creează între un autor şi cel care îl „descifrează“. De la agonie la extaz, o traducere înseamnă confruntarea dintre două identităţi, intimităţi, caractere. Când citeşti o carte bună eşti parte din poveste. Dar ca cititorul să ajungă acolo, cineva s-a luptat cu sine şi cu autorul. Traducătorul. Iată câteva dintre secretele celor mai talentaţi traducători român

Antoaneta Ralian, 86 de ani, traduce de 56

Prima dată când am citit Henry Miller era pe la 16 ani. Am avut o educaţie de familie mic-burgheză de provincie, destul de puritană şi moralistă, şi a fost foarte şocant şi incitant să citesc toate pasajele acelea de un erotism debordant, luxuriant. Iniţial, l-am citit în franceză. Şi cuvintele spuse pe şleau - aşa cum le-a numit Nicolae Manolescu -,„cuvinte în pielea goală", nu m-au şocat atât de tare cum m-au şocat mai târziu. În grafia românească parcă sună mult mai dur, mai vulgar decât în engleză.

Dar niciodată n-aş fi crezut că o să ajung să le transpun eu în româneşte. Iar pe Henry Miller, când îl traduci, nu-l poţi traduce cu frunze de viţă... Aşa că m-am străduit în traducerea asta - a fost o traducere grea şi lungă, cinci volume din Henry Miller - să-l scot la iveală pe marele scriitor şi să mă descotorosesc de tot ce ar fi putut fi considerat vulgar. Acolo unde este artă nu poate fi vorba de obscenitate: un nud al lui Michelangelo nu este obscen.

La început îmi era teamă. A trebuit să-mi înving propriile tabuuri, propriile baricade. Să trec peste mine. Sunt cuvinte în Henry Miller care nu mi-au traversat niciodată buzele şi pe care n-aş putea să le pronunţ. Pot să le scriu, dar n-aş putea să le rostesc.

Am făcut o documentare de cartier, căutând sinonime şi expresii de argou sexual. Am întrebat de la băieţii din bloc până la fiii prietenelor mele şi mi-am format un aşa-zis vocabular „millerian". Era şi jenant, câteodată, eu, o doamnă, discutând cu băieţii din cartier şi neştiind ce e în mintea lor când aud ce-i întreb. Dar Henry Miller a reuşit să mă dezinhibe şi pe mine. Am căpătat un fel de voluptate a lucrurilor spuse direct şi, odată cu traducerea lui, mi-am lepădat şi eu o parte dintre vălurile mic-burgheze în care eram înfăşurată.

Am tradus până acum 112 cărţi, deci pot spune că am creat 112 intimităţi. Nu pot traduce un scriitor până nu mi-l însuşesc. O fac printr-o lectură foarte atentă şi prin încercarea mea de a gândi cu gândurile lui, de a simţi cu sensibilitatea lui. Citesc în special noaptea - sunt noctambulă. E obligatoriu să-l înţelegi pe cel pe care îl traduci. Să-i pătrunzi nu numai textul, ci şi subtextul. Scriitorul poate să îţi placă sau nu.

O singură dată am fost criticată, deşi s-a scris foarte mult despre traducerile mele - am orgoliul să decupez din ziare ce a apărut, păstrez saci plini de decupaje. A apărut în ziarul „Cuvântul" un articol al unui tânăr scriitor, foarte urban şi scris foarte frumos, cu multă deferenţă la adresa mea, dar în care eram şi certată că am folosit sinonime. Articolul se numea „Ştoiul şi fofoloanca" şi erau sinonime pe care le folosisem în traducere. În celelalte cărţi mi-am dat drumul copios. Traduc mereu pe un fundal muzical. Îmi creează o stare de bine, de tihnă. E o undă de frumos şi am impresia că ceva din muzica pe care o ascult pătrunde în cuvintele pe care le scriu. Ascult şi muzică hip-hop, Paraziţii. Nu vreau să mă ancorez în trecut, să mă anchilozez.

Traduc de 56 de ani şi scriu doar de mână. O spun cu ruşine în faţa generaţiei tinere. S-a creat un fel de intimitate între mine şi hârtie, un fel de relaţie senzuală între cuvintele pe care le scriu sau cele pe care le tai. Am un computer, dar care stă şi se uită la mine şi, uneori, am impresia că râde în hohote când mă vede cum scriu de mână.

Noaptea mi se întâmplă să mă gândesc la cuvinte sau să îmi vină o idee şi să mă ridic din pat să o notez ca să n-o uit. Dar nu pot să spun că sunt o obsedată. După ce îmi apare o traducere, mi-e frică să o recitesc ca să nu am o reacţie de tipul: „Vai de mine ce stupidă am fost, cum am putut să scriu asta!". Dintr-un instinct de apărare nu le recitesc. A traduce, pentru mine, este o pasiune. Sunt şi rebusistă, îmi place să dezleg şi cuvinte încrucişate, şi asta îmi ascute mintea, cred. O traducere e o enigmă pe care o dezlegi. Când reuşeşti să transpui ce a vrut scriitorul, dar cu cuvintele tale, care să meargă la inima cititorului, ai o satisfacţie colosală.

De pildă, când am tradus „Spre far" de Virginia Woolf, am plecat într-o vacanţă la Mangalia şi în fiecare zi făceam drumul până la far, pur şi simplu ca să ascult muzica valurilor, să pot să o redau în ce scriam. Într-o traducere, totul este autorul. Dar pe autor îl filtrez, îl transpun prin puterea mea de înţelegere şi de exprimare. Eu sunt vioara a doua. De multe ori mă socotesc un fel de alter-ego al scriitorului, cu care încerc totuşi să fiu în relaţii bune, chiar dacă e mort, dacă e fantomă.

Am fost prietenă timp de 25 de ani cu scriitoarea britanică Iris Murdoch. Iar „ Marea, marea" mi se pare una dintre cele mai reuşite traduceri ale mele pentru că am făcut-o din dragoste pentru Iris Murdoch şi pentru cărţile ei. Dar niciodată nu am vorbit cu ea despre traducere. Murdoch emana în momentul când am cunoscut-o, într-o cârciumioară englezească, o simplitate fantastică şi căldură umană. Odată a început să-i pună întrebări unui tânăr străin care stătea într-un pub lângă masa noastră. A început cu întrebări domoale şi, până la urmă, l-a făcut să-şi povestească întreaga viaţă. M-a făcut să mă gândesc că, de fapt, aşa se scriu cărţile, cu frânturi din viaţa adevărată.

Veronica D. Niculescu, 42 de ani, traduce de trei ani

După ce traduci „Originalul Laurei" de Vladimir Nabokov nu poţi să te desparţi de roman. Te gândeşti la sinuciderea făcută din plăcere, la debarasarea de părţile dureroase ale corpului... Dar şi la lucruri mai drăgălaşe, cum ar fi un pisic fascinat de un şarpe, de fapt propria lesă lungă unduindu-se pe asfalt, un leagăn dintr-un copac, la care se mai poate urca, după ani, doar cu scăriţa, pentru a fi aruncat în şanţul cu tufe de mur. Ca traducător în relaţie cu Nabokov, sunt fulgul care se topeşte arzând pe sticla ceasului. Să-l traduc a fost un gest de dăruire şi posesiune totală, pe care doar aşa îl pot defini: sunt un sclav îndrăgostit.

Andra Matzal, 28 de ani, traduce de 5

Aveam 24 de ani când am tradus „Trainspotting" de Irvine Welsh. N-am avut nicio problemă cu vârsta, ci mai degrabă cu genul. Cu câteva excepţii, acţiunea cărţii e dominant masculină: personajele, Renton, Sick Boy, Spud, Begbie & co, au fiecare o tipologie foarte clară. Şi mi-a fost greu să intru în pielea unui anumit tip de violenţă, un exemplu bun fiind pasajele în care se descriau bătăile odioase ale lui Begbie, când simţeam că nu stau prea bine la slangul caftelilor. Dar nu am inventat propriu-zis cuvinte, ci mai degrabă am adus cuvinte dinspre periferii spre limbajul aşa-zis literar.

Cuvântul junkist, de pildă, nu este o invenţie, ci o preluare a unui termen care era folosit în acel moment în contexte informale, neindexate. La fel dava, davaist, pizdulice, pizderie. Cele mai multe dintre ele vin din idiomurile popculture-ului, din hibridele englezisme românizate sau direct din repertoriul anonim.

Pizderie a ieşit, de exemplu, dintr-o discuţie cu un prieten - cei mai mulţi dintre „consultanţii" semantici pentru „Trainspotting" au fost, în cea mai mare parte, bărbaţi -, care a găsit chimia dintre pizdă şi puzderie. Am lucrat la traducere nouă luni şi am avut şi perioade de criză, în care nu voiam să mai văd vreun rând. Pe scurt, cu Irvine Welsh a fost patternul unei traduceri pasionale.

Dana Crăciun, 37 de ani, traduce de 11

Când traduci ai veşnic undeva în minte o voce care te tachinează, te face să te îndoieşti, să fii în gardă tot timpul. De identificat, te identifici însă cu autorul. În primul rând prin lectură. Lectura obsesivă care însoţeşte orice traducere. Citeşti şi reciteşti şi reciteşti pasaje până le ştii pe de rost.

„Rumegi" propoziţii la micul dejun. Te războieşti cu expresii încăpăţânate la duş. Visezi bucăţi din text şi traducerea perfectă şi, evident, ai apoi o zi nefericită, când nimic din ce faci nu pare la fel de bun. N-am fost ameninţată în niciun fel şi nu mi-am simţit viaţa pusă în pericol cât am tradus controversatul roman al lui Salman Rushdie, „Versetele satanice".

Şi am ştiut de la bun început că voi semna traducerea cu numele meu. Să nu uităm că m-am apucat de lucru la douăzeci de ani după tot scandalul care a înconjurat această carte şi multe ape s-au limpezit între timp. Rushdie însuşi duce o viaţă normală acum, nemaiaflându-se sub protecţie specială.

George Volceanov,54 de ani, traduce de 30

Există un moment de blocaj de fiecare dată când încep traducerea unui roman de John Updike.
De regulă, traduc de şapte-opt ori primul paragraf, cu o sintaxă extrem de complicată, care în română trebuie să sune simplu, firesc, inteligibil. Dacă reuşesc să depăşesc acest moment, „încălzirea" continuă încă cinci-şase pagini, după care mă simt acasă.

Cele mai grele pasaje din „Rabbit e bogat", de exemplu, au fost cele referitoare la parametrii tehnici ai automobilelor comercializate de protagonist prin salonul lui auto. A trebuit să apelez la cunoştinţele de specialitate ale unui prieten inginer auto.

Rareş Moldovan, 34 de ani, traduce de 6

Eram în străinătate şi îmi scriam teza de doctorat, iar tezele de doctorat sunt prin natura lor aride. În momentele în care nu mai rezistam în deşertul tezei, mi-am spus să traduc ceva ca să mă relaxez. Şi am început, foarte lent, scriind mai întâi de mână pe nişte coli (le mai am) să traduc din cartea pe care o citeam nopţile, cu aceeaşi lentoare. Era „Curcubeul gravitaţiei" de Thomas Pynchon. A traduce din Pynchon poate părea multora un mod ciudat de-a te relaxa - cartea are aproape o mie de pagini şi structura e complexă, cu multiple episoade, nenumărate simetrii, cronologii discontinue, reluări.

N-a fost prima întâlnire cu Pynchon, citisem în studenţie „Strigarea lotului 49", care mi se păruse interesantă, dar nu mă dăduse pe spate, şi lăsasem baltă „V" pe undeva pe la jumătate. Dar a fost prima dată când un roman de Pynchon m-a „lovit", m-a capturat cu gravitaţia-i ca pe un asteroid care a continuat să-i dea târcoale vreme de ani buni. Când m-am întors în ţară am tradus alte trei cărţi până să am curajul şi siguranţa să le spun celor de la Editura Polirom: „Aş vrea să traduc «Curcubeul gravitaţiei», se poate?". Deşi e o mare bucurie, uneori, când nu găseşti din prima soluţii, traducerea te poate frustra. Mi-a venit să arunc cartea cât colo de nenumărate ori. De nervi.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite