Nicolae Malaxa, unul dintre primii moguli interbelici (foto: colecţia George Potra/ ANR)

Nicolae Malaxa a rămas în istorie ca un personaj controversat: om de afaceri inteligent şi abil, a ştiut să-şi construiască rapid un domeniu industrial uriaş, profitând de orice oportunitate ivită. Totuşi, imaginea i-a fost ştirbită de alierea cu oameni politici corupţi şi extremişti, iar într-un final, imperiul său s-a prăbuşit la picioarele comuniştilor.

Europa a intrat în Revoluţia industrială la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Românii, însă, au strâns rândurile odată cu Unirea Principatelor – noul stat se dorea a fi unul modern, mai ales pe plan economic. Politicul şi industria au făcut casă bună împreună, iar baza a fost pusă la începutul secolului XX. În 1905, a apărut manifestul lui Vintilă Brătianu „Prin Noi Înşine!“, o doctrină economică pusă în aplicare de guvernarea liberală de după Marele Război, care presupunea, pe scurt, susţinerea producţiei autohtone, chiar şi cu ajutorul subvenţiilor de stat pentru investiţii private.

Aşadar, pentru micii întreprinzători erau vremuri bune. Finanţarea nu venea oricum şi nu era dată oricui – trebuia un portofoliu solid şi ceva relaţii la Bucureşti. Aşa se face că, la 43 de ani, când statul i-a acordat sprijin, Nicolae Malaxa le avea pe toate, plus ceva aşi în mânecă, pe care i-a jucat până în ultima clipă a vieţii.

Băiat venit dintr-o familie bună, cu origini aromâne, Malaxa şi-a construit cariera de om de afaceri din tinereţe. A fost omul cu planul. Părinţii l-au susţinut şi, după terminarea liceului, în 1901, l-au trimis să-şi facă studiile superioare la Universitatea Politehnică din Karlsruhe, Germania. Acolo a prins gustul afacerilor şi al dezvoltării chiar din a doua jumătate a secolului  XIX, Germania era în plină expansiune a industriei feroviare, depăşind Franţa.

Prima afacere: Mândra

Malaxa s-a întors în România inginer. Era pus pe fapte mari. Avea doar 28 de ani când, cu un capital de 10.000 de lei, şi-a deschis prima fabrică: Mândra. Specializată în fabricarea uleiului vegetal, noua companie a avut un succes răsunător în regiune. Şi-a deschis această afacere cu un concept în minte: comunitatea. Oamenii au fost prima sa investiţie. Malaxa a urmat parcă modelul familiei de nobili italieni Crespi – nu a reuşit să ridice oraşul-minune, dar a putut creşte în jurul afacerii sale o familie. Lucrătorii şi ucenicii deopotrivă beneficiau de masă la cantină, de asistenţă medicală, iar cei care erau veniţi de departe aveau asigurată şi cazarea. Ba mai mult, Malaxa a susţinut şi tinerii: era obligatoriu ca ei să aibă şcoala generală terminată, iar odată deveniţi ucenici la vreuna dintre întreprinderi, el le susţinea financiar cursurile la liceul din Bârlad. Şi am spus întreprinderi, căci de la întoarcerea din Germania, Nicolae Malaxa a mai deschis şi alte mici afaceri: un atelier de prelucrări mecanice prin aşchiere, o turnătorie şi un atelier de reparaţii auto. Am putea spune chiar că gustul afacerilor cu statul l-a simţit încă de pe atunci: la atelier erau reparate utilajele staţiunii de mecanizare din Zorleni (unde se aflau domeniile regale), dar şi maşinile Regimentului de Transporturi Auto „Regina Maria“.

Bazele imperiului Malaxa

În perioada Primului Război Mondial, Malaxa reuşeşte să-şi susţină afacerile, mai ales că Moldova nuera sub ocupaţie germană. În tot acest timp, el acţionează ca un iscusit om de afaceri: nu mai investeşte, ci îşi strânge capital, căci după orice furtună răsare şi soarele, chiar şi în afaceri. Ştia, aşadar, că după război, ţara va trebui să se redreseze, iar pentru asta va fi nevoie de bani, inclusiv din domeniul privat.

La începutul anilor ’20, după Marele Război şi marea epidemie de gripă spaniolă, Malaxa vede oportunitatea. În 1921, vinde fabrica de la Bârlad şi cu banii strânşi cumpără un teren viran lângă Bucureşti şi deschide un atelier de material rulant. Mai exact, se ocupă cu repararea, dar şi fabricarea (în cantitate mică) de vagoane şi locomotive. Atelierul Malaxa s-a axat în primă fază pe realizarea de saboţi de frână pentru CFR. Ce l-a determinat să deschidă linia de producţie a fost faptul că aceste componente atât de necesare bunei funcţionări a trenurilor erau aduse din import, iar acest lucru nu numai că era costisitor pentru statul român, ci afecta chiar şi programul transporturilor. Aşa că Malaxa a oferit rapid soluţia: o producţie naţională, de calitate şi la un preţ avantajos.

”Tata era un om foarte sobru, cu un trai extrem de modest, fără să-şi permită luxuri şi amuzamente. (Constantin Malaxa într-un interviu pentru Radiodifuziunea Română)

Pentru omul de afaceri, niciun parteneriat n-a fost întâmplător. Dovedindu-şi profesionalismul în faţa statului, CFR îi înlesneşte achiziţionarea unui teren în apropierea gării Titan. Aşadar, vizionar, doi ani mai târziu, el pune bazele a ceea ce avea să devină imperiul Malaxa: în 1923, ridică fundaţia uzinei de producere a materialului rulant de cale ferată.

Aici, în noua uzină, Nicolae Malaxa a pus la bătaie tot ce învăţase de la nemţi şi a creat astfel una dintre cele mai moderne fabrici din Europa. A mizat totul pe o carte: a utilat noua întreprindere cu 80 de maşini-unelte aduse din Germania. Voia să lucreze la standarde înalte. Tocmai din acest motiv a mers şi aici pe principiul „şcolii de ucenici“: a adus 180 de ingineri nemţi, angajaţi cu contracte de şase sau 12 luni, care îi iniţiau pe români în tainele industriei prelucrătoare high-class. Investiţia în oameni a fost completă. Omul de afaceri a continuat să mizeze pe calitate: cu cât viaţa muncitorilor era mai bună, cu atât afacerea atingea cote înalte. Şi viceversa. Până în anii ’30, uzina Malaxa avea peste 8.000 de angajaţi, toţi beneficiind de un mediu de lucru modern: vestiare, duşuri, echipament de protecţie şi asistenţă medicală.

Locomotiva Malaxa, cea mai puternică din Europa

Se pare că norocul l-a prins pe Nicolae Malaxa muncind şi investind. În 1927, afacerea lui a beneficiat de noile legi pentru dezvoltarea industriei naţionale, mai ales de cea a noilor tarife vamale. Şi pentru că dezvoltarea uzinei care-i purta numele se vedea cu ochiul liber, Malaxa a încheiat, în acelaşi an, un contract cu societatea Căilor Ferate Române pentru fabricarea de locomotive după concept propriu – o mişcare riscantă pentru stat, dar care s-a dovedit a fi câştigătoare. Un an mai târziu, în 1928, pe poarta uzinei Malaxa ieşea prima locomotivă cu abur, botezată „Regele Mihai“. Iată, aşadar, o victorie a politicii liberale „Prin Noi Înşine“.

La începutul anilor ’30, întreaga lume se confruntă cu cea mai mare criză economică din istorie. Nu şi Nicolae Malaxa. În 1933, uzina produce locomotiva cu numărul 100, iar în 1936 apare prototipul primei locomotive româneşti cu motor diesel. Un an mai târziu, CFR avea să primească primul lot: 28 de astfel de locomotive străbăteau România. Era cea mai puternică locomotivă din Europa acelor timpuri şi cea mai cerută pe piaţa internaţională. Acest model nou a făcut ravagii pe piaţa industriei feroviare, fiind vedeta expoziţiei de la Belgrad, din anul 1937, şi a celei de la Milano, din anul 1940. Productivitatea Uzinei Malaxa, dar şi a celei de la Reşiţa, a făcut ca începând cu 1930 România să nu mai achiziţioneze din străinătate nicio locomotivă.

Fabrica Tohani, furnizor de Armament

Imperiul lui Nicolae Malaxa nu a încetat să se dezvolte, nici măcar pe timp de criză. Pe lângă uzina de fabricare a materialului rulant, el îşi deschide o nouă afacere: fabrica de ţevi petroliere fără sudură, Malaxa Tub. Încă o dată, antreprenorul se remarca la nivel european: era prima fabrică ce aplica procedeul american de laminare Stiefel.În perioada 1937-1938, Uzina Malaxa a cunoscut un moment de expansiune mai ciudat. În cadrul aceleiaşi fabrici, industriaşul a cucerit un nou domeniu pentru imperiul său: fabrica de muniţii de artilerie şi armament, totul pe baza unui plan strategic pentru apărarea naţională. În nou-înfiinţata fabrică au fost realizate peste 5.000 de şenilete Renault UE, un model de vehicul blindat, conceput în 1930 la iniţiativa infanteriei franceze. Şi de parcă ar fi putut să prevadă viitorul, Nicolae Malaxa mizează şi mai mult la finalul perioadei interbelice pe producţia de muniţie şi armament: în 1938, înfiinţează la Zărneşti, lângă Braşov, fabrica Tohani. O bună parte din necesarul Armatei Române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost livrat de la munte: muniţie de artilerie, rachete sol-sol şi aer-sol, focoase pentru rachete, muniţie marină şi alte elemente pirotehnice. Cu acordul statului, o parte din aceste materiale au fost direcţionate către export.

Aşadar, înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, principalele întreprinderi ale concernului Malaxa erau:uzinele Malaxa din Bucureşti, Tohani-Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi. Omul de afaceri mai avea acţiuni şi la uzinele Astra Arad, Uzinele şi Domeniile de Fier din Reşiţa, Unio Satu Mare şi Industria Optică Română.

Primul automobil 100% românesc, preluat de ruşi din dragoste

Magnatul industriei interbelice a mai punctat încă un lucru în istoria mecanică a României: realizarea primului automobil 100% românesc. Malaxa 1C, aşa cum era denumirea oficială a maşinii, a fost realizată în fabrica industriaşului de la Reşiţa, de o echipă formată din ingineri şi mecanici ai uzinelor ASAM, Malaxa din Bucureşti, IAR din Braşov şi condusă de inginerul Petre Carp. Automobilul era elegant, încăpător – avea locuri pentru şase oameni – şi avea o capacitate de 30 de cai putere. În perioada 1945-1947, fabrica de la Reşiţa a produs în jur de 800 de exemplare. Se spune că, fiind îndrăgită de liderul comunist Leonid Brejnev, producţia maşinii a fost preluată de ruşi. 

Patron al artelor şi inovaţiilor

Lăsând la o parte afacerile, Malaxa a avut un simţ dezvoltat al culturii, dar şi al generozităţii. Ca un adevărat ctitor, el l-a angajat pe arhitectul Horia Creangă, nepotul renumitului Ion Creangă, să ofere Uzinelor Malaxa un retuş estetic. Arta modernă s-a întrepătruns impecabil cu stilul industrial, Creangă realizând o arhitectură-simbol dedicată muncii şi inovaţiei. Clădirea principală a uzinei, cea marcată cu impozanta arcadă de la intrare, este astăzi monument de patrimoniu.

Industriaşul a donat constant către cultură, fiind un susţinător de nădejde al Societăţii Scriitorilor Români. Ba mai mult, el a finanţat realizarea primelor volume ale „Enciclopediei României“, care au intrat la tipar începând cu 1938. Tot în domeniul arhitecturii, Malaxa a investit în blocul din Bucureşti Malaxa-Burileanu, astăzi monument de patrimoniu, iar fosta sa locuinţă găzduieşte în prezent sediul Institutului Cultural Român.

Relaţia lui Malaxa cu regele Carol al II-lea, „fondul de rulment al corupţiei“

Nicolae Malaxa a fost unul dintre industriaşii cei mai de seamă ai perioadei interbelice. Şi-a creat un imperiu prin muncă, inovaţie, dar şi prin dibăcie. A ştiut că norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui. Şi cu această idee în minte, iată că Malaxa – ca un om important, de altfel, pentru economia ţării – s-a infiltrat în cercurile înalte ale politicii. Şi n-a făcut-o singur, ci alături de competitorul său, Max Auschnitt – vorba aceea, duşmanii îi ţii aproape.

La începutul anilor ’30, întreaga lume se confrunta cu marea criză economică. Industriaşii trebuiau să-i supravieţuiască, împreună cu afacerile lor, într-un fel sau altul. Aşadar, în iunie 1931, când regele Carol al II-lea sărbătorea un an de la reîntoarcerea pe tronul României, Malaxa şi Auschnitt se înfiinţează la Palat. Cadoul: o valiză cu bani. „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut şi vă roagă să primiţi această sută de milioane de lei, ca o modestă contribuţie pentru operele de asistenţă socială ale Palatului.“ Întâlnirea, intermediată de secretarul personal al regelui, Puiu Dumitrescu, avea să fie actul de naştere al camarilei carliste.

Economia ţării, jucată la pocheraş

Creditele şi comenzile de stat erau la ordinea zilei. Prietenii suveranului se bucurau de diferite favoruri economice, care, la rândul lor, se întorceau într-o altă formă. În perioada domniei lui Carol al II-lea, peste 90% din comenzile uzinelor Malaxa erau achiziţionate de stat, iar profiturile erau imense, de multe ori ajungând chiar până la 1.000%. Bineînţeles, erau împărţite cu cei implicaţi în mijlocirea tranzacţiilor – donaţii şi acţiuni către rege, piese de artă şi bijuterii cu nestemate pentru consoarta lui, Elena Lupescu. Dar pentru a câştiga simpatia lui Carol al II-lea era nevoie de mai mult de atât. Cuplul regal organiza seri de poker la care invita oameni apropiaţi, dar îndatoraţi, cu dare de mână şi obligaţiuni la purtător. Cel mai adesea se întâlneau în casa Elenei Lupescu, aflată în apropierea Palatului, în zona rezidenţială a parcului Modrogan, iar când atmosfera caldă de vară, combinată cu fumul de trabuc, devenea înăbuşitoare, serile de poker se ţineau pe iahtul „Luceafărul“.

În însemnările lui Carol regăsim mereu aceleaşi nume: „19 martie: pocher cu Nicu Condeescu, Ernest [Urdăreanu] şi Max. Malaxa s-a scuzat, trebuind să aibă o întrevedere cu Wolthat; 2 aprilie: pocheraşul obişnuit cu D, Malaxa, Auschnitt, Urdăreanu şi, mai târziu, Condeescu; 23 aprilie: obişnuitul pocher cu D, Urdăreanu, Nicu Condeescu şi Max Auschnitt; 7 mai: după masă, pocher cu Malaxa, Max, D şi Ernest. 11 mai: pocher cu D, Malaxa, Max şi Nicu Condeescu; 18 mai: pocher cu D, Malaxa, Max şi Rusescu“.
Acest „fond de rulment al corupţiei“, cum a numit Constantin Argetoianu relaţia dintre Carol al II-lea şi Nicolae Malaxa, a fost alimentat şi pe filieră personală. Fiul lui Malaxa, Constantin (Costache), a devenit coleg în ultimul an de liceu (1939-1940), în Clasa Palatină, cu viitorul rege Mihai, pe atunci Mare Voevod de Alba Iulia. Prieteni buni, copiii au fost invitaţi de rege într-o croazieră pe Mediterana, în timp ce la Bucureşti se aruncaseră zarurile.

În acea perioadă începea războiul mondial, iar prietenia cu Hitler îl obliga pe rege să renunţe la unul dintre industriaşii săi de casă: evreul Auschnitt. Acesta căzuse în dizgraţie încă din martie 1939, după ce s-a opus semnării tratatului economic româno-german. În schimb, Malaxa a aprobat prietenia cu nemţii, câştigându-i de partea sa pe Carol şi pe Urdăreanu, atunci mareşal al Palatului. Malaxa a iniţiat şi o legătură economică cu Albert Göring, fratele lui Hermann Göring, mâna dreaptă a lui Hitler. La sfârşitul verii, era stabilit: Auschnitt trebuia să plece. A fost acuzat de fals în acte publice şi închis la Văcăreşti, unde a stat până în 1942, când a fost eliberat de mareşalul Antonescu. Aşa-zisul proces s-a lăsat cu câştig chiar şi pentru Malaxa: în speranţa că va fi eliberat, Auschnitt i-a cedat un pachet important de acţiuni.

Emigrant în SUA, după ce a încheiat afacerile cu comuniştii

În toamna lui 1940, regele Carol al II-lea abdică, fuge din ţară, iar camarila se destramă. Erau vremurile când Garda de Fier dorea să facă legea, iar România pierdea din teritorii. Se pare că Nicolae Malaxa şi-a gândit strategic viitorul şi a jucat la două capete: s-a dovedit că a finanţat mişcarea legionară, dăruind grupării chiar şi două şenilete Renault. Nu avea cum să ghicească că atât grupul lui Zelea Codreanu, cât şi Carol al II-lea sunt pariuri necâştigătoare. Odată ajuns la putere mareşalul Ion Antonescu, lui Malaxa i-au fost confiscate toate fabricile.

Imperiul Malaxa, cucerit de comunişti

Situaţia n-a durat mult căci războiul s-a terminat, sovieticii au venit la putere – cu prim-ministrul Petru Groza –, iar iscusitul om de afaceri a ştiut cum să joace cartea în favoarea lui: victimă a regimului antonescian, a fost cooptat de comunişti şi, nu după mult timp, i-au fost retrocedate o parte din uzine, primind şi o compensaţie de aproape 1 milion de dolari, bani care reprezentau profitul afacerilor sale în perioada în care au fost puse sub sechestru.

În acest timp, comuniştii au profitat de experienţa lui în domeniul industrial şi l-au angajat consultant. Lucru deloc ieftin: se pare că Malaxa a obţinut mai multe milioane de dolari, pe care i-a transferat în conturi din Statele Unite ale Americii, bani pe care avea să-i justifice prin tranzacţii cu statul. Am putea spune că, puţin mai târziu, comuniştii şi-au recuperat banii. În 1948, naţionalizarea nu l-a iertat. Tot imperiul Malaxa a trecut în portofoliul statului. Uzina Malaxa şi-a schimbat numele în 23 August – cunoscută şi abandonată după 1989, sub numele de Faur –, iar fabrica Malaxa Tub a devenit Republica.

Visul american

Noul regim dorea refacerea industriei şi, mai ales, reluarea tranzacţiilor cu străinătatea. Nicolae Malaxa a fost găsit omul potrivit pentru o astfel de misiune – un adevărat ambasador al industriei româneşti. El însuşi credea într-o reabilitare a industriei, aşa cum o ştia din perioada interbelică. Crezul său e confirmat de un document al CIA, care menţiona că în perioada 1945-1946 românii credeau că ţara va supravieţui ocupaţiei ruseşti, iar odată ce tratatul de pace va fi semnat, România va redeveni un stat liber şi independent. Tocmai din acest motiv, Malaxa a considerat că e esenţială o colaborare economică apropiată cu SUA.

Omul de afaceri îşi pregătea plecarea – nu fuga – pentru negocierea unei viitoare relaţii româno-americane. Conform documentelor CIA, Malaxa a planificat tot acest proiect cu ataşatul american pentru Comerţ la Bucureşti, Emil Kekich. Începând cu vara lui 1945 s-a pus la cale organizarea unei misiuni economice în America, ce avea ca obiectiv principal apropierea relaţiilor dintre cele două ţări. Plecarea a fost programată pentru iunie 1946.

Malaxa s-a oprit pentru două luni la Paris, unde avea loc sesiunea Conferinţei de Pace, care nu a reuşit decât să garanteze vag „o legislaţie fără discriminare“ şi „exercitarea drepturilor democrate ale oamenilor“. Doar că, în 1946, comuniştii nu ţin cont de asta: „Dar, după cum ştim, în România alegerile libere promise n-au avut loc“, scriau agenţii CIA. Cu toate că îşi dorea să vadă iar industria înfloritoare, Malaxa lua în calcul stabilirea definitivă peste hotare, împreună cu familia. Acest lucru şi-l aminteşte chiar fiul său, Constantin, într-un interviu pentru Radiodifuziunea Română, din 1995: „În 1946 s-a numit o comisie românească [formată din] diverse personalităţi din industrie şi din comerţ, ca să meargă în străinătate, să examineze posibilitatea [să ia contact cu] industriile străine, pentru refacerea industriei româneşti care a fost lovită de război. Şi între [aceste personalităţi] s-au aflat şi Max Ausch-
nitt şi tatăl meu, plus câţiva alţi industriaşi şi comercianţi de vază care au plecat în Occident. La plecarea lui, tatăl meu mi-a spus: «Caută să-ţi termini studiile mai repede, pentru că eu am să plec acuma. Mă întorc, iar am să plec şi iar am să plec. Am să fac o navetă între Occident şi ţară şi, la un moment dat, am s-o iau pe maică-ta cu mine în afară şi mai târziu am să viu să te iau şi pe tine». Or, până la urmă planurile lui n-au putut fi realizabile. Şi eu m-am hotărât să plec din ţară, ilicit, bineînţeles, cu maică-mea. Şi am făcut-o în aprilie 1948“.

Nicolae Malaxa s-a stabilit în SUA pe 29 septembrie 1946. Între timp, în România, toţi oamenii vechiului regim sunt torturaţi şi închişi pe viaţă sau condamnaţi la muncă silnică. În absenţă, Malaxa e condamnat la moarte, cu acuza de a fi realizat armament în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru duşmanii URSS.

Zvonurile şi rezidenţa

În America, trăieşte din banii transferaţi de la Bucureşti în timpul conducerii sovietice şi, conform legii, îşi depune actele pentru a obţine cetăţenia americană. Planurile îi sunt date peste cap. Se declanşează o amplă acţiune de discreditare împotriva sa: legăturile cu mişcarea legionară sau cu naziştii s-au regăsit – uneori scoase din context – în documentele FBI şi CIA, iar el a devenit subiectul de anchetă al unor jurnalişti. Multe dintre anchete, dar mai ales zvonurile, au fost susţinute, chiar şi financiar, de rivalul său de odinioară, Max Auschnitt, la rândul lui stabilit în SUA şi care nu uitase cum triada Carol al II-lea-Urdăreanu-Malaxa i-a înscenat un proces şi l-a băgat la închisoare. Voia revanşa.

Zvonurile i-au îngreunat lui Malaxa şansele de a dobândi cetăţenia. Dar banii din băncile americane i-au creat alte legături cu oameni influenţi. Obţinerea şederii permanente în SUA se pare că i-a fost înlesnită, în 1951, de senatorul Californiei Richard Nixon, viitorul preşedinte al Americii. Multe investigaţii, realizate mai ales în timpul mandatului lui Nixon (1969-1974), subliniază că acesta ar fi primit de la Malaxa un cec de 100.000 de dolari. Ba mai mult, pentru a-i susţine cauza în faţa autorităţilor, Malaxa şi oamenii influenţi de care se legase trebuiau să găsească o portiţă salvatoare. Aceasta s-a numit „Western Tube Corporation“, o societate ce avea ca obiectiv fabricarea de tuburi petroliere de oţel fără sudură pentru zăcămintele de petrol din California. Şirul aparentelor coincidenţe continuă: locul fabricii avea să fie Whittier, localiatea natală a lui Nixon, iar sediul firmei – clădirea Bank of America din acelaşi oraş, unde avea sediul şi firma de avocatură care-l reprezenta pe Nixon.

Pe 17 mai 1951, „Western Tube Corporation“ a cerut un „certificat de urgenţă“, care conferea prioritate în timpul războiului materialelor şi personalului necesar pentru buna desfăşurare a activităţii companiei. Numele lui Malaxa a devenit indispensabil pentru aşa-zisa activitate a companiei, aşa că, la 26 septembrie 1956 i-a fost admis titlul de rezident permanent. După cum era lesne de înţeles, firma n-a avut nicio activitate. John Shelley, un democrat din Camera Reprezentanţilor din partea statului California, avea să declare:„N-a existat niciun motiv pentru a înfiinţa «Western Tube» şi a solicita un certificat de urgenţă, afară de necesitatea de a-i oferi lui Malaxa o trambulină pentru intrarea în SUA“. Nicolae Malaxa s-a retras însă din afaceri, iar banii pe care îi avea în băncile americane i-au ajuns să ducă o viaţă fără griji. A murit în 1965, la reşedinţa sa din New Jersey.  ;

Socrul lui Emil Palade

Nicolae Malaxa a fost un om de afaceri celebru, însă reţinut în ceea ce priveşte viaţa personală. Se ştie că a avut doi copii, o fată şi un băiat, care l-au urmat în SUA. Fata, Irina, s-a căsătorit cu George Emil Palade (foto), singurul român câştigător al unui Nobel, pentru contribuţiile aduse în medicină.

Băiatul, Constantin, s-a bucurat de studii alese. De la el ne rămâne o caracterizare scurtă, dar intimă şi valoroasă a industriaşului Malaxa: „Tata era un om foarte sobru, cu un trai extrem de modest, fără să-şi permită luxuri şi amuzamente, fără să participe la nici un fel de serbări, serate, party-uri şi aşa mai departe – le evita. Un om foarte, foarte bun la suflet, ajutând foarte mulţi oameni şi sărmani, chiar oameni de teapa lui care aveau nevoie de ajutor. Era un om care se scula la 4 dimineaţa şi lucra toată ziua. Venea seara acasă şi lua masa la ora 8 şi se retrăgea. Un om de o voinţă extraordinară şi de o tărie de caracter foarte mare! Nu mai vorbesc de inteligenţa lui, era din liceu cunoscut ca un colaborator la «Gazeta Matematică» din ţară, care era o publicaţie extrem de serioasă şi care publica diverse probleme pentru ca unii amatori să le poată rezolva“, spunea fiul său într-un interviu pentru Radiodifuziunea Română.