SERIAL Generaţia Marii Uniri, episodul 7. Iosif Jumanca, fruntaş PSD-ist şi unionist, executat de comunişti
0
Iosif Jumanca, politician social-democrat din Transilvania, a avut un rol hotărâtor în succesul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, ţinând un discurs militant pentru înfăptuirea Marii Uniri. Membru al Consiliului Dirigent, senator în Parlamentul României şi fidel concepţiei sale politice, respingând colaborarea cu PCR, Jumanca a plătit pentru atitudinea sa, fiind arestat şi sfârşindu-şi viaţa în temniţele comuniste.
Pe 1 decembrie 1918, Iosif Jumanca vorbea cu avânt în faţa mulţimii adunate în sala mare a Cercului Militar din Alba Iulia. Luase cuvântul în numele celor 150 de delegaţi ai social-democraţilor români, care se pronunţau, în mod cert, pentru unirea Transilvaniei cu România. „Social-democraţia nu-i identică cu lipsa simţului naţional. Noi nu zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă, zicem că, acolo unde ţi-e patria, acolo trebuie să-ţi cauţi de ea“, a declarat Jumanca, ţinând să sublinieze că social-democraţia era compatibilă cu interesul tuturor celor adunaţi acolo. „Trăiască România Mare!“ s-a strigat la finalul zilei, după luni bune de strategii politice şi o generaţie de oameni patrioţi care au condus la acest deznodământ fericit. Munca dificilă a lui Jumanca şi a celorlalţi lideri social-democraţi, care militau pentru dreptate socială şi progresul poporului muncitoresc, într-o lume controlată de burghezie, de-abia acum începea.
Lupta lui Iosif Jumanca pentru unirea Transilvaniei cu România s-a datorat, pe lângă crezul său personal, şi unor circumstanţe politice favorabile. În primele luni din 1918, Ion Flueraş, un alt lider important al mişcării social-democrate din Transilvania, a primit sarcina din partea Partidului Social Democrat din Ungaria (PSDU) să ia legătura cu reprezentanţii Partidului Naţional Român (PNR) pentru a pune la cale un plan istoric. Scopul era ca, împreună cu aceştia, să organizeze un comandament unic, care să militeze pentru unirea Transilvaniei cu România.
Unul dintre cei şase membri ai CNRC
După câteva luni tensionate, forţele politice din Ungaria şi Transilvania s-au pus de acord şi au înfiinţat un organism politic, alcătuit din şase reprezentanţi ai social-democraţilor – printre care şi Iosif Jumanca – şi şase ai naţionalilor. Manifestul a fost publicat, cu surle şi trâmbiţe, într-o ediţie specială a ziarului „Adevărul“, pe 31 octombrie, cu titlul „Revoluţia a învins! S-a constituit Consiliul Naţional Român“. Sediul Consiliului a fost stabilit de Iuliu Maniu, în calitate de reprezentant al PNR, la Arad. Tot el a decis echipa de acţiune care a avut ca punct de convergenţă Marea Adunare Naţională. Trei dintre colegii lui maniu şi trei social-democraţi, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Ion Flueraş, Enea Grapini şi Iosif Jumanca aveau o lună la dispoziţie să reîntregească o ţară.
Jumanca s-a născut pe 23 octombrie 1893, în satul Folea, comuna Voiteg (judeţul Timiş), fiind fiul lui Simiont şi al Oprei. Puţinele informaţii despre viaţa sa se regăsesc în documentele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), social-democratul fiind filat atât de vechea Siguranţă interbelică, cât şi de Securitatea înfiinţată în ’48, de regimul comunist. N-a scris cărţi de memorialistică sau jurnale. Şi-a lăsat semnătura doar în ziarele vremii, fiind constant măcinat „cu marile probleme ce preocupă azi omenirea“, potrivit unei declaraţii date de aceasta Securităţii în 23 iunie 1949.
Vocea de 25 de ani a socialiştilor de la Marea Unire
Câteva date, totuşi, din viaţa sa personală: Jumanca a absolvit patru clase primare, a servit stagiul militar şi, semn particular – dar fără să cunoaştem motivul – a avut tăiat vârful de la degetul arătător al mâinii drepte. A fost căsătorit cu Emilia, cu care a avut doi copii. Amândoi au avut aceeaşi meserie – funcţionari la Casa Asigurărilor Sociale. Încă din tinereţe, s-a implicat în mişcarea socialistă, devenind în scurt timp unul dintre principalii militanţi pentru Marea Unire – avea doar 25 de ani când s-a urcat, pe 1 decembrie, la pupitrul din Cercul Militar, strigând: „Suntem gata a lupta cu toate mijloacele pentru înfăptuirea şi apărarea Unirii!“, se arată în discursul său de la Alba Iulia. În vorbele sale aprinse a dat-o, fireşte, şi pe politică. Fiind de partea clasei muncitoreşti, a militat pentru dezvoltarea acesteia, susţinând că n-o să înţelegem solidaritatea între oameni dacă ei vor fi mai departe consideraţi drept „sateliţii unui partid“.
„Nu voim să fim şi pe mai departe o clasă fără importanţă, care n-are la dispoziţie nici mijloacele de afirmare şi desvoltare, de aceea, când aderăm la unirea tuturor Românilor, voim totodată şi posibilitatea de desvoltare a muncitorimei române“, a mai spus Iosif Jumanca.
A doua zi după Marea Unire, roadele activităţii sale din ultimele luni au fost imediat recunoscute. De altfel, mulţi dintre reprezentanţii social-democraţilor au ocupat funcţii în structurile de conducere provizorii ale Transilvaniei – în Marele Sfat Naţional (organul legislativ) şi în Consiliul Dirigent (organul excutiv). Iosif Jumanca a fost ales membru al Consiliului Dirigent la Resortul industriei şi deputat la Bucureşti din partea social-democraţilor. Încă de la primele sale prelegeri, a pus presiune pe guvernanţi. „Liberalii să-şi înfăptuiască programul lor de refacere economică a României cât mai grabnic, astfel ca, pe baza revigorării vistieriei ţării, să poată fi puse în practică şi programele de protecţie socială preconizate de social-democraţi“, potrivit unor date din cartea „Istoria social-democraţiei din România“, scrisă de Nicolae Jurca.
În cei doi ani şi jumătate cât a existat Consiliul Dirigent, Jumanca a contribuit la armonizarea legislaţiei şi organizarea Transilvaniei în cadrul regatului român. Partea sa de activitate a fost în special concentrată pe realizarea programelor de protecţie socială.
Şedinţă a Comitetului Executiv a Partidului Social Democrat, în 1932. Iosif Jumanca - al treilea din stânga, pe scaun Foto: Mihai Burcea/ANIC
„Puterea socialistă este numai o umbră“
Dar situaţia politică era departe de a fi roz, mai ales pentru starea socialismului românesc de la începutul anilor ’20. Influenţele revoluţiei bolşevice asupra mişcării socialiste de la noi se resimţeau şi agitau atmosfera. În aceeaşi carte scrisă de Nicolae Jurca, mişcarea de stânga era descrisă ca una
dezorganizată, care se manifesta prin activităţi politice sub forma propagandei în presă, prin conspiraţii, proteste şi spionaj. Totul, pentru a înlătura, printr-o revoluţie, regimul monarhic democratic.
Constantin Mille, pe atunci director al ziarului „Adevărul“ şi simpatizant al mişcării socialiste, descria în editorialul „Greşeala socialiştilor“, care era starea socialismului românesc la acea vreme: „Nefiind industrie, puterea socialistă este numai o umbră. Încolo există marea majoritate a ţăranilor inculţi şi având interese potrivnice socialiştilor. Neavând pe ţărani cu ei, nu au nici armata, care este la ordinul absolut al guvernanţilor. Revoluţia rusească a tulburat nu numai la noi minţile unora din mişcarea socialistă“.
Social-democraţia nu-i identică cu lipsa simţului naţional. Noi nu zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă, zicem că, acolo unde ţi-e patria, acolo trebuie să-ţi cauţi de ea. Iosif Jumanca
Chiar în vara anului ’20, Ion Flueraş, colegul de partid al lui Iosif Jumanca, a mers într-o delegaţie la Moscova, pentru a se informa cu privire la realităţile sovietice şi despre condiţiile afilierii la Comintern. Flueraş a fost însă exclus de la discuţii şi nevoit să se întoarcă în ţară, reproşându-i-se că participase la organizarea Marii Adunării de la Alba Iulia şi fusese la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, unde s-au pus bazele Tratatului de Pace de la Versailles. Atât el, cât şi Jumanca au fost împotriva înscrierii Partidului Socialist Român în Internaţionala a III-a.
Exclus din partid, revenit în partid
Potrivit cărţii lui Sorin Radu, „Ion Flueraş. Social-democraţie şi sindicalism“, la propunerea lui Nikolai Buharin, unul dintre cei mai importanţi revoluţionari bolşevici, delegaţia socialiştilor din România s-a obligat ca, la întoarcerea în ţară, Grigorovici, Jumanca şi Flueraş să fie excluşi din partid. Ceea ce s-a şi întâmplat. Partidul socialist devenea Partidul comunist. Ulterior, în urma sciziunii mişcării socialiste, Jumanca, împreună cu Flueraş, au militat pe terenul mişcării sindicale, contribuind la organizarea muncitorilor în sindicate până în 1926.
Membri ai Consiliului Dirigent: Iosif Jumanca, primul din rândul de sus, de la stânga la dreapta
După congresul din 7 mai 1927, în urma căruia are loc reînfiinţarea Partidului Social-Democrat (PSD), prin centralizarea întregii mişcări sociale, Iosif Jumanca a fost ales în funcţia de secretar al partidului. A cotinuat să fie activ în viaţa politică, fiind ales senator în Parlamentul din 1933 şi în cel din 1938, ca reprezentant al muncitorimii din Ardeal.
„Voim să se desvolte şi să progreseze poporul muncitor“
(Discursul lui Iosif Jumanca din Adunarea Naţională, prin care social-democraţii români şi-au exprimat adeziunea la Unire din 1 Decembrie 1918)
Onorată Adunare Naţională,
În 1914 când isbucneşte crâncenul răsboiu european, când întreaga lume, dar mai ales Franţa, tremura de groaza că libertatea republicii franceze are să fie dripită de militarism, atunci întreaga naţiune franceză, social-democraţii şi toate partidele într-o singură unire, s-au ridicat şi au ţinut piept puhoiului ce venea dela hotare.
Astăzi e vorba de libertate, de posibilitatea în viitor a culturii româneşti şi astăzi venim şi noi aici adevăraţii reprezentanţi ai muncitorimii româneşti (trăiască, bravo, trăiască muncitorii români!), din Ungaria, Transilvania şi Banat, venim să declarăm în faţa preacinstitei adunări şi în faţa întregei lumi că vrem unirea tuturor Românilor (urale extraordinare).
Noi vrem şi suntem gata a lupta cu toate mijloacele pentru înfăptuirea şi apărarea unirii…
Dar solidaritatea aceasta n-o înţelegem în aşa fel ca să fim şi pe mai departe sateliţii unui partid, nu voim să fim şi pe mai departe o clasă fără importanţă care n-are la dispoziţie nici mijloacele de afirmare şi desvoltare, de aceea când aderăm la unirea tuturor Românilor, voim totodată şi posibilitatea de desvoltare a muncitorimei române, voim să deschidem porţile largi, în această Ţară Românească nouă (strigăte, Trăiască România Mare!) să se desvolte şi progreseze şi poporul muncitor, aşa cum au progresat şi popoarele muncitoare din Apus…
Dar pentru noi socialiştii români acesta nu poate fi un motiv să nu aderăm la unire, pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul (aplauze). În felul acesta ne-am înţeles în Marele Consiliu Naţional, în spiritul acesta am stăruit pentru redactarea rezoluţiei înaintate şi atunci când am stabilit punct de punct, n-am făcut-o din alte consideraţii, decât numai şi numai că prin aceste postulate, după convingerea noastră, se poate asigura adevărata fericire a României.
„Am fost obsedat de gândul sinuciderii. Venind la Siguranţă, m-am mai liniştit“
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în rândul social-democraţilor au existat mai multe discuţii despre o reorganizare a partidelor politice contra sistemului. O voce combatantă a fost cea a lui Iosif Jumanca, care a criticat regimul totalitar introdus de Carol al II-lea pentru pierderea Basarabiei şi Bucovinei, printre altele. Jumanca s-a apropiat atunci de Iuliu Maniu, pe care-l considera „singurul om care nu s-a compromis şi care ar putea lua în mână conducerea ţării, alături de social-democraţi“, după cum se arată într-o notă informativă CNSAS, de la „o sursă de încredere“. O altă notă nesemnată, datată 14 aprilie 1944, confirmă legătura dintre cei doi oameni politici: „În ziua de 12 aprilie 1944, Iuliu Maniu s-a văzut cu Jumanca şi cu alţi socialişti şi au discutat un program de colaborare. Rezultatele nu se cunosc“.
Milita cu Iuliu Maniu împotriva hitlerismului
Chiar şi Jumanca, în declaraţia sa către Securitate a vorbit despre lupta sa împotriva hitlerismului alături de liderul ţărănist: „În decursul ultimului război, atât PSD, cât şi Partidul Comunist, neavând posibilitatea de a desfăşura o activitate publică pe teren, am luat contact cu anumite persoane, cum au fost socialistul Ştefan Voitec şi Titel Petrescu, precum şi cu naţional-ţărănistul Maniu, angajându-mă atunci în mişcarea clandestină ce o desfăşura împotriva războiului şi a hitlerismului“.
În octombrie ’44, după eliberarea Ardealului de sub ocupaţie nazisto-horthystă, Iosif Jumanca a fost numit comisar al Grupului Etnic German, unde a activat până în ’47, când instituţia a fost dizolvată. Între timp, statusul partidului s-a complicat tot mai mult după instalarea guvernului Groza în ’45. Liderii socialişti, Constantin Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit partidul, pentru a se aduna sub umbrela Partidului Social-Democrat Independent (PSDI). Iosif Jumanca a rămas, însă, pe margine.
Doi ani, întreţinut de soţie şi de mamă
„Am devenit şomer în ’47, neavând niciun câştig şi fiind avizat în primul rând la salariul soţiei mele, care era funcţionară mai veche la asigurările sociale, apoi la mici ajutoare ce le primeam câteodată, de la mama mea, ţărancă bătrână de 80 de ani, din Banat, precum şi la vânzarea mai multor obiecte şi haine din casa mea“, scria Iosif Jumanca despre starea sa materială.
În ’48, după ce PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR), liderii reformişti ai PSD au fost arestaţi. Iosif Jumanca a fost închis în puşcăria Jilava în iunie 1949. Condamnarea: un an şi două luni de închisoare. În declaraţia sa, Jumanca scria, în ultimul său paragraf, paradoxal şi ironic, că, odată ajuns la Siguranţă, gândurile sale suicidale care-l măcinau l-au mai părăsit: „Eu, fiind şomer acum şi neavând posibilitatea să-mi câştig o bucată de pâine, am fost obsedat de gândul sinuciderii, iar acum, venind la Siguranţă şi având o hrană consistentă, m-am mai liniştit“.
Victima lui Maromete de la Jilava
Pe durata detenţiei la Jilava, fostul secretar al PSD a îndurat umilinţele torţionarului Maromete, care
i-au agravat starea de sănătate, potrivit datelor din cartea „Social-democraţia încarcerată. Evoluţii politice interne şi reacţii internaţionale (1946-1969)“, scrisă de Constantin Buchet. Stau mărturie memoriile unui fost deţinut politic, închis şi el la Jilava, că atât Jumanca, cât şi Flueraş „o încurcaseră rău de tot cu Maromete“.
Iată episod povestit de acesta şi redat de Constantin Buchet: „Maromete intră când te aştepţi mai puţin în hruba noastră, înconjurat de zeci de gardieni, fiecare cu câte o coadă de sapă în mână. «A! Jumanca, ia ieşi tu afară», îl incită Maromete, bucuros de faptul că l-ar fi întâlnit... În loc să-i întindă mâna, cum se aştepta totuşi, crezând că-i bucuros de întâlnire, comandantul dă să-l prindă de părul de pe piept. Nereuşind însă, pentru Jumanca nu prea avea o asemenea podoabă, îl apucă de chiloţi şi zvâr cu el afară!“.
Între cei doi se poartă următorul dialog: „«Jumanca, ia spune-ne tu acum, mie şi tovarăşilor mei de luptă, ce ziceţi voi: că totul se rezolvă prin evoluţie». «Da, domnule comandant», aprobă de acolo, foarte băţos, Jumanca. «Totul se rezolvă prin evoluţie» «Şi noi comuniştii ce zicem? Că totul se rezolvă prin revoluţie», continuă Maromete, trăgându-şi cu dosul palmei, în care nu ţinea bâta, sudoarea de pe frunte de două degete. Jumanca face greşeala să-l contrazică: «Nu e adevărat, nu prin revoluţie, domnule comandant»“.
În loc să-i întindă mâna, cum se aştepta totuşi, crezând că-i bucuros de întâlnire, comandantul dă să-l prindă de părul de pe piept. Nereuşind însă, pentru Jumanca nu prea avea o asemenea podoabă, îl apucă de chiloţi şi zvâr cu el afară! memorii din cartea „Social-democraţia încarcerată“
Rezultatul? Ca la un semn, cei vreo douăzeci de gardieni, câţi erau în auxiliară, au năvălit pe Jumanca lovindu-l cu toate cozile de sapă, reiese din amintirile martorului de celulă. „Partea amuzantă, în ciuda ororilor de acolo e că de atunci a rămas în folclorul Jilavei: «Ciomagul, argument ştiinţific, iar dialectica, ştiinţa omenirii», mai scria fostul deţinut politic şi despre hazul de necaz dincolo de gratiile temniţelor comuniste.
Iosif Jumanca a murit în mai puţin de un an de la arestarea sa. A fost transferat la închisoarea-spital Văcăreşti, grav bolnav, pe 25 martie 1950. A doua zi s-a stins.
Se încarcă comentariile...
