REPORTAJ Operele lui Brâncuși au ajuns în Capitala Culturală, prinse într-un lanț de umbre
0„Un bronz, o marmură de Brâncuși este de asemenea făcută pentru orbi, căci un obiect care iese din mâinile lui dezvăluie la fel de multă bucurie la pipăit, ca și la privit“, scria Albert Dreyfus în 1927. Aproape o sută de dovezi ale existenței marelui Brâncuși sunt găzduite în Banat, până la finalul lui ianuarie 2024 – a se privi cu atenție atât la exterior, dar mai ales la interior.
Timișoara, una dintre cele trei Capitale Culturale din 2023 – alături de Elefsina din Grecia și Veszprém din Ungaria –, pare că și-a ținut respirația tot anul în așteptarea marelui eveniment. Expoziții, proiecții, piese de teatru – ce să mai?!, artă (cam) pentru toată lumea – au dat ce au avut mai bun, însă nimic nu putea sta în fața Infinitului. În miez de toamnă, când vara încă se încăpățânează să mai stea, dar cerul rămâne pustiit de păsări, parte din opera lui Constantin Brâncuși era așteptată cu sufletul la gură.
Rând pe rând, aduse din toată lumea și din toată țara, cutiile cu exponatele valoroase, asigurate pe sume de câte șase zerouri la coadă, au fost cărate rând pe rând în Muzeul de Artă din Timișoara. Dincolo de orașul cu moștenire habsburgică și cu puternic damf de nepăsare postdecembristă, dincolo de palatul baroc înfășurat cu reclame vechi și noi, vizitatorii așteptau ca în interior, în sălile desemnate marelui eveniment, să găsească Zborul. Expoziția însă a surprins – negrul te cuprindea, și cu cât de adânceai mai mult în camerele-gazdă, sentimentul claustrofobic devenea din ce în ce mai puternic. Dorința de a lăsa măiastra, și muzele, și domnișoarele, și îndrăgostiții să iasă la lumină îți accelera pulsul și găseai ca unică speranță „Pasărea în văzduh“, care părea că din moment în moment va sparge tavanul.
Ecce Homo!
Negrul, dar și debutul expozițional au întors ceasul până la începutul lumii și începuturile tânărului student Brâncuși: „Ecorșeul“ te întâmpina precum primul om de pe Pământ, un Adam care îți aducea aminte de Vitruvianul lui Da Vinci, însă fără nimic mistic și ezoteric, ci doar că dincolo de personalitate și de sentimente, dincolo de piele, suntem toți la fel. Sculptura înfăţișează un studiu al reprezentării corpului omenesc, evidenţiate pe trup fiind sistemul muscular și ligamentele. A fost realizat cu migală și sub îndrumarea doctorului Dimitrie Gerota, în doi ani de studenție la Belle-Arte, în București, iar Brâncuși avea să îl prezinte lumii în 1903, la Ateneu, odată cu absolvirea. Mulți critici, dar și oameni de știință au spus că „Ecorșeul“ este cel mai exact nud din punct de vedere anatomic – însă ce îl face și mai special este faptul că a fost creat în mișcare, și nu un simplu corp static. După expoziţia de la Ateneu, lucrarea a fost multiplicată în patru exemplare care au fost destinate instituţiilor de învăţământ medical din ţară.
Orbecăind cu emoție, cu sufletul strâns și cu toată ființa încordată, următorul punct de hotar în expoziția de la Timișoara este duo-ul sculptural „Rugăciune“ și bustul avocatului Petre Stănescu. Împrumutat de la Muzeul Național de Artă al României din București, ansamblul funerar aflat inițial la Buzău a fost prima comandă pe care a executat-o Brâncuși, aflat deja la Paris, în 1907. De asemenea, este printre primele și singurele opere achiziționate de către statul român, în 1956, la aniversarea de 80 de ani a artistului. De aici înainte, în labirintul expozițional mult prea strâmt, modernismul a început să capete formă brâncușiană, atent meșterită în piatră, metal și lemn. Punct de start: „Sărutul“, prima dăltuire a pietrei de la ieșirea de sub umbra lui Rodin. Imortalizarea debutului lui Brâncuși ar fi putut fi completă la Timișoara dacă proprietarii „Cumințeniei Pământului“, moștenitorii lui Gheorghe Romașcu, s-ar fi lăsat convinși să o împrumute. Așadar, tezaur național cu jumătate de normă: nu părăsește țara, dar nici românii nu se bucură de el.
În oglindă
Au urmat la rând, fiecare puse atent pe câte un piedestal, chipurile: copiii, danaidele, domnișoarele. Singură, timidă într-un colț, încadrată doar de lumini și umbre, se poate admira „Domnișoara Pogany“. Cu ochii mari hipnotizează și tot misterul ce pare că o înconjoară, opera nu este decât o declarație de dragoste pentru femeie și o scrisoare de admirație pentru Margit Pogany, pictorița maghiară, colecționară de artă. Cinci misterioase domnișoare Pogany a migălit Brâncuși – toate elegante, discrete, cu linia subțire, perfectă a nasului și ochii dintr-o lume visată de el, prinse într-o îmbrățisare de nepătruns. Dintre ele, doar una se află la noi, la Muzeul de Artă din Craiova, restul fiind găzduite de marile muzee ale lumii, precum Pompidou și MoMA.
Pe alocuri, spațiul expozițional era completat de 11 desene, 55 de fotografii și alte documente de arhivă. Asemenea expoziției Victor Brauner, găzduită în prima jumătate a anului în același loc, fiecare încăpere avea câte un text scris pe partea stângă a fiecărei intrări despre viața lui Constantin Brâncuși – o plasare cronologică a operelor sale, prezente la Timișoara, atât cât experiența artistică să fie perfect completată de contextul social și personal.
„Zborul, ce fericire!“
Cele care definesc poate cel mai bine creația brâncușiană erau puse la înălțime, anume pentru a te uita la ele natural, către infinitul cerului: „Măiastra“ și „Pasărea în văzduh“, ambele bucăți de soare, din bronz lustruit. Fiecare poartă pe aripi câte o poveste veche, câte o poveste nouă, așa cum îi plăcea lui Brâncuși. Pe „Măiastră“ au recunoscut-o mulți din mitologie – minunea cu glas fermecat și pene de aur –, însă creația zborului însuși, „Pasărea în văzduh“, a fost renegată și luată de vameșii americani drept ustensilă de bucătărie. Pentru ea, Brâncuși a mers până-n pânzele albe și a dat în judecată statul american – după ce a câștigat, arta a intrat într-o nouă epocă a recunoașterii.
28 de păsări și-au luat zborul din atelierul din Impasse Ronsin nr. 8. Cu gândul la vechiul de acasă, Brâncuși a adus păsările la Paris, ca parte a tradiției strămoșești – în unele locuri din România, bătrânii satului puneau o pasăre de lemn pe crucea celui plecat de la cele lumești, ca simbol al zborului sufletului. Iată cum, și de această dată, cele două păsări, aduse din colecțiile Guggenheim și Tate Museum, par că se odihnesc din zborul lor infinit între Franța și România, prinse în întunericul palatului din Timișoara.
Și pentru că Brâncuși ne-a purtat până la cer, ultima oprire este la infinit – o „Coloană fără sfârșit“ din lemn, cu crăpături fine, prin care respira. Dacă te uitai mai de aproape, cu atenție, puteai vedea cum lemnul a luat forma daltei lui Brâncuși și amprentele sale sunt impregnate pe veci în esența lui – noul și vechiul, omul și supraomul.
În cele câteva încercări de autobiografie lăsate în atelier, Brâncuși nota el însuşi cum voia să fie privită peste ani moştenirea sa: „Orice s-ar spune – şi oricum s-ar conchide, opera lui Constantin Brâncuşi va rămâne, în faţa vremurilor viitoare, singurul pivot solid. Sculptura lui Constantin Brâncuşi nu va fi socotită o expresie locală, ci expresia [acest cuvânt din urmă este tăiat, estompat, cu o cerneală neagră, fină, adăugându-se alt cuvânt] esenţă – a celei mai înalte expresii a purităţii universale. Sculptura lui Constantin Brâncuşi va rămâne, de-a lungul veacurilor, singurul obstacol (fundament, bornă de frontieră, temei) peste care nu se va putea trece“.
Se încarcă comentariile...
