Interviu Povestea scriitorului născut în noaptea de Înviere. Ștefan Mitroi: „Învățătorul mi-a bătut poeziile la singura mașină de scris din sat, care era la sediul CAP“

Născut într-un sat din Teleorman unde a copilărit la câțiva pași de conacul filozofului Constantin Noica, scriitorul Ștefan Mitroi (70 de ani) a crescut cu glasul bunicii drept cea mai frumoasă carte. Absolvent de Drept și fost procuror pentru câteva luni, a fugit de la Alexandria la București ca să devină ziarist și scriitor.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Ștefan Mitroi vorbește despre copilăria dintr-un sat viu și nemuritor, despre dascălii care i-au aprins dragostea pentru cuvinte, despre prietenia cu familia lui Marin Preda și despre mama neștiutoare de carte căreia i-a dedicat, în gând, fiecare pagină scrisă. La întrebarea dacă mai are viitor cartea tipărită, răspunsul său este simplu: „În aceeași măsură în care mai are viitor lumea în care trăim“.

Scriitorul Ștefan Mitroi Arhivă personală

„Weekend Adevărul“: V-ați născut într-un loc legendar, în Siliștea, din județul Teleorman. Care sunt primele amintiri ale copilului Ștefan? Cum era satul în care v-ați născut?

Ștefan Mitroi: Sunt trei localități care se numesc Siliștea în județul Teleorman. Probabil v-ați gândit la Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda, când ați spus loc legendar. Eu m-am născut într-o altă Siliște, legendară și ea, având în vedere faptul că aici a venit pe lume, cu mult înaintea mea, filozoful Constantin Noica. Una dintre amintiri, o amintire în stare continuată, e legată de conacul boierului Noica, pe care îl vedeam zilnic din curtea casei părintești, cred că puteam să-l și ating, dacă întindeam nițel mâna peste gârlă. E acolo și acum. Doar că s-au dus și boierul, și boieria din el. Nu știam cine e Constantin Noica pe atunci. Am aflat mai târziu, în primii ani de liceu.

Cât privește satul, era foarte viu în vremea copilăriei mele. Iar oamenii din sat, începând cu părinții și bunicii mei, nemuritori. Cu toate că școala în care învățam se învecina cu cimitirul, habar n-aveam de existența morții în anii aceia. Cu timpul, am început să-mi dau seama că nu există nimic pe lume fără sfârșit. Că viața oamenilor din jurul meu se va termina într-o zi. Ceea ce a și început să se întâmple. Mai bine zis, să încep eu să bag de seamă că se întâmplă, pentru ca, într-o iarnă, s-o văd pe bunica dinspre tată pusă într-o cutie de lemn și urcată într-o căruță, cu flori de gheață pe piept, iar în urma căruței, niște oameni în toată firea plângând. Cu toate că mai aveam mult până să devin om, am plâns și eu, care eram doar copil, și nu pentru că m-am luat după cei mari, ci pentru că așa mi-a venit. Îmi vine câteodată să plâng și acum, când mă gândesc la toți cei pe care i-am pierdut. Dar cel mai greu mă împac cu gândul că mi-am pierdut, aproape fără să știu cum și când, copilăria.

Care a fost primul dascăl care v-a marcat profesiunea de credință de mai târziu?

Doamna învățătoare Bălțatu, care mi-a luat mâna în mâna dumneaei, învățându-mă cum se fac literele alfabetului, cum se fac cuvintele din litere. Cred că doamna învățătoare m-a atins nu doar cu mâna, ci și cu inima. Și a mai fost cineva, domnul învățător Chiru Bălan. Nu eram la clasa lui. Cum o fi aflat că scriu poezii, nu știu. Abia venise de pe băncile Liceului Pedagogic, era foarte tânăr. Era din satul mamei mele, aflat dincolo de pădure. M-a luat, ca să zic așa, sub ocrotirea lui, începând să-mi povestească despre scriitori și despre revistele literare ale vremii. Apoi a început să-mi bată poeziile la mașină, la singura mașină de scris din sat, care se găsea la sediul CAP-ului. Doar că putea să facă asta numai noaptea. Noroc că președintele avea încredere în el și-i dădea cheia de la sediu. Aproape că se crăpa de ziuă când ne întorceam acasă. Îmi aduc aminte de o noapte geroasă de iarnă. O lună mare deasupra capetelor noastre și zăpada scârțâind sub picioare. Aș fi vrut să țină la nesfârșit drumul acela. Cu noi doi poleiți de lumina lunii. Lătra câte un câine în depărtare, se stingeau ultimele stele pe cer, se auzea câte un cal nechezând. Iar mie îmi suna mai departe în urechi țăcănitul mașinii de scris. Era ca și cum toată frumusețea acelei nopți o scrisesem eu, iar domnul învățător o bătea la mașină, coborându-se la mintea mea.

Ați cunoscut pe cineva din familia lui Marin Preda?

Nefiind născut la Siliștea-Gumești, i-am cunoscut pe cei din familia lui Marin Preda mai târziu. Nu pe toți. Cu Alexandru Preda, fiul cel mic al marelui meu conjudețean, pot spune că sunt prieten. Acum cred că e un pic supărat pe mine, deși mi-a trimis o urare destul de afectuoasă în preajma Paștelui. Vrea să cumpere o casă în Teleorman. I-am promis c-o să-l ajut, dar uite că n-am făcut-o încă. Cu Alexandru Preda, fratele prozatorului, Sae, cum îi spuneau apropiații, singurul care nu apare în Moromeții, am purtat o discuție lungă, în locuința sa din Bacău. Ca să vă dați seama cu câtă emoție m-a așteptat, a venit după mine în locul unde parcasem mașina, la câteva sute de metri de blocul în care locuia. Veneam de acasă, din locurile sale natale, nu pe mine, Mitroi, ieșise dumnealui să mă întâmpine, ci pe ele. Nu mai fusese de ani buni în satul natal. Eu trecusem chiar cu câteva luni în urmă pe acolo, așa că i-am povestit despre ce văzusem, despre cum mai sunt oamenii, casele, salcâmii. A fost ca și cum îl vizitase Siliștea-Gumești prin intermediul meu. La scurtă vreme după asta s-a stins. Nu înainte însă de a trece, chiar dacă numai cu închipuirea, pe acasă.

„Mă simt câteodată trecând prin paginile Moromeților“

Ce vă doreați să fiți când veți fi mare? Care a fost primul dumneavoastră vis?

Ceea ce sunt. Poate că un pic mai puțin decât ceea ce sunt. Visez de când mă știu. Nu pot să țin minte tot ce visez. Există totuși un vis care îmi revine mereu. Că mama, care a fost neștiutoare de carte, îmi citește măcar una dintre cărțile pe care le-am scris. Sau doar o pagină. Sau numai un rând, ori un singur cuvânt. Oricare ar fi acesta. Suficient ca să mă simt împlinit ca scriitor. Cu gândul la ea mi-am scris toate cărțile. Ea este cititorul căruia îi sunt în permanență dator. Cât timp a trăit, n-am reușit să public o singură carte care să fie pe înțelesul ochilor săi. Le înțelegea însă cu inima, pentru că de fiecare dată când mergeam să-i arăt că mi-a apărut o nouă carte, ea o lua și-o strângea ca pe un copil la piept. Era felul ei de a o citi. Poate că acum citește și cu ochii, pe care îi simt privindu-mă adesea de Sus.

Ce cărți de aventuri citea copilul Ștefan? Ce carte a copilăriei v-a plăcut foarte mult și pe care ați recitit-o iar și iar?

Cea mai frumoasă carte din copilărie a fost bunica Tudora, o carte vorbită, pe care o citeam zilnic cu urechile făcute pâlnie. Era născută în 1890. Doamne, ce prospețime aveau întâmplările și lucrurile pe care mi le aducea, scormonindu-și memoria, din vechime! Desigur, au fost și „La Medeleni“, și „Winnetou“. Dar nu cu aceeași greutate ca Amintirile și poveștile lui Creangă. „Amintiri din copilărie“ e cartea la care am revenit deseori. Ea și „Moromeții“. Eu mă simt câteodată trecând prin paginile „Moromeților“, ieșind din lumea lor mare în lumea aceasta mică, deși realitatea le prezintă în mod mincinos invers.

„N-am apucat să arestez decât un singur om: pe mine însumi“

Sunteți absolvent al Facultății de Drept din Iași și timp de un an ați fost magistrat. De ce nu ați continuat această profesie? Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Am fost doar câteva luni procuror. N-am apucat să arestez decât un singur om. Pe mine însumi, care mi-am simțit toate visurile de până atunci închise în această profesie, cât se poate de onorantă și de onorabilă, altminteri. Doar că nu prea ne potriveam. Nu era pentru sufletul meu. Și-am fugit de la Alexandria la București, ca să devin ziarist și scriitor. Mă chinui să devin și acum. Poate că se va întâmpla într-o bună zi. Măcar de dragul tatei, care n-a vorbit aproape un an de zile cu mine, fiindcă am plecat din procuratură. Făceam naveta, iar după-amiezile, până se făcea ora să iau RATA spre satul natal, sorbeam, cu colegii, câteva păhăruțe de vin, ca să-mi treacă timpul mai ușor. Mi-am văzut în golul unuia dintre paharele acelea viitorul, și am hotărât să plec. Și-a mai fost, în afară de asta, ceva. Într-o zi, m-am pomenit cu o femeie, cam de vârsta mamei, repezindu-se la mine și pupându-mi mâna. M-a cuprins o mare rușine. Am văzut-o în femeia aceea pe mama. Eu nu-i sărutasem mâna niciodată, în vreme ce ea... Era foarte posibil ca rușinea de care zic să se repete. Ca să fiu sigur că n-o să fie așa, am plecat.

„Între a deschide ochii și a deschide o carte poate fi pus semnul egalității“

Când ați știut că vreți să fiți scriitor?

Încă înainte de a merge la școală, când am simțit că trebuie să fac ceva cu puterea de a mă mira și puterea de a iubi, amândouă dobândite prin naștere, poate ca răsplată a faptului c-am venit pe lume chiar în noaptea de Înviere. Credeam că în afară de părinții mei și de tușa Anghilina, moașa care mi-a tăiat buricul, n-a observat nimeni nașterea mea. O mai observase însă Cineva, un om ce tocmai atunci înviase, ieșind fix la miezul nopții din mormânt. Apoi, s-a făcut ziuă și iar noapte și iar ziuă, până când am descoperit cerul de deasupra casei noastre. Și am început aproape din senin să scriu pe el. Să-mi copiez de fapt gândurile, folosindu-mă de alte litere decât cele pe care aveam să le învăț mai târziu la școală. A ieșit un fel de scrisoare pe care, într-o clipă de nesăbuință sau poate de îndrăzneală inocentă, i-am trimis-o lui Dumnezeu, care, vă rog să mă credeți, mi-a răspuns. Îmi răspunde și acum. 

Ați fost instructor la Casa de Cultură a Studenților din București. Cum erau studenții din acea vreme?

Tinerețea nu poate fi împiedicată de nimeni și de nimic să fie ea însăși. Poate că studenția e cea mai frumoasă vârstă a tinereții. Eu am trăit vârsta aceasta de două ori: o dată, ca student al Facultății de Drept din Iași, a doua oară, ca instructor al Casei de Cultură a Studenților din București. Eram coleg cu Ioan Luchian Mihalea, cu Cătălin Naum, cu Emilian Urse, cu Laurențiu Toma, șeful nostru, ce nu s-a purtat niciodată ca un șef, ci ca unul dintre noi. Cu mulți dintre studenții pe care i-am cunoscut atunci am rămas prieten și în prezent. Bunăoară, celebrul chirurg Mircea Beuran sau la fel de celebra Ruxandra Săraru, de la Radio. Nu știu cum o mai fi acum la Costinești, dar pe vremea aceea era nespus de frumos. Chiar îți venea să chiui de drag că ești student și că te afli la Costinești, unde toate inimile și toate visurile aveau ieșire la mare, iar prin mare, la lume.

Ați fost la Casa Scriitorilor din Neptun?

N-o să mă credeți, dar n-am fost niciodată la Casa Scriitorilor de la Neptun, deși poartă numele lui Zaharia Stancu, un scriitor din Teleorman, pe care îl chema în realitate, ca și pe mine, Mitroi. Mi-ar fi plăcut să fim rude, dar nu suntem.

Ce înseamnă să fii scriitor în prezent? Este o meserie, o pasiune, te poți întreține din scris?

O bucurie imensă amestecată cu o corvoadă așijderea. Nu știi niciodată unde se termină una și unde începe cealaltă. Nu, nu te poți întreține din scris. Îți întreții doar mintea, iar câteodată și sufletul.

Cu ce premii ați fost recompensat pentru scrierile dumneavoastră?

Destule. De la Premiul Academiei până la cel al Uniunii Scriitorilor. Dar nu-mi place să vorbesc despre ele. Premiile nu te fac scriitor. Mai degrabă te strică. Bașca faptul că nu sunt aducătoare de prieteni. Au totuși și ele un merit: îi îndepărtează de tine pe unii dintre cei care pretindeau că-ți sunt.

Scriitorul Ștefan Mitroi Arhivă personală

Distanța dintre carte și tehnologie

De ce credeți că nu prea mai citesc copiii și tinerii din prezent? Oare noi am mai fi citit dacă aveam un telefon în mână?

La noi școala ținea loc de telefon. Ea ne-a învățat să citim. Și să iubim ce citim. Și să nu mai putem trăi fără „viciul“ de a citi. Nu pentru a ajunge scriitori sau savanți. O lume alcătuită doar din scriitori și savanți ar fi, credeți-mă, de speriat. Școala de pe vremea mea încerca să facă din copiii ce-i treceau pragul oameni normali. Se pare că școala de azi are alte ambiții. Telefonul e până la urmă o unealtă lipsită de viață, ca televizorul sau calculatorul. Oamenii le însuflețesc. Nu neg că avem nevoie de ele, că ne sunt, dacă știm să păstrăm distanța, de foarte mare ajutor. Cred că asta ar trebui școala să-i învețe pe copii, să păstreze distanța, nu împingându-i spre trecut, ci, dimpotrivă, deschizându-le ochii spre viitor. Între a deschide ochii și a deschide o carte poate fi pus, fără teama de a greși, semnul egalității. Tot așa, între a deschide o carte și a deschide o inimă.

Mai multe cărți scrise de dumneavoastră se adresează copiilor. Ce mesaj vreți să le transmiteți?

De dragul copiilor care au fost fiii mei am scris cărțile despre care vorbiți, cărți ce s-au născut din talentul dragostei mele pentru ei. Talentul meu de scriitor a contat mai puțin. Rămâne de văzut dacă dragostea pentru Ștefania-Ioana și Alexandru-Ioan, cei doi copii ai copiilor mei, o să fie la fel de talentată. În cazul ăsta, n-o să am încotro, va trebui să-mi pun din nou semnătura pe una sau mai multe cărți pentru copii. Cei mici, mai cu seamă ei, au nevoie de poveste. Într-o lume tot mai urâtă, cum este lumea de azi, povestea e mai mult decât dătătoare de speranță. E dătătoare de frumusețe. Fără frumusețe le este până și celor mari greu să trăiască. Poate că eu nici nu sunt scriitor, ci povestitor, adică un om care scrie, uneori, în proză, alteori, în versuri, povești pentru toți copiii. Sau, altfel zis, pentru copiii de toate vârstele.

Mai are viitor cartea tipărită?

În aceeași măsură în care mai are viitor lumea în care trăim. E vremea cărților electronice, mi se poate spune. Doar că acestea sunt reci, chiar și atunci când povestea dinăuntrul lor e plină de căldură. Cărțile tipărite, cele pe suport de hârtie, au foșnetul și chiar mireasma pădurilor din care vin. Cred în viitorul lor. Nu sunt, n-or să mai fie ce-au fost în trecut. Dar vor supraviețui. Cel puțină câtă vremea vom supraviețui și noi.

Scriați, la un moment dat, că „Dumnezeu era un om din sat, care locuia în podul bisericii. Se zicea despre el că poate să-ţi dea orice-ţi doreşti, numai să-i ceri“. I-ați cerut ceva lui Dumnezeu, dacă l-ați găsit acolo, în pod? V-a dat?

Singurul lucru pe care i-L cer lui Dumnezeu e să existe. Îl rog în fiecare seară să fie, deși mă număr printre cei care cred că este. Socotesc chiar venirea mea pe lume o dovadă în acest sens. Iar uneori mă cert cu El. Nu pentru că mi-a luat copilăria și părinții și că o să am aceeași soartă și eu. E în legătură cu timpul cearta mea cu Dumnezeu. De ce El, care poate totul, nu face ca zilele să curgă, măcar din când în când, și invers? Adică înapoi, spre ceea am fost, ca să putem fi din nou!