Povești din Casa Scriitorilor de la Neptun: „Am găsit microfoane pe prizele de telefon când am renovat construcția“
0Neptunul n-a fost doar stațiunea unde veneau comuniștii să se relaxeze sau unde turiștii străini erau tratați regește. A fost și locul unde veneau, vară de vară, zeci de scriitori români să viseze sau să scrie opere nemuritoare. Amintirile lor au rămas în fiecare ungher al Casei Scriitorilor de pe faleza stațiunii, o fostă vilă de protocol a nomenclaturii comuniste.

Pe aleea umbroasă, desprinsă parcă din povești, sunt ridicate, ca-n „Înșir’te mărgărite“, vilele cu nume de arbori: „Pinul“, „Fagul“, „Stejarul“, „Plopul“, „Mesteacănul“, „Paltinul“, foste case de vacanță ale nomenclaturii comuniste. La numărul 20 este fosta vilă „Paltinul“, care acum se numește Casa de Creație a Scriitorilor din Neptun „Zaharia Stancu“, vecină cu mult mai celebra „Cireșica“. O distingi cu greu din cauza arborilor plantați odată cu apariția stațiunii, adică de mai bine de jumătate de secol. Vila, care cândva era de lux, în care și-a petrecut vacanțele Ion Gheorghe Maurer, pare acum învechită și are ceva din aerul comunist al tuturor hotelurilor și vilelor de pe litoralul românesc ridicate în acea perioadă. Holul de la intrare are încă lambriu din lemn până la jumătatea lui, un lux altădată, iar cele câteva scaune sunt de aceeași vechime. Pe jos, gresie de diferite modele și culori.












Într-un colț, o bibliotecă îți atrage imediat atenția. Nu are cărți aduse la întâmplare, rămase prin cine știe ce bibliotecă sau librărie, ci sunt chiar creațiile scriitorilor români care au stat aici și care au adus câte un exemplar din volumele scoase. Pe pereți se află câteva picturi cu și despre mare, evident, dar și câteva reproduceri ale unor picturi celebre, alături de câteva ghivece cu flori artificiale. Într-un alt colțișor se află adunate televizoare alb-negru, orologii, un fier de călcat cu aburi, aparate de fotografiat rusești, așa cum întâlnești în muzeele de la sate. Într-o încăpere de la parter, a cărei ușă stă mai tot timpul închisă, a rămas, intactă, sala de conferințe. Parcă timpul a încremenit în loc. Sobră, o masă mare, rotundă, cu gaură la mijloc, din lemn masiv, nu a mai primit de mult căldura unor mâini. În jurul ei, mai multe scaune trainice, cu șezut de catifea verde, mai păstrează doar în amintire conturul corpurilor care le-au folosit cândva. Pereții, de sus până jos, sunt îmbrăcați în lambriu de lemn. Închidem ușa încet, de teamă să nu trezim la viață spiritele de demult.

Din spațiul de cazare al Casei Scriitorilor ieși pe terasă. Abia acum descoperi ceea ce o făcea specială: grădina interioară, cu mult spațiu verde, cu băncuțe vopsite proaspăt, cu mese primitoare, așezate la umbra copacilor, cu leagăne unde poți visa în voie. Simți că marea este aproape de la briza care răcorește și cea mai caniculară zi de vară. Trebuie doar să-ți ridici ochii ca să admiri plaja întinsă, cu nisip fin, câteva umbreluțe la malul apei și marea cea mare. Un drum care șerpuiește lin spre acest rai de pe pământ te cheamă, așa cum sirenele ademeneau corăbierii.
Casa Scriitorilor, de factură comunistă
A trecut mai bine de jumătate de secol de când Vila „Paltinul“ este a scriitorilor. Ridicată în anul 1965 ca locuință de protocol de Gospodăria de Partid pentru prim-ministrul comunist Ion Gheorghe Maurer, așa cum erau și celelalte vile de pe alee, liderul comunist nu s-a bucurat de vacanțele de la Neptun decât trei ani, întrucât în anul 1969 a vândut-o Uniunii Scriitorilor cu suma de 1.800.000 de lei. Avea doar un corp de clădire, mult prea mare pentru un singur demnitar comunist, dar total insuficient pentru numărul scriitorilor. Ulterior, i s-a mai adăugat un corp de clădire. S-a tăiat peretele și s-a făcut corp comun cu recepția și s-a replanificat structura parterului. Astfel, s-au amenajat 30 de camere și 9 apartamente, iar în anul 1971 s-a dat în folosință, când era Zaharia Stancu președintele Uniunii.
La inaugurare a fost prezent și Nicolae Ceaușescu. „Conducătorii de partid şi de stat vizitează apoi vila scriitorilor. În noua lor casă de odihnă, dată în folosinţă în cursul acestui an, scriitorii aflaţi în vacanţă la Neptun fac o călduroasă primire oaspeţilor. Vila, formată din apartamente şi garsoniere elegante, frumos dotate, are o capacitate de 100 de locuri. În numele scriitorilor prezenţi, președintele Uniunii Scriitorilor, acad. Zaharia Stancu, adresează secretarului general al partidului, celorlalți conducători de partid şi de stat, calde cuvinte de bun sosit şi exprimă bucuria mînuitorilor condeiului de a-l vedea în mijlocul lor pe conducătorul partidului şi statului, pe cel mai iubit fiu al poporului nostru. La club, după ce se vizitează casa de odihnă, are loc o întîlnire a oaspeţilor cu scriitorii“, scria presa vremii.
Neptunul a fost un rai la Marea Neagră, unde nu avea acces oricine, dată fiind și vecinătatea cu vila de protocol a lui Nicolae Ceaușescu. Aici nu exista „nu este“. Pe masă apăreau, pe rând, salam de Sibiu, Pepsi, o bere cehoslovacă și o vodcă Stalinskaya. La sfârșit, o țigară Kent și o cafea bună, nu nechezol. Era momentul în care scriitorii încingeau o partidă de șah, mutând pioni, regi și nebuni până când pleca și soarele să se culce. Când stațiunea adormea, la 10 seara, oră la care se dădea stingerea, limba se dezlega și se făcea politică, adică se spuneau glume pe seama tovarășilor și se înjura regimul. Petrecerea continua dincolo de ziduri, cu dispute atât literare, cât și politice, cu glume deocheate. Uneori, se dădea drumul la Europa Liberă pentru a afla ce mai e „dincolo“.
Băutura cu măsură (pe caiet)
Anii au trecut, dar un singur om a rămas sufletul Casei Scriitorilor. Este Tudor Ioan Vasile, de 69 de ani, administrator din 1991, care și acum stă zi-lumină și controlează tot ceea ce se întâmplă aici, cu același devotament ca în tinerețe, chiar dacă pe vară mai vin câțiva scriitori. A strâns multe amintiri, cu fiecare în parte. Nu s-a ridicat niciodată la nivelul de pregătire al scriitorilor, el fiind barman de profesie. Dar, trăind alături de intelectuali, a luat ce a fost mai bun și a învățat câte ceva de la fiecare. Vorbește frumos, spune glume, dar știe când să se oprească și să nu dezvăluie din poveștile picante de altădată în care scriitorii erau personajele principale. „Am avut mare noroc că am ajuns în zona scriitoricească. Eu nu puteam să fac față în discuții, eu doar asistam, ei vorbeau în termenii lor, erau critici literari sau traducători, dar de fiecare dată mă chemau să stau alături de ei“.

Era anul 1974 când a ajuns în Neptun și nu a mai plecat niciodată de aici. De fel, este din Argeș, dar a învățat meserie la București, unde Oficiul Economic Central Carpați a calificat 14 băieți în domeniul economic. La 1 august 1974, i-a repartizat pe toți la Neptun. Alte variante ar fi fost Snagov sau Predeal, unde avea obiective Gospodăria de Partid. Timp de doi ani, prin anii ’80, a fost barman la Casa Scriitorilor. Ce făcea un barman? „Puneam în pahar cu măsură“. El știa măsura, dar răspundea și de gestiune.
Râde când își amintește cum, în 1980, a trebuit să lipsească doar câteva zile întrucât trebuia să dea examenul de Bacalaureat, și l-a lăsat în locul său pe poetul și prozatorul Mircea Micu. „În trei zile a rămas lipsă 1.600 de lei. Era, practic, un salariu. Ce se întâmplase? Noi dădeam băutură la copii pe caiet, și la toți aproape, și la plecare, plăteau. El nu mai nota ce le dădea copiilor. Nu mai știu cum a făcut, dar mi-a dat banii, că nu aveam ce să fac, era gestiune“. După doi ani, m-am mutat la complexul «Arad», de pe colț, pe care acum l-a luat SRI-ul. Acolo veneau cei din Gospodăria de Partid, aviatori, piloți. Opt ani am lucrat la ei. Aici venea și Nicu Ceaușescu. L-am servit de vreo două ori. Purtam, țin minte, costum în culoarea vișinei putrede, cu ecuson. Era de treabă. Mă întreba: «Hai, bei ceva?»“.
Veri cu citronadă naturală și vodcă rusească din depozitul „specialilor“
La acea vreme, în Neptun se găseau de toate, oriunde ai fi fost cazat. „Ne dădea de toate stațiunea. Aici, în Neptun, erau două depozite: unul era pentru speciali, adică pentru nomenclatură – toate produsele erau sigilate și controlate – și unul pentru restaurante. Noi aveam acces în ambele. Dacă aveam nevoie de o cutie de ness sau o vodcă Stalinskaya, cea rusească, puteam să luăm și de la speciali. Totul se lua pe comandă și se dădea pe semnătură. Aproba cineva, iar noi le plăteam“.
La „Arad“, marfa era și mai selectă. „Aveam și acolo marfă, mai bună, și obișnuiau ca și scriitorii să vină acolo. Aveam vin Oltina la litru care nu se găsea decât la serviciul de protocol și la prețuri mici. Era 21 de lei sticla, iar Jidvei era 28 de lei. Mai aveam băuturile de Murfatlar, bere străină, cehoslovacă, poloneză, berea de Reghin, care nu prea se găseau în comerț. Dan Cristea și Fănuș Neagu veneau și luau de la mine și bere și țigări. Erau și țigări Kim și HB, ne mai dădea și Kent și Marlboro și ciocolate chinezești“, enumeră Tudor Ioan Vasile din produsele interzise românilor de rând în acea perioadă.
Și scriitorii se bucurau de aceleași privilegii, ca ale nomenclaturii. „Stațiunea a avut mare grijă de scriitori, nu lipseau țigările Kent, whisky, ciocolata chinezească, Pepsi, vodcă, berea Constanța și Mamaia, era 3 lei berea Constanța și 3,60 lei Mamaia. Lua Fănuș Neagu câte o navetă din aia de sârmă și venea aici, la trandafiri, în grădină, și spunea «Haideți să bem»“. Amintiri are și cu Horia Lovinescu. „În fața lui puneam două pahare: în paharul mare vodcă și în cel mic apă“. Sucurile erau doar naturale; barmanul făcea câte 40 de pahare de citronadă zilnic. „Nu era ca acum, cu atâtea sucuri pe piață. Storceam lămâie cu portocală, totul natural, și puneam concentratul în sticle goale de Ricadonna, o băutură italienească, apoi în sticle de jumătate făceam sucul cu apă minerală sau cu sifon, erau sticle din acelea în navete de sârmă“.
La plecare, trei manuscrise
Tudor Ioan Vasile este al doilea administrator al Casei Scriitorilor, după Dumitru Axim, cel care a fost prezent și la inaugurare. A murit în august 1991 și postul era liber. „Eu eram șef de unitate la Prahova. La acea vreme, președinte al Uniunii Scriitorilor era Mircea Dinescu. Mă știa de când am lucrat la bar, în 1980 și 1981, și a zis: «Nu vrei să vii aici?». Și de atunci am rămas“, povestește administratorul, care de câțiva ani l-a lăsat pe fiul său în acte, numai că este alături de el zi-lumină.
Laurențiu Ulici este un alt președinte al Uniunii Scriitorilor din România căruia i-a păstrat un respect aparte: „A fost un om care a ținut mult la Casă. Cu el am extins bucătăria, am făcut anexe, am montat lampadare, am pus centrala termică pe combustibil. Am început să cumpărăm televizoare și frigidere pentru camere, să facem dotări – nu peste tot, doar pentru apartamente, că nu erau bani pentru toate camerele“, își amintește fostul administrator. Tot atunci, în vreme ce el era președintele Uniunii Scriitorilor, la Neptun au fost trimiși cu bursă vreo 10-12 persoane, care erau obligate să scrie cărți. „Uniunea Scriitorilor le asigura cazare și masă și îi obliga să scrie trei cărți, la sfârșit trebuiau să predea manuscrisele la care au lucrat“. Marele scriitor Laurențiu Ulici a murit la o lansare de carte la Făgăraș, în noaptea de 15 spre 16 noiembrie 2000, după ce s-a intoxicat cu monoxid de carbon. „Și pe vremea lui Nicolae Manolescu s-au făcut modernizări la Casa Scriitorilor: s-au făcut reparații capitale prin camere, s-a mai schimbat din faianță, dar nu au fost lucrările chiar de calitate. Am găsit o firmă din București cu oameni nu foarte serioși“.

„Moarte la Neptun“
A fost o perioadă nefastă pentru scriitori. Sub titlul „Moarte la Neptun“, aflăm din publicația „Minimum“ că „a patra întâlnire a scriitorilor români de pretutindeni, care a avut loc la Neptun (și la care a participat un grup de membri ai Asociației scriitorilor israelieni de limbă română), s-a desfășurat sub semnul ghinionului. Așa reiese, cel puțin din relatarea din «România liberă» a cunoscutului poet și critic literar Nicolae Prelipceanu: «Totul – scrie N. P. la încheierea lucrărilor – s-ar fi terminat oarecum obișnuit și data viitoare am fi auzit aceleași probleme spuse cam de aceleași guri, dacă un tragic accident, în care și-au pierdut viața trei dintre scriitorii români participanți la întâlnire, nu ar fi îndoliat inimile celor care se strânseseră din nou, la București, la Casa Scriitorilor. Au murit într-un automobil, pe șoseaua spre București, prozatorul Traian Olteanu, de la Focșani, și poetul și colaboratorul său de nădejde, Florin Muscalu, precum și tânărul poet și eseist sibian Iustin Panța.
Privind în urmă, cei care au fost la Neptun în zilele de 24-26 septembrie au putut constata că reuniunea de anul acesta a cam stat sub semnul morții și al unor coincidențe macabre: Laurențiu Ulici, inițiatorul acestor întâlniri, a murit într-un accident stupid, anul trecut, luni, poetul Adrian Alui Gheorghe a descoperit pe malul apei, chiar lângă vila scriitorilor, hainele unui turist francez despre care s-a aflat ulterior că s-a înecat. Fiind scos de ape abia miercuri. Nicolae Oprea, un critic literar care este membru al Filialei Sibiu a USR, a fost pe punctul de a se îneca în același golf, din fața vilei (în paranteză fie spus, Iustin Panța intenționase inițial să nu mai participe la reuniune, desemnându-l pe Nicolae Oprea ca reprezentant al Filialei Sibiu), cei doi scriitori vrânceni ar fi trebuit să o ia pe altă rută spre Focșani, dar poate că și-au schimbat-o pentru a-l aduce pe colegul lor la București... Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească!»“.
BRAȚUL LUNG AL SECURITĂȚII
„Am găsit microfoane pe prizele de telefon“
Cea mai frumoasă perioadă a fost, din punctul său de vedere, vremea în care la Casa Scriitorilor veneau vara în jur de 100 de scriitori români din diasporă, care erau cazați la Hotel Cocor. Ședințele se țineau la Club Bazin, unde sunt o sală de conferințe și un cinema, lângă vila de protocol a lui Ceaușescu, la Restaurantul Ambasador, sau la Doina. Se dădeau premii, iar la final scriitorii erau duși în excursie la crama din Neptun sau la Murfatlar, la pescărie. Sponsorii erau la acea vreme mai darnici: „Mai dădea și Primăria Mangalia câte o masă festivă la sfârșit, iar într-un an ne-a sponsorizat și Onțanu, de la Sectorul 2“.
În anul 1995, aflăm din „Curierul Național“ că la Colocviul „Întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume“ au participat nu mai puțin de 112 scriitori români și de expresie română din: Anglia, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, Iugoslavia, Republica Moldova, Olanda, Federația Rusă, Spania, Suedia, SUA și 126 de scriitori din România. Atunci s-a decis deschiderea a patru filiale în străinătate: SUA (New York), Franța (Paris), Germania (rămânea să se opteze între Frankfurt și München) și, pentru țările nordice, Amsterdam. Prin asta se urmărea păstrarea identității naționale și transmiterea literaturii române în lume. Tot în acea vară a fost tipărit un caiet cuprinzând „Dicționarul scriitorilor români din afara granițelor“. Cu prilejul acestei întâlniri, Casa Scriitorilor de la Neptun a primit numele de Vila „Zaharia Stancu“.
Dar la Casa Scriitorilor nu erau doar congrese. Lumea se distra. Aici se organizau baluri, fedeleșuri, se jucau poker și table pe bani, se mergea la bowling sau pe terenul de golf, inclusiv la „Cireșica“, se făceau concursuri de Miss sau, pur și simplu, scriitorii se plimbau agale pe faleză până la „gardul lui Nea Nicu“ sau se tolăneau, leneși, pe plajă, direct pe nisip, fără șezlonguri sau baldachine.
Vila scriitorilor se deschidea și în extrasezon, aici fiind organizate revelioane ani de-a rândul. Programările pe serii începeau de la 1 iunie. Seria era de 15 zile înainte, acum e de 10. Aici își făceau veacul Horia Lovinescu, Mircea Micu, Laurențiu Fulga, Gheorghe Pituț, Gabriela Adameșteanu, Ana Blandiana, Alex Ștefănescu, D.R. Popescu, Mihai Zamfir, Corneliu Leu, Lucia Verona. Adrian Păunescu nu a venit niciodată la Casa Scriitorilor, preferând Cireșica. Nici Corneliu Vadim Tudor nu a trecut vreodată pe aici, ci se caza la Vila „Plopul“.
„Liberă trecere“ pentru turiștii străini
Neptunul era o poveste de vară, cu mult spațiu verde, cu alei pline de trandafiri, cu cele mai frumoase hoteluri și vile de pe litoral. Sezonul începea mult mai devreme în urmă cu câteva decenii. În mai-iunie veneau nordicii, care nu suportau căldura de pe litoralul românesc, deși nu erau veri atât de caniculare. Prin vară ajungeau și italieni, cehi, polonezi. Nu erau ruine. Pe lângă plaja cu nisip auriu, turiștii români și străini puteau să se relaxeze la golf, la bowling, să viziteze Satul de Vacanță, care acum nu mai există, să meargă la „Calul Bălan“ sau la cramă. Nicio construcție nu era ruină. Deși era stațiune exclusivistă, unde nu toți românii primeau bilete de odihnă. Vasile spune că nu erau măsuri restrictive, că nu controla nimeni actele turiștilor, deși tot el recunoaște că nu ajungeai oricum la Neptun sau la Olimp. „Eu mergem pe la vile să duc mâncare și băutură și-mi făcuseră permis de liberă trecere, care era vizat de Direcția a II-a a Securității. Mergeam și prin țară și nu mă oprea nimeni. Când a murit tăticul, în 1987, m-am dus la Argeș cu un portbagaj plin cu de toate și nimeni nu m-a întrebat nimic“.
Stațiunea avea însă informatorii ei, iar mâna lungă a Securității ajunge până pe plajă sau în camerele de hotel, acolo unde se montau microfoane inclusiv în umbreluțele de pe plajă, în scrumiere sau în rețeaua de telefonie. „Noi am avut o instalație de microfoane montată pe rețeaua telefonică, care avea la recepție casete mici. Pe cine voiau să-i asculte îi ascultau. Am găsit microfoane pe prizele de telefon când am renovat construcția“, mărturisește el. Un colonel de Securitate răspundea de întreaga zonă. „Era unul, David parcă îl chema, și un colonel Sasu, care stătea în Constanța, care răspundeau de tot obiectivul. El coordona toți angajații și lua informații: cine cu cine vorbește, cu cine discută, era interesat de turiști, cine vine și cine pleacă. Mai era un căpitan, Soare, care a luat apoi terenul de la Club Bazin, așa cum am auzit. Îi știam pe majoritatea“, dezvăluie el.
Cel mai prost an pentru turismul din Neptun
Acum, Neptunul trăiește din amintiri, așa cum se întâmplă și la Casa Scriitorilor. Din cauza faptului că aceștia sunt tot mai puțini și rareori mai vin aici vara. De trei ani, spațiul de cazare destinat oamenilor cu condeiul în mână primește și alți turiști, dar numai cu recomandare. Vila are în prezent 34 de camere și 11 apartamente, dispune de centrală modernă, pe gaze, și de o bucătărie renovată recent din fonduri proprii. „Anul acesta este cel mai prost an de când sunt pe litoral. Am păstrat tarifele mici, dar ne-am cam păcălit. De-abia putem să dăm salariile. Ne afectează prețul energiei și al apei. Carnea nu-i chiar atât de scumpă, mai găsești și oferte, dar legumele sunt scumpe. Am cumpărat caise pentru micul dejun cu 12-13 lei, iar pe spata de porc am dat 17 lei, că mai sunt oferte“, spune administratorul. Aici, micul dejun costă 38 de lei, un prânz costă 48 de lei, iar o cină are același preț. „Unde mai găsești două feluri de mâncare și desert cu 48 de lei?“, se întreabă el.
Nu doar Casa Scriitorilor încearcă să supraviețuiască. Toată stațiunea resimte lipsa turiștilor. „Neptunul este aproape gol, deși suntem în plin sezon estival. S-au scos tichetele de vacanță. Lumea nu mai pleacă de acasă“. Așa s-a ajuns ca, pe terasa pe care altădată erau doar scriitori, să fie primiți turiști de la vilele din apropiere care nu au și serviciu de bucătărie.
Cândva, în anii de glorie, era bătaie și pe repartiții. În amintirile unui autor de literatură pentru copii, găsite în arhiva Uniunii Scriitorilor, publicate de „Dilema Veche“ în anul 2006, acesta spunea că „de fiecare dată cînd am solicitat o cameră în luna decembrie am fost pus la colț cu replica: «Doar știi că de Revelion și în vacanța de iarnă nu se poate pentru că sînt alții mai...». Am așteptat luna februarie, cuminte, cum am fost sfătuit – dar am fost anunțat din nou că nu-mi puteam realiza acest... vis pe care îl am de un an. În ce privește posibilitatea de a petrece, cu familia mea, 12-15 zile la Neptun, în luna iulie sau august, mi-am pierdut orice speranță (după ce am încercat ani de-a rîndul). Nu este posibil, sînt alții care fac scandal și... Asigurîndu-vă că, în ciuda acestor lucruri, nu voi face niciodată scandal, vă adresez, cu multă suferință în suflet, cererea mea de a beneficia de o cameră la Sinaia, în luna februarie, dar nu la demisol sau la subsol, din moment ce lucrarea pe care o scriu este o comedie și nu o... dramă“.
Cu mulți sau cu puțini turiști, nea Vasile este prezent zilnic la Casa Scriitorilor, din anul 1991, de la 6.30 dimineața și până la miezul nopții. Între timp, copiii săi, un băiat și o fată, au crescut, sunt acum adulți, care au la rândul lor copii: fata, de profesie medic stomatolog, dar care nu a mai profesat după pandemia de COVID-19, are doi copii, iar fiul, om de afaceri, are un băiat. Tot al lui este și pescărușul pe care l-a numit Bibi. Pasărea cerului s-a domesticit și este nelipsită de pe mesele turiștilor. Într-o zi a furat un pește fript dintr-o farfurie. Iarna, când bate crivățul, iar terasa este pustie, se ține scai după nea Vasile așteptând să fie strigat și omenit.
„Oamenii vin aici pentru amintiri, nu pentru stațiune“
Nimeni nu știe câte pagini memorabile ale literaturii române s-au scris aici, la Casa Scriitorilor din Neptun-Olimp, însă niciun loc din România nu a strâns laolaltă tot ce avea literatura română mai bun: scriitori deja afirmați, care se plimbau printre novici, cu aere de maeștri, generația anilor ’50-’60, deja afirmată, alături de cea a anilor ’70, scriitori încă neremarcați, dar, mai ales, neremunerați. Alături de ei erau familiile și copiii, ale căror amintiri au rămas peste timp.
Generația care dispare
Acum, la Neptun, la locul vacanțelor de altădată, mai vin doar nostalgicii: copiii scriitorilor de altădată, ale căror vacanțe de vară zburdau pe malul Mării Negre. Ozana Cucu-Oancea, cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române, fata scriitorului Nelu Oancea, este unul dintre acești nostalgici. „Când am venit pentru prima dată la Neptun, aveam un an și câteva luni. Era în anul 1977. Practic, aici am crescut vară de vară. Nu a fost an în care să lipsim vreme de 20 de ani“, începe povestea fiica de scriitor.

De-a lungul anilor s-a creat o comuniune foarte interesantă între cei care veneau la Neptun, la Casa Scriitorilor, iar ea, urmând Sociologia, a simțit nevoia să înțeleagă cum au perceput scriitorii această comuniune, dar și copiii lor care au crescut împreună aici, în acest mediu. Așa se face că a strâns 90 de nume ale scriitorilor sau ale copiilor lor care făceau parte vară de vară din povestea Neptunului, iar amintirile lor au fost publicate în cartea „Marea scriitorilor între Olimp și zidul Puterii“, care a apărut la Editura Cartea Românească în urmă cu doi ani. „M-am bucurat că am prins în viață scriitori care au fost aici la prima generație. Și acum, din când în când, mă uit în carte și spun: a mai murit cineva. Aproape jumătate s-au dus“, spune ea, cu tristețe. Amintirile lor au rămas însă și trebuie doar să răsfoiești filă după filă și te întorci în timp si-i vezi pe marii scriitori bucurându-se ca niște copii de vacanță, de libertate.
Vacanță cu bal mascat
Și Ozana Cucu-Oancea are propriile amintiri. Pentru ea, copilăria are gust sărat de mare, este colorată ca un bal mascat și aleargă încă desculță printre scoicile care i-au scrijelit tălpile. „Nouă, copiilor, ne plăceau balurile mascate care se organizau la sfârșitul fiecărei serii de două săptămâni. Câteodată, se făceau și joia. Se organizau concursuri de recitat poezii, iar la final, copiii primeau câte o citronadă din fructe proaspete“. Părinții lor aveau alte preocupări: discutau literatură și politică, iar seara, după masă, se ieșea la plimbare pe faleză în grupuri-grupuri. „Era un pelerinaj seară de seară. Și noi, copiii, ne îmbrăcam frumos și îi urmam, stăteam în spatele lor. Era un ritual foarte frumos, după care, pe terasă, continuau discuțiile la un pahar, o tablă, un șah“, își aduce ea aminte.
Terasa Casei Scriitorilor era plină tot timpul – se mânca pe serii. La vremea aceea, erau doar cinci mese pe terasă și câteva scaune. Mâncarea era bună, își amintește ea, și nimeni nu strâmba din nas că nu-i place. „În anii ’80, la masa de prânz se dădeau așa: antreu cu icre, felul doi ciorbă sau supă, apoi felul principal care era mâncare de casă, adică nu friptură, ci mâncare gătită, foarte bună, făcută de Lucian, bucătarul nostru drag, și apoi desertul. Primeam prăjituri făcute în laboratorul stațiunii: eclere, produse de patiserie, înghețată și apă minerală la sticlă“.
Cu aceste amintiri revine iar și iar aici, la Neptun. „Au fost câteva vacanțe întrerupte, dar am reluat obiceiul. Merg și în altă parte, dar obligatoriu fac o vacanță la Vila Scriitorilor, alături de copiii mei, care au crescut și ei tot aici. Au fost foarte emoționați anul trecut când au revenit după atâta timp. Totul le place. Este o energie pozitivă aici. Copiii mei, care au avut ocazia acum să se ducă și în Grecia, au spus: «Nouă aici ne place, dacă nu e mirosul de mobile... aceasta e nostalgia copilăriei, a tinereții pentru alții, care tot revin pentru ceea ce degajă acest loc“, povestește Ozana Cucu-Oancea. Ea spune că „oamenii vin aici pentru amintiri, nu pentru stațiune, chiar dacă te mai întâlnești cu puțină lume de altădată“. Pe litoral a rămas singura casă a scriitorilor. În trecut mai erau câteva: la Călimănești, dar care a ajuns ruină, la Valea Vinului, la Sovata și la Cumpătu.
„Totul e ca o cazemată“
Este fericită însă că Vila Scriitorilor a rezistat și comunismului și tranziției, însă stațiunea „este tristă“. Se bucură când vede că se ridică noi construcții, însă „se construiește haotic“. În Neptun existau două terenuri mari de tenis, un teren de minigolf, care a dispărut, iar acum pe locul respectiv se ridică o nouă construcție. În anii ’90 încă funcționa bowlingul de la Olimp. „Erau locuri în care puteai să te distrezi. La Cireșica ne mai uitam și noi cum cântau, acum totul e ca o cazemată. Nu mai poți să vezi nimic. Pe toată faleza, vilele de aici nu aveau garduri“.
Nici Complexul Amfiteatru-Panoramic-Belvedere din Olimp, renovat în urmă cu câțiva ani, nu mai are farmecul de odinioară. Este întristată de felul în care a fost redeschis. „Este drept, mulți ani a fost abandonat și s-a degradat. Îți venea să plângi, nici nu-ți mai venea să te plimbi pe acolo, dar supărarea mea este că nu au ținut cont și de partea estetică. Nu mai e ce-a fost, era un complex superb, modern la acea vreme. Ceva unic“.