Povestea mormântului lui Tutankhamon, deschis acum 100 de ani de britanici: „Sunt lucruri minunate!“
0Ce este Cezarul pentru Roma și filosoful pentru Grecia, așa este Tutankhamon pentru Egiptul Antic. Minunea arheologică a descoperirii mormântului său a fost și o lovitură de marketing pentru egipteni, căci după piramide, masca mortuară a faraonului descoperită în urmă cu fix 100 de ani este imaginea-simbol a uneia dintre perioadele cele mai populare din istorie.
Fascinația și misterul au împletit cu măiestrie istoria Egiptului Antic. Simbolurile și hieroglifele, miturile și blestemele, ornamentele, statuile, clădirile, dar mai ales piramidele, toate au fost, de-a lungul secolelor, o prioritate a istoricilor, cercetătorilor, politicienilor, dar și a hoților. Cu toții au crezut că nu a scăpat niciun fir de nisip din Valea Regilor care să nu fie cercetat, analizat sau valorificat. Singurul care mai rămăsese intact, ca o provocare, ca un mister nemuritor, a fost mormântul lui Tutankhamon.
Brand istoric
Destinul și genealogia l-au făcut celebru. El a fost fiul temutului Akhenaten, faraonul care a renegat toți zeii, închinându-se doar lui Aten, zeul care personifica discul solar. Despre Akhenaten se știe, cu aproximație, că a domnit în perioada 1353–1336 î.Hr. și că a fost căsătorit cu Nefertiti, însă istoricii încă dezbat dacă ea a fost sau nu mama lui Tutankhamon. Akhenaten i-a lăsat tronul lui Tutankhamon când acesta avea doar 9 ani, fiind crescut și educat de către Ay, vizirul care i-a fost mână dreaptă în perioada de aproape zece ani de domnie. Tânărul faraon a încercat să mențină o stabilitate politică în zonă, iar dintre mărturiile vremii putem concluziona că era înțelept și bun la suflet. Chiar dacă avea un viitor promițător, sfârșitul lui Tutankhamon a venit pe neașteptate, în 1323 î.Hr., când nici nu împlinise 19 ani – pesemne o rană la picior netratată și maladia Kohler II, pe care o trăgea după el de mai mult timp, i-au adus sfârșitul.
Cercetătorii spun că faraonul a murit primăvara și că a fost îngropat într-un mormânt ce nu îi era destinat – cunoscut acum sub denumirea de KV62, KV fiind un acronim de la King’s Valley. De ce nu și-a avut propria piramidă, mai ales că a trăit într-o perioadă îmbelșugată a Egiptului? Simplu: nu a avut timp să construiască un loc de veci așa cum se cerea. Totuși, camera mortuară a fost amenajată corespunzător, cu peste 5.000 de obiecte valoroase, de care faraonul avea să se bucure în viața de apoi, conform credinței lor. Tot cercetătorii mai spun că în toamna aceluiași an, așadar la câteva luni de la moartea lui Tutankhamon, Egiptul a fost cuprins de ploi torențiale. Sedimentele s-au cimentat într-un strat considerabil, așa că mormântul nu a fost de găsit decât în 1922, iar în 1923 camera mortuară a fost deschisă, ocupându-și locul în rândul marilor descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor.
Adevăratul Indiana Jones
Secolele au trecut, istoria a curs, iar în 1914, egiptologul britanic Howard Carter a crezut în instinct și, mai ales, în propriile cunoștințe și a plecat în căutarea lui Tutankhamon. Șapte ani a căutat, a săpat, a identificat și pe faraon nu l-a aflat. Ziua norocoasă a venit în noiembrie 1922 – chiar un noroc, căci era la finalul ultimei campanii pe care lordul Carnarvon avea să o mai sponsorizeze – a găsit niște scări, care duceau sub pământ. La capătul lor, o ușă sigilată, care proteja tăcerea sacră și somnul de veci al faraonului. 26 noiembrie 1922 a fost numită de Carter „the day of days, the most wonderful that I have ever lived through“ (trad. – cea mai minunată zi din câte am avut). Nimic nu poate reda mai clar și mai autentic momentele când prezentul a cunoscut trecutul decât însemnările egiptologului.
„Uşor, extrem de uşor ni se părea nouă, când ne uitam, cum erau îndepărtate rămăşiţele de moloz care încărcau partea inferioară a uşii, până ce, în sfârşit, am avut întreaga uşă liberă în faţa noastră. Momentul decisiv sosise. Cu mâinile tremurânde am realizat o mică breşă în colţul din stânga sus. Întuneric şi vid cât putea ajunge o tijă de fier pentru testare, ceea ce sugera că orice se afla dincolo era gol, şi nu umplut, aşa cum era pasajul pe care tocmai l-am curăţat. Au fost făcute teste pentru lumânări, ca o măsură de precauţie împotriva posibilelor gaze, iar apoi, mărind puţin gaura, am introdus lumânarea şi am tras cu ochiul înăuntru, cu Lordul Carnarvon, Lady Evelyn şi Callender stând lângă mine neliniştiţi, aşteptând să audă verdictul. La început, nu puteam vedea nimic, aerul cald ieşind din cameră făcea ca lumânarea să pâlpâie, dar îndată ce vederea mi s-a obişnuit cu lumina, detaliile camerei s-au ivit uşor din ceaţă, animale stranii, statuete şi aur – pretutindeni sclipiri de aur. Pentru moment – trebuie să fi părut o eternitate celorlalţi care aşteptau – am fost înmărmurit de uimire, iar când Lordul Carnarvon, incapabil să mai suporte suspansul, a întrebat nerăbdător «Poţi vedea ceva?», tot ce am putut face a fost să spun «Da, lucruri minunate». Apoi, lărgind şi mai mult gaura, astfel încât să putem privi amândoi, am introdus o lanternă de buzunar“.
16 februarie 1923, ziua când cutia istoriei s-a deschis
„Prima mea grijă a fost să localizez pragul de lemn de deasupra uşii:apoi, cu multă atenţie, am cioplit tencuiala şi am ales pietrele mici care constituiau stratul superior al umpluturii. Tentaţia de a mă opri şi de a trage cu ochiul în interior era irezistibilă, iar când, după aproape zece minute de muncă, am făcut o gaură suficient de largă pentru a putea face asta, am introdus o lanternă de buzunar. O privelişte uimitoare mi s-a aşternut în faţa ochilor, căci acolo, la mai puţin de un metru de uşă, întinzându-se cât puteam vedea şi blocând intrarea în cameră, stătea ceva ce după toate aparenţele era un zid solid de aur. Pentru moment, nu exista niciun indiciu despre ce însemna, aşa că m-am grăbit să mă apuc de lucru să măresc gaura... Cu îndepărtarea câtorva pietre, misterul zidului de aur a fost rezolvat. Ne aflam la intrarea în adevărata cameră funerară a faraonului şi ceea ce ne tăia calea era o parte a unui altar imens aurit construit pentru a acoperi camera funerară şi pentru a proteja sarcofagul. Era vizibil acum din anticameră prin lumina lanternelor obişnuite şi, după ce am îndepărtat piatră cu piatră, suprafaţa aurită s-a ivit treptat şi am putut simţi furnicăturile de emoţie, ca un curent electric, care încânta spectatorii de dincolo de barieră... Cea în care stăteam era, fără îndoială, camera mormântului, căci acolo, înălţându-se deasupra noastră, era unul dintre cele mai mari altare aurite sub care stăteau întinşi regii. Atât de gigantică era această structură (5 pe 3 metri şi 2 metri înălţime, am aflat apoi) că umplea aproape toată suprafaţa camerei, un spaţiu de numai o jumătate de metru separând-o de pereţi în cele patru laturi, în vreme ce plafonul, cu cornişă şi tor, aproape că atingea tavanul. De sus până jos era acoperită cu aur, iar pe părţi erau panouri încrustate de faianţă albastră strălucitoare, repetate iar şi iar, simboluri magice care asigurau rezistenţa şi siguranţa. În jurul altarului, pe pământ, erau câteva embleme funerare, iar la capătul de nord, cele şapte vâsle magice de care regele ar fi avut nevoie pentru a trece apele către lumea de dincolo. Pereţii camerei, spre deosebire de cei ai anticamerei, erau decoraţi cu scene viu colorate şi inscripţii pictate, în culori strălucitoare, dar în mod evident executate în grabă“.
Se încarcă comentariile...
