Reportaj O zi printre meșteri populari: cum arată Paștele pentru cei care încă lucrează cu mâinile
0Duminica de Florii a fost cea mai călduroasă zi din primăvară acestui an... până acum. Îndrăznești să spui că parcă chiar a venit vremea bună. E genul de zi în care nu mai stai să te întrebi dacă mai ai nevoie sau nu de geacă. În această perioadă, pomii încep să înflorească și parcă nici sunetul traficului nu mai e deranjant. Culori de alb, roz și verde crud îți captează privirea și îți încetinesc puțin ritmul mersului.
Pe strada de lângă Muzeul Țăranului Român e relativ liniște. Se aude doar finalul slujbei de la biserica de lângă; oamenii încep să iasă pe rând, cu ramuri de salcie în mână, semn că se apropie Paștele. În tradiția creștină, ele țin locul frunzelor de palmier cu care, potrivit relatării biblice, a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.
Intru în curtea muzeului și atmosfera se schimbă. Aici are loc un târg tradițional de Paște. E plin. Multă lume, dar nu o aglomerație apăsătoare. Mai degrabă un du-te-vino constant. Rânduri de corturi albe, puse unul lângă altul, ca niște insule mici, prezintă parcă niște micro-universuri tradiționale: ii cusute, linguri de lemn, icoane, ceramică, miere, ștergare, ouă încondeiate. Unele lucruri sunt așezate foarte ordonat, altele par puse acolo pe fugă, dar toate au pe cineva în spate. Am venit aici să stau de vorbă tocmai cu ei, artizanii și meșterii de după standuri. Să văd cum arată, de fapt, munca lor, dincolo de obiectele expuse. Dacă mai au cui să dea mai departe ce fac – dacă există continuitate sau dacă totul stă pe umerii câtorva oameni care țin lucrurile în viață. Și, mai simplu, cum arată Paștele pentru ei, cei care încă lucrează cu mâinile și duc mai departe o lume care pare că apune.
Cele șase decenii țesute în broderie
Undeva mai în spate, într-o zonă mai umbrită, e standul Iuliei Goran, meșter popular care s-a specializat în broderie. Rochii și ii albe, agățate pe umerașe, lucrate fin, fiecare diferite. Dacă te apropii, începi să vezi detaliile – firul, modelul, răbdarea din spatele fiecărei cusături. Are 75 de ani de viață, dintre care 60 i-a dedicat broderiei. „Lucrul de la mine a plecat în toată lumea, inclusiv și rochii de mireasă am lucrat – mai fac haine pentru bărbați, pentru botezuri, pentru copii. Din fiecare bucățică de material scot ceva, fie un semn de carte, fie un mic șal sau o eșarfă, o broboadă. Sau, mai primesc comenzi: fețe de masă, milieuri, după gustul fiecărei persoane care a venit la mine“, povestește ea despre munca de zi cu zi.
S-a născut în județul Iași, și-a cunoscut soțul în Constanța, iar acum locuiește în Breaza, unde lucrează în continuare. Înainte de Muzeul Țăranului Român, a lucrat în comunism pe Calea Victoriei, la Romartizana – o rețea de magazine și ateliere de stat care produceau și vindeau obiecte de artizanat și costume populare, multe dintre ele destinate inclusiv exportului. „Cooperativele din țară veneau și-și luau prototipurile. Eu mă ocupam de ele. Se făceau și prezentări de modă. Fiecare cooperativă venea cu lucrările ei, începând de la costum popular, până la rochie de seară și rochii de mireasă. Broderia se făcea pe tot felul de materiale, și pe stofă, inclusiv“.
Astăzi lucrează, în mare parte, pe in topit – un material natural, moale, dar rezistent, care lasă modelul să iasă mai clar. Scoate dintr-o mapă mai multe mostre, strânse în timp. „Am foarte multe eșantioane de modele, pentru că după atâția ani de zile s-au adunat. Și fiecare model are o denumire“. Începe să le răsfoiască și să le numească, direct pe creațiile sale. Începe cu creasta cocoșului, unul dintre modelele cunoscute din zona Prahovei, lucrat în roșu și negru, folosit la costume – o dungă roșie, cu forme rotunde de o parte și de alta, ca niște cercuri. „Pe negru am lucrat foarte mult, din cauza lor îmi lăcrimează ochii“, explică ea.
Continuă cu fasolica: „fasolea care urcă pe arac“. Apoi, cu ajurul cu pâlnioare, un tip de broderie prin înnodare, peste care apar frunze în culorile toamnei; are și ajurul cu păienjenel, ca o plasă de păianjen. Steaua cu 16 țepi se prezintă sub forma unor vârfuri de stea, repetate în model. Îmi arată cum apar și pe diferite cămăși și cum culorile se pot schimba – de la roșu, negru, albastru, bleu, la două nuanțe de oliv cu lila, în funcție de ce vrea fiecare. „Lucrez la o ie o lună, o lună și ceva. La creațiile mai mici poate mai puțin, dar sunt migăloase chiar și ele“.
Pentru doamna Iulia, diferența se vede dintr-o privire. Între o piesă lucrată de mână și una făcută în serie nu e doar o chestiune de tehnică, ci şi de timp și de felul în care cade fiecare cusătură. „Acum au apărut tot felul de lucrări care nu sunt conforme față de ceea ce lucrez eu. Deși fac totul manual, de multe ori oamenii spun că produsele mele costă mult și că ar fi făcute cu mașina de cusut. Am cumpărat o ie făcută cu mașina și arăt clienților, să facă diferența“, îmi spune aceasta. Deși o haină tradițională poate să fie lucrată de mai multe persoane, Iulia preferă să brodeze pe cont propriu. Ea, spre exemplu, are un stil în care cusăturile sunt mai strânse. O altă persoană, explică, poate folosi cusături mai largi. Iar asta bate la ochi. „Am o mătușă care mai tivește sau mai încheie, ca să avansez și eu mai mult cu lucrul. În rest, lucrez singură“.
Sarmalele în frunze de tei au cucerit America
În timp ce îmi face turul standului ei de la umbră, artizana îmi prezintă și două fețe de masă albe, puse la loc de cinste, despre care îmi spune că le-a făcut pe vremea când avea 11 ani, când pânza se țesea în casă. Deși lumea vrea să le cumpere, aceasta consideră că valoarea sentimentală e prea mare ca să fie date mai departe.
De-a lungul vieții, arta tradițională a purtat-o pe Iulia Goran peste mări și țări. Una dintre vizitele ei preferate a fost cea din Statele Unite ale Americii, din 1999, când a fost membră a delegației române la Festivalul Folcloric Smithsonian din Washington. „României i-a venit rândul să-și prezinte obiceiurile și tradițiile. Eu, de exemplu, a trebuit să explic, de când tai porcul, câte preparate se pot face din această tăiere; câte preparate poți să pregătești din varză. Sau, m-a întrebat cineva acolo cum se face drobul“. Tot în Statele Unite a trebuit să prepare, în fața tuturor celor prezenți, sarmale. Doar că delegația României a plecat din țară, evident, cu avionul, iar tot ce urma a fi expus – o roată de ceramică, o sobă pe care urmau să fie gătite mâncărurile, toate ingredientele, inclusiv – se afla într-un vapor, care întârzia să apară. Inclusiv frunzele de varză, atât de importante pentru sarmale. Iulia Goran s-a văzut în situația în care nu putea să-și termine preparatul. „Cineva a zis să folosesc hârtie pentru saramale. Și am zis: «Ce iese acolo? Am 50 de ani, dar așa ceva n-am făcut niciodată». Apoi am văzut un copac... era un tei. «Aduceți-mi niște frunze și să vedeți ce sarmale vă fac». N-a rămas una, să știți. Au ieșit foarte bune“, spune ea cu mândrie în privire.
Revenind la prezent, când se gândește la Paște, îi vin în minte neamurile, cunoștințele și prietenii. Spune că, în curând, toată familia ei extinsă va fi în curtea de la Breaza și că, după târg, va pregăti de toate, precum în copilărie: ouă roșii, pască, cozonac, drob și ciorbă de miel. Secretul pentru sărbători reușite, spune ea, e mai simplu decât pare: „Familia, dacă știi să o păstrezi, nu se rupe“.
Cât despre artele tradiționale, o întreb dacă mai există interes pentru munca manuală – pentru brodat, pentru lucrul făcut încet, cu mâna. „Am observat că persoana căreia îi place un lucru deosebit nu se uită la asta“. O întreb și dacă are cui să dea mai departe meseria. „La Muzeul Satului, vara se organizează «Vara pe Uliță». Vin copii de toate vârstele, uneori și mămicile, și pleacă cu un milieu, cu un semn de carte, cu modele mai ușoare. Îi învățăm să lucreze – nu numai eu, și meșteri care pictează pe sticlă sau pe lemn, sau lucrează cu lemn ori ceramică. Dintr-o bucățică de lut, pleacă cu o farfurioară sau cu o ceșcuță“.
Până-n Sicilia pentru lemn de calitate
Ies din zona umbroasă și ajung înapoi la soare. La câteva standuri distanță, doi copii învârt cu mare interes un titirez din lemn și-l privesc cu fascinație. „Se numește titirezul magic“, le explică Sorin Maneasa-Burloiu, meșter popular. Le dă instrucțiuni precise celor doi, care par că învață să mânuiască micul obiect. Se învârte încoace și încolo, iar într-un final, e și cumpărat de mama lor.
Bunica Marilena recreează universul copilăriei de odinioară: face sorcove și păpuși tradiționale. „Am fost copii săraci” FOTOSorin îmi spune, mai în glumă, mai în serios, că „e de mult pe acest pământ și am făcut o mulțime de lucruri în viață“. Pe vremea când era elev și încă exista Casa Pionierilor, făcea machete de avioane din lemn, cu dimensiunea aripilor de până la doi metri, cu care a participat la concursuri, ajungând campion național la aeromodele. „Pe vremea aceea exista o hârtie care se numea hârtie japoneză, de foarte bună calitate, cu care acopeream aripile și le lăcuiam. Făceam fuzelaje, iar în loc de motor atașam o elice din lemn, care era legată în corpul fuzelajului cu fire lungi, de cauciuc natural. Tensionam cauciucul natural, lansam avioanele și zburau între un sfert de oră și jumătate de oră pe cer, la înălțimi de sute de metri. Cea mai mare provocare era să alergi kilometri să le recuperezi“, își amintește acesta, râzând.
Pasionat fiind de mașini, a făcut Facultatea de Autovehicule Rutiere, secția Motoare, în Brașov, după care, în paralel, student fiind, a participat la raliuri. A devenit și campion național pe anumite segmente, până a cunoscut-o pe viitoarea soție, Zina, absolventă a Școlii Populare de Artă și pasionată de crestături în lemn. Sorin a încercat, la rândul său, arta lemnului, către care a făcut o tranziție definitivă. „Am început din drag pentru arta tradițională meșteșugărească clasică. Primele creații au însemnat linguri sculptate, lingurare, blidare, obiecte de cult, cruci. Ulterior, participând la multe expoziții internaționale, având contact cu artiști din întreaga lume, studiind reviste de specialitate, munca noastră s-a diversificat. Probabil că am finisat mai mult, am lucrat mai mult la design, am lucrat mai mult la forme și obiectele au devenit din ce în ce mai complexe. La ora actuală, lucrăm și boluri sculptate și jucării, dar am rămas și la obiectele cu care am început“.
Parte sacrificiu, parte bucurie
Una dintre întrebările care apar des – și pe care Sorin și Zina nu o întâmpină cu prea mult entuziasm – este cât durează, de fapt, să termine un obiect din lemn. Mă apropii de un tocător de lemn, extrem de neted, bine lucrat. Îl întreb pe Sorin care e procesul din spate și cum ajunge, de fapt, un obiect să se materializeze, de la stadiul de idee. „Aici este un fund din lemn de portocal. Procesul, ca să realizezi un fund de portocal, este să bați drumurile prin Sicilia sau prin Peloponez, timp de ani de zile, să curtezi niște oameni, să poți să-i determini să taie niște lemn de portocal, la niște dimensiuni considerabile. Abia după aceea reușești să faci fundul de portocal“.
După ce aflu despre munca lui, îl întreb și despre Paște – cum îl ține acum și ce i-a rămas din copilărie. „Paștele este cea mai importantă sărbătoare a românilor. De mic copil am învățat obiceiurile de Paște, mergând în vacanțe la bunici. Ne-au învățat să mergem la biserică, să ne petrecem noaptea de Paște acolo și, după aceea, să ducem Lumina acasă. Și, fiind învățați așa, sărbătorile tradiționale le-am îndrăgit și le-am păstrat“.
La final, revin la muncă și la ce urmează mai departe – dacă există oameni care să ducă mai departe meseria. „Chiar dacă au existat o mulțime de tineri cărora le-am împărtășit experiențele, foarte mulți dintre ei s-au axat pe studii, au mers în diverse țări, în Anglia, în Spania, și, din păcate, fiind această tendință, meșteșugurile se pierd. Aici e și parte de sacrificiu, nu doar de bucurie materială“, spune el cu o umbră de tristețe.
Zeci de mii de minute pentru frumoasele încondeiate
Îmi continui drumul spre ieșirea din curtea Muzeului Țăranului Român, ghidat de ciripitul păsărilor. Lângă poartă, însă, dau de ceea ce cred eu că este cel mai popular stand. Aici stă Ileana Hotopilă, venită din satul Lupcina, județul Suceava. Sute de ouă colorate, de găină, rață și gâscă – pictate sau pline de mărgele – stau înșirate pe masă. „Astea din mijloc sunt adevărate. Cele de pe margine sunt din lemn“, îi explică ea unui băiat curios.
Ileana încondeiază ouă de la vârsta de 10 ani și este un meșteșug pe care l-a învățat din familie. Precum un fir roșu, care se întinde din stânga în dreapta, așa a fost transmisă și arta decorării ouălor. „Eu aveam atracția asta de mică. Mătușa mea m-a învățat pe mine, ea a învățat de la bunica și tot așa. Se trage din neam în neam, cum se zice. Noi eram cinci surori, dar numai trei lucrează – sora mea cea mai mare, eu și cea mai mică dintre noi. Restul nu se descurcă, pentru că le tremura mâna, nu au răbdare“, povestește ea.
Încondeierea ouălor, sau închistrarea lor, cum se zice în zona Sucevei din care se trage, necesită un oareșcare talent, adaugă Ileana. Înainte de 1989, decora ouăle doar înainte de Paște. După Revoluție, însă, a început să lucreze tot mai mult în zona artelor tradiționale. Țesea, cosea, iar când postul Paștelui se apropia, revenea la ouă. Asta îi plăcea cel mai mult. Și a decis că asta va face și în timpul anului. I-a învățat și pe cei 14 copii ai săi, urmând să expună la diferite muzee, să participe la târguri și expoziții din întreaga lume. A fost în Italia, Belgia, SUA, Irlanda, Anglia, Germania și Olanda. Munca ei i-a adus și titlul de Tezaur Uman Viu, care îi atestă rolul de păstrătoare și transmițătoare a patrimoniului cultural imaterial. În prezent, Ileana Hotopilă colaborează cu Muzeul Țăranului Român, iar produsele ei pot fi cumpărate și de la magazinul instituției. Vine aici de peste 30 de ani și încearcă să transmită mai departe arta ei tinerilor, cu ocazia diferitelor ateliere.
36.000 de minute la standul de la MȚR
Îmi face și un tur al standului. Îmi arată ouăle pe rând, le ia în mână, le întoarce, le apropie de lumină, ca să se vadă mai bine modelul. „Astea sunt motive tradiționale bătrânești, pe care noi le păstrăm cu sfințenie“. Le numește repede, aproape dintr-o respirație: „Sunt din zona noastră – Creasta Cocoșului, Frunza Stejarului, Calea Rătăcită, Cârja Ciobanului, Coarnele Berbecului, Crucea Paștelui“. Modelele sunt multe, toate diferite, toate făcute manual, așadar sunt curios cum începe totul și cât durează. „La astea care sunt «șterse» se procedează așa: prima dată se ia oul, se face o găurică, se scoate conținutul, cu presiunea aerului din seringă – el se scurge pe lângă ac, deci nu trage în seringă, că oricum nu iese... Și după ce oul se pregătește pentru încondeiere, se spală și se pune la uscat. Le pregătim din vară, ca să avem tot anul la dispoziție“.
Din exterior, munca ei pare cât se poate de detaliată, atentă și fără greșeală. „Pentru noi nu mai este greu. Ouăle sunt pictate cu ceară. Prima dată se pune albul, după aia galben, apoi roșu și, la final, se pune negru. Ceara se încălzește, se șterge și rămâne modelul pe care l-ai făcut“, explică ea tehnica de lucru. Pentru un ou de mici dimensiuni, procesul poate dura până la trei ore. Dacă luăm în calcul că pe masă sunt cel puțin 200 de ouă, rezultă că Ileana a lucrat cel puțin 600 de ore, adică 36.000 de minute investite în „muncirea“ ouălor, o altă denumire locală pentru încondeiere. La final, o mai întreb ce rol ocupă munca tradițională în viața ei. „Eu nu pot să trăiesc fără ea“, îmi răspunde, în timp ce standul ei se aglomerează.
Se încarcă comentariile...
