Video Artizanul care continuă și azi un meșteșug aducător de valută în comunism. „Șase ani am mers în Italia să-i învăț să împletească”
0Marian Săvulescu este meșterul care s-a întors, după ce cinematografele s-au închis unul câte unul, la un meșteșug mult apreciat peste hotare în anii comunismului. A învățat să împletească răchita de la o vecină de la țară și a continuat să se perfecționeze.
În sudul județului Argeș, la Recea, aproape de Teleorman, într-o localitate în care cu zeci de ani în urmă funcționa o secție mare de împletituri din răchită, meșterul Marian Săvulescu împletește în continuare nuiele. Insistă să ducă mai departe un meșteșug frumos și aducător de profit dacă nu ești deosebit de pretențios și nu vrei să te îmbogățești peste noapte. A lucrat la ARO o vreme, după care în cinematografie, operator proiecționist. Când, după Revoluție, cinematografele au început să se închidă unul câte unul, s-a îndreptat către un domeniu cu care oarecum cochetase atunci când mai stătea la un pahar de vorbă cu prietenii. Nu și-a închipuit că va ajunge să îi învețe, peste ani, pe italieni, la ei acasă, un meșteșug aproape dispărut în Italia.
„Dinainte de Revoluție fac asta, dar undeva în perioada Revoluției s-a cam întrerupt, pentru că toată lumea atunci pleca în Turcia. După aceea nu s-a mai găsit nicio nuia de răchită. (...) Până în Revoluție și cam până prin 1992-1993, erau foarte puține ocoale silvice care nu aveau și plantație de răchită în custodie. Le lucrau cu membrii CAP, fiecare cum putea. Ulterior le-au abandonat, n-au vrut să dea nici în concesiune, pentru că am vrut să concesionez de la Romsilva. Le-au lăsat, s-au sălbăticit”, începem să povestim ce și cum cu meșteșugul pentru care nu prea găsește tineri interesați să continue.
Materie primă din Polonia
Meșterul lucrează acum cu răchită adusă prin intermediari din Polonia. Pe de o parte e rău că nu mai reușește să procure materia primă cu costuri mici, pe de alta e bine că acum nuielele vin gata de lucru, dar la costuri considerabile.
„Răchita e o cultură la fel ca și a pomilor fructiferi. Se sapă, se pun îngrășăminte, se recoltează primăvara și toamna, se stropește minim de cinci ori pe an, pentru că fac niște musculițe care înțeapă nuiaua și când împletești trosnește, dacă nu e tratată. Foarte complicat. Și atunci ei (n.red. – ocoalele silvice) au renunțat, răchita s-a sălbăticit, se duce lumea și taie pentru foc. Tot ce vedeți aici, absolut toate nuiele, sunt aduse din Polonia. Din păcate, asta se întâmplă. Nuiaua, când o recoltam, ca să ajungă la nivelul ăsta, să poți să o lucrezi, trebuia fiartă cam 7 ore, ca să poți s-o decojești. Pe când acum o luăm exact așa cum o vedeți, în stadiul de lucru, doar îi mai dai cu lac, dacă vrei. Și-o aduce pe calități, pe mărimi, trebuie să mai facem și mobilier din răchită și trebuie nuiele mai lungi, mai groase...”, explică meșterul.
Marian Săvulescu spune că nu a abandonat meșteșugul pentru care s-a perfecționat destul de târziu pentru că nu prea avea de ales. Astăzi are, dar i-a intrat în sânge.
„Eu am lucrat în cinematografie, operator proiecționist. La fel ca multe alte meserii, au devenit inutile la un moment dat, pentru că s-au închis cinematografele. (...) Și am reluat chestia asta, pe care o făcusem înainte de Revoluție, dar o făcusem la modul de hobby, nu mă ocupam cu așa ceva. Aveam la bloc, la etajul IV, o uscătorie. Și aveam un vecin, lucra la ARO și el, avea patru fete. Nevasta stătea acasă cu copiii și el, săracu’, avea serviciu, dar trebuia să mai facă ceva să suplimenteze. Și mergea pe gârlă, tăia răchită și făcea târne. Și noi ne strângeam în uscătorie cu el și, zi de zi stând, am pus și eu mâna, fără să mă gândesc că vreodată voi face asta”, povestește meșterul.
A ajuns, în timp, să facă obiecte pe care nu le mai vezi niciunde altundeva împletite astfel, spune. Îi datorează foarte mult, pentru asta, unei vecine de la țară, tanti Niculina, care în vremea comunismului era om de bază la secția de împletit din Recea.
„În localitatea Recea, părinții mei au ieșit la pensie și a moștenit tata o casă, s-a mutat acolo. Eu, fiind singur la părinți, a fost nevoie să mă duc cât mai des, iar acum foarte des, pentru că tata are 93 ani, mama 87, și se descurcă greu. Acolo am întâlnit o femeie care a lucrat pe vremea lui Ceaușescu, vecină cu mine. S-a întâmplat așa: ea nu mai lucra nimic, ieșise la pensie. Din vorbă-n vorbă, mi-a explicat femeia. A pus mâna pe nuiele și mi-a arătat ce poate să facă, nici nu-mi închipuiam. Am avut noroc să-mi împărtășească cunoștințele ei, să m-ajute să dezvolt. Femeia e genială în treaba asta. Incredibil, nu-mi imaginam, vă spun, ar trebui să meargă televiziunile la ea”, povestește meșterul.
A învățat o mulțime de lucruri, tanti Niculina l-a ajutat cât a putut, acum au cam lăsat-o puterile și are și alte griji acasă. Astăzi îl ajută, în schimb, soția. Nu împletește, dar îi pregătește nuielele pentru fiecare operațiune în parte, ceea ce-i scutește foarte mult din timp, nemaifiind obligat să aleagă din grămadă.
Astăzi nu-i mai rămâne decât să sorteze nuielele care vin gata pregătite, pentru că varianta de a avea propria cultură de răchită a abandonat-o. „Ca să ai o cultură de răchită îți trebuie minim trei hectare. Perioada de exploatare e mare, dacă e îngrijită cum trebuie o ai și 50-60 ani. Dar ar costa. Fiertul durează 7-8 ore, ceea ce înseamnă combustibil, înseamnă timp...”, împărtășește meșterul și alte lucruri.
Aceleași prețuri de ani buni
Întreb ce se vinde cel mai bine. Depinde de târg, vine și răspunsul. Din răchită se pot face o mulțime de lucruri, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele, de la coșuri mici pentru pâine și până la coșul pentru biserică, sau coșul pentru picnic, coșul pentru rufe, abajur, coș pentru damigene – „nu mai îmbracă nimeni”, spune meșterul – și, bineînțeles, mobilier.
„Mobilierul îl fac doar la comandă, durează mult și nu te apuci să lucrezi 15 zile pentru un set de fotolii și masă și să stai ulterior cu el în ideea că va veni cineva să-l cumpere. Așa, toată lumea vrea să aibă un coș, sau îi trebuie, sau... Am făcut și abajururi, și suport de flori, iar lumea e receptivă. Acum sunt coșuri de rufe la magazin, de plastic, dar mai sunt și oameni care ia din astea de răchită, e altceva. Bineînțeles că și plasticul rezistă 100 de ani, dar sunt coșuri pe care le au de 50 ani”, detaliază marian Săvulescu.
Cel mai mult vinde în târgul din Domnești, Argeș, unde are închiriat un spațiu, este un târg ca pe vremuri, în care poți găsi chiar tot ce ai avea nevoie, spune meșterul. Prețurile le are neschimbate de mulți ani, deși materia primă e mai scumpă la fiecare trei luni. Spune că și în târgul meșterilor populari de la Slatina, unde ne-am întâlnit și am stat la povești, a fost uimit să vadă cât de mult au crescut prețurile în doar un an. Cu toate că produsele sale au prețuri mai mult decât rezonabile, tot se mai găsește câte un client căruia i se pare mult să plătească pentru un coș cât pentru o porție de gogoși cu topping din același târg.
„Nu mai vrea nimeni să învețe”
Cea mai mare dezamăgire a meșterului este că, deși a încercat, nu a reușit până acum să adune pe lângă el tineri interesați să ducă meșteșugul mai departe. A fost timp de cinci ani instructor la școala populară de arte, până când s-a recunoscut învins și le-a spus celor de acolo că vor fi mereu copii dornici să încerce, însă se dovedesc puțin dispuși la efort în cele din urmă, telefonul fiind inamicul cu care meșterul s-a văzut nevoit să lupte pentru atenția copiilor.
A experimentat, în schimb, o situație cu totul aparte în Italia. Înainte de pandemie, prin intermediul unor cunoștințe, a desfășurat, vreme de șase ani, cursuri cu adulții de acolo.
„Stăteam câte 4-5 luni și-i învățam să împletească. Mă plăteau oamenii. Veneau electricieni, avocați, o doamnă primăriță cu fi-sa, profesii diverse, să învețe ca hobby. La ei a dispărut mult mai demult meșteșugul ăsta, cam 80-90 de ani de când nu mai există în zonă. Dar ei voiau să învețe pentru ei. Plăteau câte 20 euro de persoană și obiectivul meu era ca în două luni de zile să-i învăț să facă un coșuleț din răchită nedecojită. Absolut în toți cei șase ani toți au învățat să facă un coșuleț. Două luni stabilisem să fac cu fiecare serie. După ce terminau, spuneau – e ca naiba, ne place, dar ce facem, de unde luăm răchită, să continuăm? Le-am spus că pe malul oricărei ape curgătoare crește sigur salcia. Ce bucuroși erau – domnule, ne-ai mai dat încă o preocupare, că ne strângem grupuri, plecăm pe malul apei, culegem.... - .Veneau fiecare cu câte un mănunchi. Au vrut să învețe din plăcere. Nu m-am mai dus cu pandemia”, povestește meșterul.
Marian Săvulescu spune că dacă ar găsi persoane interesate ar putea chiar să facă o secție de împletituri, cu 10-15 angajați. „Secția din Recea avea 50 și ceva de angajați. Într-o lună făceau un vagon de marfă care mergea la Costești și de acolo direct în Germania, sau unde trebuia. Lucrau pe operațiuni. Unii fierbeau răchita, alții o decojeau, alți făceau doar fundurile astea, alții împleteau, alții le puneau mânere. Probabil constataseră că era mai productiv așa. Vecina ajunsese deja maestră acolo. A trecut, la fel, prin toate operațiunile, dar a durat 40 de ani să învețe foarte bine tot. Când s-a înființat secția la CAP, mi-a povestit că au adus un individ carfe își ispășise pedeapsa și ieșise din pușcărie. Era ultraspecializat. Ea a vrut mult să învețe. Omul i-a pus condiția să facă mai întâi 100 de târne. Așa ambiție a avut că lucra și acasă, și noaptea. Când a văzut cât e de ambițioasă, a luat-o și a învățat-o”, și-a mai amintit meșterul. Așa a ajuns tanti Niculina deosebit de pricepută și așa a învățat și el.
A avut și ocazia să constate că niciodată nu știi totul, iar în timpul unui târg din București a cunoscut un alt meșter, care învățase cu mult timp în urmă meșteșugul într-o secție a unui CAP din Olt. Și de la el a învățat Marian Săvulescu o mulțime de lucruri pe care și-ar dori să le împărtășească.
Se încarcă comentariile...
