Nichita, dupa douazeci de ani

Astazi se implinesc 20 de ani de la moartea poetului Nichita Stanescu, tot anul acesta lumea literara de la noi sarbatorind si cei 70 de ani de la nasterea acestuia. Momentul e prielnic nu numai

Astazi se implinesc 20 de ani de la moartea poetului Nichita Stanescu, tot anul acesta lumea literara de la noi sarbatorind si cei 70 de ani de la nasterea acestuia. Momentul e prielnic nu numai pentru festivitati, ci si pentru o rememorare a celui in jurul caruia s-a creat o intreaga mitologie, poetul care si-a transformat viata intr-un spectacol, intr-o epoca in care spectacolul de orice fel era considerat o amenintare la adresa regimului. O serie de poeme inedite vor fi publicate de revista Manuscriptum a Muzeului Literaturii Romane pana la sfarsitul acestui an. In ce masura acestea vor modifica perceptia asupra operei lui si daca se poate spune ca Nichita Stanescu si-a dat girul moral regimului comunist am aflat de la Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Romane, prieten al poetului in ultimii sai ani de viata. - Pregatiti o editie a revistei Manuscriptum dedicata poetului Nichita Stanescu, ce anume va contine aceasta si cum ati selectionat materialele ce vor fi incluse? - Se poate spune ca suntem intr-un An Nichita Stanescu - s-au implinit 70 de ani de la nastere si azi se fac 20 de la moartea lui. Desi, va spun sincer, pentru mine in fiecare an e anul Nichita Stanescu, pentru ca el face parte, cumva, prin intamplarea fericita de a-l fi intalnit, din viata mea. Aproape ca ma simt dator sa fac tot timpul ceva pentru opera sa, el plecand si foarte repede dintre noi, la numai 50 de ani. Atunci cand l-am cunoscut, Nichita avea ceva de patriarh al poeziei, nu varsta in sine m-a impresionat, desi eu eram foarte tanar, ci faptul ca avea, fara a fi batran, un fel de monumentalitate care se vedea. In acest context aniversar am adunat tot ce aveam in arhiva Muzeului si a mea personala si am incercat sa alcatuiesc un numar special dedicat ineditelor lui Nichita Stanescu. Practic, sunt doua volume de cate 250 de pagini, incluse intr-o caseta, primul cu versurile, al doilea cu scrieri in proza, texte transcrise de pe banda magnetica, texte lasate de autor pe marginea volumelor de Respirari. Sunt, de pilda, 56 de poeme scoase de autor din sumarul Operelor imperfecte, ramase pe margine. Cateva au fost tiparite in periodice, dar acestea n-au fost publicate nicaieri. Apoi, texte scrise de Nichita pentru spectacole de teatru sau pentru cataloagele unor expozitii de arta plastica, ele nu se regasesc nicaieri sau au aparut in reviste efemere. Mai sunt manuscrise daruite de Nichita mie, in vederea editarii unui volum care n-a mai avut cum sa apara. Toate acestea vor completa "opera magna" nichitiana, acesta fiind si titlul editiei pe care Muzeul Literaturii Romane intentioneaza sa o scoata in curand. Primele 4 volume, numai cu versuri, sunt gata. - In ce masura modifica publicarea acestor inedite perceptia asupra operei lui si asupra personalitatii sale, pana la urma? - In opinia mea, publicarea primelor lui poeme subliniaza diferente foarte importante din punct de vedere al profilului poetic si al destinului literar al lui Nichita, fata de ce scria el in anii '50 si ce a putut publica pana la Dreptul la timp. E foarte interesant. Asezarea cronologica arata cu totul altceva. De pilda, un poem splendid care n-a putut fi publicat decat in Dreptul la timp, in 1965 - Enghidu - e scris in 1958, cu 7 ani inainte. Mai mult, Nichita a avut literatura de sertar, erau poeme care nu puteau aparea, aveau cu totul alta viziune. Acestea sunt mai aproape de poemele din ultima perioada, cu nelinistea aceea existentiala, spaima, gravitate, spre deosebire de poemele din primele lui doua volume - Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor - care au fost foarte bine primite de majoritatea criticilor de valoare (a avut si contestari ideologice, fiindca nu era destul de atasat valorilor socialismului). Acolo Nichita scria intr-un singur registru, unul solar, al diminetii artei, totul e diafan, aerian, frumos, aproape idilic. Mie mi se pare ca e un univers nu fals, dar prea stralucitor, oricum incomplet. A scris, probabil, in acel registru pentru a putea fi publicat. Fiindca sunt si poeme scrise in aceeasi perioada, sau chiar inainte, mult mai stanesciene, mai profunde, mai tulburatoare, in stilul a ceea ce el a putut publica abia dupa 1966, dupa Elegii, Dreptul la timp, in momentul de deschidere dupa 1965. - Nicolae Manolescu spunea ca, daca Nichita nu ar fi prins acel moment de deschidere, n-ar fi fost ceea ce este acum, asa cum alti poeti, desi din aceeasi generatie, nu l-au prins si nu sunt nici azi in manuale (dl. Manolescu o dadea exemplu pe Ileana Malancioiu). Credeti ca Nichita era constient de aceasta situatie si actiona in asa fel incat sa poata fi publicat? - Evident. Vreau sa spun ca, in afara de geniul sau poetic, Nichita beneficia de o mare luciditate, arhitecturala as zice, a creatiei. El nu era un scriitor sub regimul inspiratiei, ci unul care isi gandeste foarte bine creatia. Ma refer la o hiperluciditate artistica, nu la cautarea gloriei. Or, o astfel de minte, rar intalnita la un poet, l-a ajutat foarte mult. Din cercetarile pe care le-am facut, fiindca am in lucru o Biografie Nichita Stanescu, reiese ca in tineretea sa, in studentia petrecuta alaturi de Doina Ciurea, Nichita a ezitat mult pana sa faca pasul spre ceea ce numea el "intrarea in spectacol". Ceea ce inseamna nu neaparat asumarea unui compromis, dar macar a da Cezarului ce-i al Cezarului, cum se spune, adica a scrie si poeme care nu-l reprezentau estetic, dar fara de care volumele nu i-ar fi aparut. Din fericire, Nichita era o fire neangajata, avea o structura mai cerebrala, abstracta, chiar si poeziile lui asa-zis "angajate" au cu totul alt timbru, alta simbolistica decat cele din epoca. Dar sunt, in general, poeme de slaba factura estetica, el insusi recunoscand acest lucru. Eu ma refer insa la poemele care il reprezinta, in general poeme de dragoste, fiindca era tema cel mai usor de abordat, restul fiind sortite sa ramana in sertar (cum s-a intamplat cu cele cateva poeme ale lui despre ingeri, de exemplu). Aceasta "intrare in arena" el a facut-o inarmat pentru a da un fel de lovitura de stat poeziei oficiale, ceea ce s-a si intamplat. Pana la Nichita se scriau reportaje versificate, oamenii au uitat sau cei tineri nici nu-si inchipuie ca se putea scrie asa ceva, altfel decat umoristic. Dar cine nu scria astfel era considerat dusman al ideologiei, putea sa faca si puscarie. - Si totusi, Nichita n-a fost considerat un dusman al ideologiei, ba chiar a devenit pana la urma un rasfatat al sistemului, in masura in care se poate spune ca existau rasfatati. - Da, exista un anumit nivel al valorii cred eu, care forteaza si mana ideologiei. Evident, nu a putut fi pe deplin el insusi, dar a fost foarte aproape de asta, dovada atatea poezii minunate. A platit cu marginalizarea sociala, totusi. Boema lui era o iluzorie libertate, acceptata, totusi - daca nu i-ar fi acceptat-o l-ar fi luat, tuns si inchis, cum faceau cu altii - dar iluzorie. Pe urma, a platit cu sanatatea lui, fiindca aceasta boema l-a afectat fizic, provocandu-i, in cele din urma, moartea. (Textul integral in Adevarul literar si artistic)