Mitropolitul Bartolomeu Anania, amintiri din terifianta detenţie: „Am simţit că-i urăsc pe oameni. Am luat decizia de a mă orbi“

Supranumit „Leul Ardealului“, mitropolitul a fost un personaj deopotrivă fascinant şi misterios. În tinereţe fuma, bea bere, organiza greve şi studia, cu aceeaşi pasiune, medicina şi religia. Închisoarea politică l-a dus în pragul disperării. Iar finalul vieţii l-a surprins ca somitate clerică, propovăduind speranţa.

Pe 31 ianuarie 2011, la momentul dispariţiei sale, Bartolomeu Anania era o somitate. Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, scriitor lăudat, fost deţinut politic respectat şi considerat unul dintre marii duhovnici contemporani, Anania încheia, la acel moment, ceea ce numise, în timpul vieţii, „drumul pământesc“. Unul extrem de sinuos, cu răsuciri atipice şi pendulări aproape ireale. Anania a făcut şi a fost de toate: meditator, chelner, mecanic, tâmplar, student la Teologie şi Medicină, organizator de greve studenţeşti, deţinut politic şi, în fine, înaltă faţă bisericească. Din viaţa sa n-au lipsit nici controversele: unii l-au acuzat de simpatii legionare, alţii de colaboraţionism cu regimul comunist. Multe mistere planează şi astăzi asupra anumitor episoade ale existenţei sale. Ceea ce urmează nu este o tentativă de a explica ceva, ci de a aduce viaţa unui om dispărut dintre noi în paginile unui ziar.  Folosind interviurile, predicile şi memoriile sale, apărute în ultimii ani ai existenţei, i-am „dat cuvântul“ lui Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania. A ieşit următoarea confesiune:  

Refuz să folosesc cuvântul „destin“, pentru că acesta este echivalent, de multe ori cu „predestinaţie“. Maică-mea avea un cuvânt pe care l-am adoptat şi-l folosesc: „rânduială“: o anumită ordine, o anumită cauzalitate şi un anumit scop. Dumnezeu a vrut cu mine întotdeauna câte ceva. Şi când mi-a fost bine şi când mi-a fost rău.

Am crescut în satul meu, unde am făcut cinci clase primare, în loc de patru, pentru că taică-miu nu era hotărât să mă trimită la şcoală. După tată şi după toţi strămoşii mei paterni sunt ardelean. Iar după mamă şi după toţi strămoşii mei materni sunt oltean. (N.r. – Valeriu Anania s-a născut pe 18 martie 1921, în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea.)Tata plecase de acasă, la Bucureşti, când nu mai aveam din ce să trăim. Toate satele subcarpatice din sud sunt sate de ciobani migraţi din Ardeal. Într-o zi, maică-mea m-a luat de mână şi m-a dus la Bucureşti, unde taică-miu era lucrător la tramvaie, şi m-a lăsat pe capul lui. Şcoala i-o datorez ei, maică-mii. Taică-miu era mai boem şi credea că eu trebuie să învăţ o meserie.

Am fost patru copii la părinţi. Am fost un copil sărac şi a trebuit să muncesc ca să mă întreţin. Toată vara dădeam meditaţii. Sora mea mai mică a murit în lipsa mea. Avea 16 ani şi, bănuiesc eu, a avut o tuberculoză galopantă. A murit lucidă. Maică-mea nu se putea stăpâni din plâns, nici când trăia. Când o vedea pipăind, pentru că era şi oarbă, se ducea în curte şi plângea, pentru ca să nu o simtă. Dar ea simţea. Eu aşa am luat moartea ei, ca pe o eliberare, şi din partea ei, şi a mamei.

Mai târziu, sora a apărut într-un vis crucial pentru mine. Eram în închisoare şi mi se apropia procesul. Eram în 959 (n.r. – 1959). Mi s-a dat dosarul să-l citesc şi am descoperit că o seamă de prieteni deveniseră acuzatorii mei. Am avut o cădere psihică. Am simţit că intru în Iadul pe care Dostoievski îl definea ca „neputinţa de a mai iubi“. Atunci, am avut o reacţie subomenească. Am simţit că-i urăsc pe oameni, că nu-i mai pot iubi. Am luat decizia, pentru a nu mai vedea oameni, de a mă orbi. Cu luciditate, nu a fost o reacţie luată la repezeală, de două-trei zile. Aveam la mine un pieptăn de plastic. I-am rupt dinţii şi din coadă am hotărât să fac o andrea. Sinuciderea nu mi-a trecut prin minte, în schimb. Voiam să am tăria ca, după ce-mi înţep un ochi, să pot să fac la fel şi la celălalt. Era caraghios să rămân doar chior. Aşteptând acest moment, am aţipit. Şi am avut un vis în care se făcea că sunt în picioare pe o plută, pe apa Bistriţei. Lângă mine, a apărut sora mea. Şi mergeam aşa, amândoi, ca două statui, dar în susul apei. Când pluta s-a apropiat de mal, ea a coborât, dar doar după ce mi-a spus: „Ai grijă, să nu devii povara nimănui“.M-am trezit, am luat andreaua şi m-am culcat la loc.

Mult mai târziu, când aveam să mă întorc la ţară, unde copilărisem, am dat peste un văr care avea tuberculoză, în fază terminală. Soţia îl hrănea cu o prăjină, ca să nu se apropie. Când a deschis uşa, şi l-am văzut aproape scheletic, am avut un moment de ezitare. Dar a durat doar o secundă. M-am dus curajos şi m-am aşezat pe cumpăna patului. Mi-am spus că, dacă nu mă duc la el şi nu-l îmbrăţişez, va muri neîmpăcat. Ca un om părăsit. L-am sărutat şi ne-am luat rămas bun.

„Voiam să văd suferinţa în carne şi oase“

Nu am vocaţie sfântă. I-am admirat pe cei care au, e o treaptă la care eu nu am reuşit să ajung. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu o săptămână înainte, că voi deveni călugăr, m-aş fi uitat lung la el. Singura mănăstire pe care o văzusem era Cernica, mai mult pe dinafară. Cu vreo doi ani înainte fusesem în ea cu Vicky, ne închinaserăm amândoi în biserica goală, ascultându-ne ecoul paşilor pe lespezi, apoi ne petrecuserăm amiaza adânc în pădure, sărutându-ne în iarbă.

Când am intrat la mănăstire aveam 20 de ani. Nici astăzi nu am explicaţia. Mi-am plătit chiria unde locuiam, mi-am strâns lucrurile şi am bătut la poarta celei mai apropiate mănăstiri. Cred că a fost mâna lui Dumnezeu, a avut el o treabă cu mine. Cu un an înainte fusesem chelner. Era restaurantul tatălui unui copil pe care-l meditasem. Se numea „La Aprodu’“. Serveam seara, de la 7 la 12. Am câştigat bani prin muncă cinstită. Nu cred în bani câştigaţi norocos. De asta am făcut până şi garnituri de chiulasă pentru maşini. Acolo, la mănăstire am avut şi prima cădere psihică. Li se întâmplă celor tineri, care vin acolo având în minte o imagine idilică a locului. Dezamăgirea mea a provenit de la lucruri foarte mărunte. De exemplu, îi cerusem unui călugăr să-mi împrumute un curs, pentru că devenisem şi student între timp. Mi-a zis că n-are, deşi eu îl văzusem la el. Meschinării mărunte. Dar nu ştiam unde să plec. Nu voiam să mă întorc în lume.

Decizia mea de a da la Medicină a venit în urma unei întâlniri cu Victor Papilian, când mă aflam la mănăstirea de la Polovragi. Am vrut să fiu faţă-n faţă cu suferinţa semenilor şi, prin asta, să reajung să iubesc oamenii. De asta vă spun, eu nu am fost niciodată un călugăr model, un mistic, un mare rugător. Studenţia la Medicină nu însemna dezbrăcarea de haina monahală. Eu am făcut Medicina îmbrăcat în rasă. Puneam halatul peste dulamă. Voiam să văd suferinţa în carne şi oase, nu cea din cărţi sau cea romantică. Papilian, care era decan al Facultăţii de Medicină din Cluj, m-a chemat la Sibiu, unde era refugiată universitatea la acel moment. Tot Papilian ne spunea, în anul I, când făceam disecţie: „Respectaţi cadavrele, pentru că acolo a fost un om viu, care a avut un suflet“.

N-am făcut niciodată politică, în mod direct. Am fost membru într-o Frăţie de Cruce a Seminarului Central. Un UTC-ist, care nu a ajuns niciodată în rândurile Partidului. De altfel, am fost exmatriculat de la Medicină la sfârşitul anului II, în urma grevei pe care am condus-o: una anticomunistă şi antirevizionistă. Atunci, am ales să mă ocup de literatură. Nu am ajuns un scriitor mare, ci unul onorabil. Sunt mulţumit.
 

„Când am ieşit din puşcărie, aveam în minte peste 12.000 de versuri“  

Anania a scris cea mai mare parte a lucrărilor sale după eliberarea din închisoare

Sunt un om de care Dumnezeu a avut grijă. Norocul ţine de hazard, iar eu nu cred în hazard. Când am fost condamnat, am avut speranţa că nu voi ispăşi toţi cei 25 de ani de detenţie, dar nu aveam nicio certitudine. În puşcărie, ceea ce este în jurul tău devine adevăratul univers. Tot ce este afară se estompează. Am stat patru ani şi ceva la Aiud, dar n-am văzut puşcăria decât pe dinăuntru, nu ştiam cum arată pe dinafară.

Foto

După eliberare, treceam cu maşina, cu fratele meu, pe lângă locul unde credeam că se află puşcăria, dar nu aveam curiozitatea să o vedem întreagă. Abia când am ajuns arhiepiscop, de 1 decembrie, la Alba Iulia, în 1993, mă întorceam spre casă şi l-am întrebat pe şofer dacă ştie unde este puşcăria. Nu ştia. I-am spus să o ia spre vale, pentru că-mi aminteam că, atunci când săpam câte 10 ore pe zi, la un moment dat, atinsesem pânza freatică, deci nivelul râului Mureş.

Când am ajuns, am coborât din maşină şi mă uitam la ea prostit. Nu-mi venea să cred, nu numai că am stat acolo atâta timp, ci că aşa ceva există pe planetă. Era chiar în mijlocul oraşului. Nicio secundă nu avusesem impresia că sunt atâţia oameni în jurul nostru, că viaţa mergea înainte.

„Râdeam ca prostul, de unul singur“

Celula în care am stat avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun şi o altă pacoste, ploşniţele. Se vedeau şi ziua, cu zecile, plimbându-se pe pereţii murdari, ieşite din crăpăturile largi, dar noaptea se lăsau flămânde şi-mi năpădeau patul şi trupul, catifelate, fine, făcându-se simţite doar în secunda când înţepau. Celula era luminată noaptea de un bec slab şi murdar, deasupra uşii, şi puteam să urmăresc invazia ploşniţelor care se coborau pe pereţi şi mişunau pe podeaua de ciment, năzuind către patul de care nu s-a putut prinde nicio secundă de somn. M-am bătut cât am putut, am strivit câte am fost în stare, cu palmele şi picioarele, făcusem podeaua şi pereţii numai fâşii de sânge şi umplusem aerul cu putoare. Gardianul din schimbul de dimineaţă a văzut spectacolul şi m-a înjurat, dar cel din schimbul de seară s-a milostivit şi mi-a adus un bidon mare cu petrol pe care l-am turnat pe podeaua de ciment, făcând o baltă din perete în perete. Am tras patul în mijlocul celulei, cu picioarele lui de fier izolate în baia de petrol şi-mi nădăjduiam o noapte de odihnă, când mi-a fost dat să vad ce n-aş fi gândit: după mai multe tentative de asalt la podea, ploşniţele se ridicau pe tavan, deasupra patului, şi se aruncau pe mine, ca o ploaie fetidă… Am început să râd ca un prost, de unul singur.

„Ţineam predici la ţeava de calorifer“

Am scris pe creier, în timpul detenţiei, două piese de teatru în întregime şi un număr de poezii. Fără hârtie şi creion. Am început să fac asta pentru a nu deveni robul anchetei din detenţie. Când intram în celulă, nu mă mai gândeam la ce o să zic a doua zi, ci mă concentram pe aceste exerciţii. Este ca şi cum ţi-ai transforma creierul într-o placă de gresie, pe care scrii cu condeiul şi ştergi. Faci una, două, zece variante ale unei poezii, o alegi pe ultima, dar celelalte nouă refuză să plece. Creierul se încarcă cu balast, de care cu greu poţi scăpa. Dar când am ieşit din puşcărie, aveam în minte peste 12.000 de versuri.

Tot acolo, în puşcărie, am aflat că a murit mama. Dacă am un resentiment este pentru că părinţii mei au murit trişti, cu amândoi băieţii în închisoare. Eu am aflat de mama prin Morse, de la unul care venise de afară. Eram un morsist foarte bun, ţineam şi predici la ţeava de calorifer, în fiecare duminică şi de sărbători. Mă rog, calorifere nu existau, dar erau ţevi, şi pe orizontală, şi pe verticală. Învăţasem Morse la Piteşti, la puşcărie. Mi-a arătat un medic arestat, cu o pietricică, pe cana de tablă în care beam apă.

Morse pe aţă

În închisoare, te vezi părăsit, umilit, chinuit. Nu-ţi mai rămâne decât credinţa şi rugăciunea. Este singurul izvor de putere, de rezistenţă fizică şi morală. Un deţinut politic nu se ruga să fie eliberat, ci să-l ţină la limita de rezistenţă, să-i ţină sufletul sănătos. Pentru că în puşcărie, asta este important: cum îţi este sufletul.

Acolo, şansele de supravieţuire ţineau de teologie şi de cultură. Se învăţa teologie, se învăţau rugăciuni şi modul de a le spune. Se spuneau rugăciuni în colţul celulei, singurul loc unde administraţia nu te putea controla. Acolo şi în pat, cu mâinile strânse sub pătură, cu faţa în sus. Era o rugăciune cu desăvârşire interioară. Rugăciunile se scriau pe talpa bocancului. Deţinuţii rădeau nişte var de pe perete, îl amestecau cu săpun şi creau o pastă din care scriau folosind o aşchie.  Când au fost prinşi, au inventat Morse pe aţă: se scoteau fire din cămaşă şi se făceau noduri. Două noduri apropiate erau linia, iar nodul îndepărtat era punctul. Şi aşa, aţa, făcută din zeci şi zeci de metri, se făcea ghem. Au fost capitole întregi din Noul Testament care au fost scrise pe aţă în Morse. A existat şi un curs de Istoria Literaturii Engleze făcut pe un ghem.

„Nu am colaborat cu Securitatea. Şi o spun aşa, în faţa lui Dumnezeu“  

Cea mai grea cruce a vieţii mele au fost acuzaţiile că aş fi ajuns în SUA ca şi colaborator al regimului. Să vă spun cu plecarea mea acolo. Eram la Patriarhie, bibliotecar, se întâmpla în 957 (n.r. – 1957). A venit în vizită episcopul de acolo, din America, Andrei. M-a cunoscut şi i-a plăcut de mine. A vrut să mă ia de atunci. Le-am spus că nu îmi vor da drumul. Au plecat, au făcut un demers, care nu a ajuns niciodată la mine, dar despre care am aflat. În schimb, în loc să plec în America, m-au trimis la puşcărie, pe 25 de ani. Când am ieşit, în 964, ei au reluat demersurile. Era şi alt moment politic, România începea să se desprindă de Moscova.

Am intrat în America în calitate de rezident permanent al Statelor Unite. Puteam ca, după cinci ani, să-mi cer cetăţenia. N-am făcut asta şi nu mi-a trecut prin minte. Nu am conceput că o să îmbătrânesc şi, mai ales, o să mor în America.

Nu am colaborat cu Securitatea: nici cu angajament, nici sub nume propriu, nici sub nume conspirativ, nici în detenţie, nici în libertate, nici în ţară, nici în străinătate. Şi o spun aşa, în faţa lui Dumnezeu. Am fost curtat de Securitate, asta da. Eram în America şi cineva de la Ambasadă mi-a propus. Foarte poleit.

„Am fugit, năucit, spre poarta mănăstirii“

Să vă povestesc ceva, din tinereţe. Printre puţinii credincioşi de peste saptămână se ivise şi o tânără doamnă, plăcută la chip, blondă, cu ochi albaştri, îmbrăcată totdeauna corect. Intra în biserică, […] îşi punea genunchii pe lespedea goală, de piatră şi rămânea aşa în tot timpul slujbei, un ceas şi două, cu ochii în altar, fără să se mişte. Devenise o prezenţă obişnuită, o vedeam zilnic şi uneori mă întrebam ce anume dureri îi vor fi bântuind sufletul, de încearcă izbăvire în atâta rugăciune şi îngenunchere.

Mai târziu, mă întorceam pe o străduţă slab luminată, când m-am întâlnit cu tânăra doamnă. Părea că mă aşteaptă. Mi-a zis bună seara, a intrat cu destulă fineţe într-o conversaţie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la faţă şi a izbucnit într-o foarte patetică, aproape tragică, mărturisire amoroasă. Am încremenit. Nici nu mă uitam împrejur, de teamă să nu mă vadă, să 

n-o audă cineva. Vorbele cădeau clocotitoare, ochii îi străluceau în lacrimi. Mi-am îngăimat până la urmă uimirea că pe toate acestea le aud de la o fiinţă cu atâta evlavie şi putere de rugăciune şi am aflat că, de mai multe săptămâni, i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, şi cu sinceritate, să-i dăruiască o singură zi sau un singur ceas cu necunoscutul călugăr de la strană. Mi-am simţit obrazul mângâiat de o mână tremurândă şi am fugit pe strada goală, năucit, spre poarta mănăstirii. De atunci, nu am mai văzut-o.

Nu sunt perfect, vedeţi bine. Dar pot deveni mai bun. Am şi eu ceasurile mele de însingurare. Nu de singurătate, când eşti părăsit de ceilalţi, ci atunci când accepţi starea de însingurare, reacţia normală a spiritului care este poluat, strivit. Nu sunt un ascet, dar sunt şi duminici în care nu mă duc la biserică. Încerc să-mi purific spiritul. Uneori, oamenii mă obosesc, mă simt istovit de tot ceea ce este în jur.

Dar, dragii mei, nu renunţaţi la speranţă! Ea vă va conduce în viaţă. Hrăniţi speranţa cu fapte bune. Bucuraţi-vă de viaţă! Îndoiţi-vă, acceptaţi îndoiala, nu uitaţi că este un dat al omului, unul pozitiv. Nu uitaţi că e o metodă de cunoaştere. Şi eu m-am îndoit. Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, dar poate de vegherea lui, da. Mai mult m-am îndoit de mine, decât de el.

* Acest text este alcătuit din fragmente preluate din următoarele surse: Cartea „Memorii“, autor Valeriu Anania, Editura Polirom 200, Predicile lui Valeriu Anania, adunate pe site-ul http://bartolomeuanania.blogspot.ro, Emisiunea „Profesioniştii“, realizată de Eugenia Vodă şi difuzată de TVR, în 2003.

INTERVIU Bogdan Ivanov, secretarul de cabinet al Mitropolitului Anania „În fiecare zi de lucru, după rugăciunea de dimineaţă citea revista presei“  

Părintele Bogdan Ivanov (37 de ani), fostul secretar de cabinet al Mitropolitului Bartolomeu Anania, spune că marele duhovnic era un om lipsit de vanitate, cu un deosebit simţ al umorului, o fire practică, şi intuia nevoile simple ale credincioşilor. Amintirile părintelui Bogdan Ivanov despre „Leul Ardealului“, cum era supranumit Mitroplitul Clujului Bartolomeu Anania, încep în urmă cu aproape două decenii, de pe băncile Seminarului Teologic din Cluj. Ivanov, în prezent purtător de cuvânt al Mitropoliei Clujului, spune că îi este greu să vorbească despre Bartolomeu Anania la timpul trecut, deoarece „a fost un om atât de plin de viaţă şi a radiat o atât de mare bucurie de a trăi şi de a face bine semenilor“ încât nu simte că a murit. „A fost foarte iubit de credincioşii simpli, care l-au înţeles mai bine decât mulţi dintre oamenii Bisericii“, spune Ivanov. Fostul colaborator al Mitropolitului descrie un Bartolomeu Anania care, candidat fiind, în pragul alegerilor pentru Patriarh din 2007, mânca liniştit struguri şi citea din Sfânta Scriptură şi un Anania care, după un curs festiv la o facultate din Cluj, negăsind maşina de serviciu, s-a urcat pur şi simplu într-un taxi şi a venit la Mitropolie încercând să-l convingă, din răsputeri, pe taximetrist să-i accepte banii pentru cursă.

„Weekend Adevărul“: Când aţi auzit prima dată de părintele Bartolomeu Anania?
Bogdan Ivanov: Pe părintele Bartolomeu l-am văzut prima dată în toamna anului 1992 (n.r. – Ivanov avea 14 ani), cu puţin timp înainte de trecerea la cele veşnice a Arhiepiscopului Teofil Herineanu. Dânsul era în drum spre Turda. La teatrul din localitate i se juca piesa „Hoţul de mărgăritare“, şi a făcut un scurt popas şi la Cluj, unde ne-a vorbit în capela Seminarului Teologic Ortodox. Nu îmi amintesc tema cuvântării sale, dar m-au impresionat ţinuta sa firească, aerul proaspăt pe care îl emana şi mai ales timbrul vocii sale care arăta o bună aşezare interioară dublată de o fermitate bine temperată. Apoi, am asistat cu emoţia adolescentului la hirotonia sa întru arhiereu şi la acel început al pastoraţiei sale la Cluj, care a stat sub semnul providenţei. Îl priveam cu emoţie, dublată de respect şi teamă, iar prezenţa lui, fie chiar şi întâmplătoare, în curtea Arhiepiscopiei era o sărbătoare. Îi urmăream cu admiraţie plimbările lungi pe terasa reşedinţei sale, adâncite în gânduri şi încercam să pătrundem în mintea şi în inima lui. Dincolo de toate, nu mă feresc să spun că impunea distanţă, dar nu una aflată sub semnul respingerii, ci o distanţă marcată de respectul faţă de un om care avea lucruri mari de făcut şi pe care nu trebuie să îl deranjezi cu mărunţişuri.

Pedeapsă, o săptămână la Mănăstirea Nicula

Vă mai aduceţi aminte când a fost prima dumneavoastră întâlnire cu Bartolomeu Anania?
Prima mea întâlnire directă cu dânsul nu s-a consumat sub cele mai bune auspicii. Eram în anul 1996 (n.r. – avea 18 ani), în anul IV de Seminar, când, împreună cu colegii de clasă şi sub îndrumarea dirigintei, pregăteam o serbare pentru Lăsatul Secului la intrarea în Postul Paştilor. Pe lângă repertoriul serios şi cult, ne-am permis ca, sub forma unor ironii inteligente şi fine, să criticăm anumite realităţi ale vieţii de Seminar, mai ales ale regimului de internat, copiind un cuplet de actori de comedie aflaţi în vogă atunci. Ideea noastră complet lipsită de inspiraţie a fost ca acel moment să îl construim sub forma unei rugăciuni, în care, de câteva ori, era amintit şi numele Domnului. Fiind seară şi Înaltpreasfinţitul având programul lui de plimbare, a auzit dinspre sala festivă râsete, aşa că la foarte puţin timp de la începerea spectacolului şi de la consumarea momentului, cu o ţinută severă, Arhiepiscopul Bartolomeu a intrat în sală şi a cerut reluarea lui. După prima frază, părintele a ridicat bastonul spre scenă, unde eram împreună cu încă cinci colegi, ne-a oprit, s-a întors spre sală şi i-a trimis pe toţi la culcare. După acest eşec, împreună cu colegii mei i-am cerut o audienţă în care doream să îi explicăm ce s-a întâmplat, şi fără a fi lăsaţi să intrăm în detalii, dânsul ne-a spus că ne va da o pedeapsă spre îndreptare. Acea pedeapsă, Săptămâna Mare la Mănăstirea Nicula, a fost o reală binefacere sufletească şi pedagogică şi pentru care, după ani întregi, i-am mulţumit.

Ce impresie v-a lăsat când l-aţi văzut prima dată?
Am reţinut imaginea sa complet atipică pentru mediul eclezial, faţa severă, dar sufletul cald, vocea tunătoare şi blândeţea, care trăiau firesc în una şi aceeaşi persoană. Mitropolitul aducea cu sine spiritul viu al lumii, filtrat prin trăirile credinţei. 

Vorbea despre mama sa, despre puşcărie şi SUA

Cum arăta o zi din viaţa dumneavoastră când eraţi secretar de cabinet al Mitropolitului Anania?
Contrar aşteptărilor, în Arhiepiscopia Clujului, trăiam sentimentul unei echipe în care Înaltpreasfinţitul ne era coleg şi mai apoi şef. Am îndeplinit oficiul de secretar personal al dânsului timp de opt ani, fără să am deloc sentimentul că merg la serviciu. Era însăşi viaţa mea acolo, iar întâlnirea cu el era un eveniment. Mitropolitul era un om foarte disciplinat, cu un veritabil cult al muncii, foarte conştiincios, dar în acelaşi timp degajat şi cu simţul umorului. Ziua de lucru începea la ora 7.00 cu rugăciunea personală, în capela reşedinţei, la 8 şi jumătate era la birou, unde citea revista presei şi răsfoia cele cinci ziare la care eram abonaţi, lua micul dejun, iar de la 10 începea programul de lucru cu publicul sau cu colaboratorii. Avea uşa biroului deschisă tot timpul şi îi primea pe toţi cei care îi solicitau o audienţă. Avea obiceiul să spună că doar cei care nu doresc nu intră la el. La ora 14.00 lua prânzul, se retrăgea pentru puţină odihnă, iar de la 17.00 reîncepea munca de birou până seara la 22.00, când lua cina. Se ştie foarte bine că dânsul muncea şi câte 12 ore pe zi şi că anii cei mai grei de păstorie la Cluj i-a împărţit între administraţie şi munca la diortosirea (n.r. – îndreptarea, îmbunătăţirea) Bibliei. Rezultatele confirmă că a reuşit. Primele trei zile ale săptămânii erau dedicate activităţilor administrative, iar de joi până sâmbătă, dânsul se retrăgea la Mănăstirea Nicula, a doua sa reşedinţă, unde lucra la fel de mult şi mai ales unde îşi trăia viaţa sa interioară. Nu greşesc când spun că tocmai acest program i-a dat vitalitate şi forţă atât prezenţei, cât mai ales cuvântului său. Au fost săptămâni în care l-am însoţit la Nicula, mai ales când am lucrat la aranjarea bibliotecii personale, pe care a mutat-o de la Cluj, din raţiunea de a-şi lăsa lucrurile în bună rânduială. L-am însoţit şi la Bucureşti, la şedinţele Sfântului Sinod, inclusiv la alegerile de Patriarh din anul 2007. Era un om foarte deschis şi respectat deopotrivă atât de oamenii Bisericii, de intelectuali, care l-au considerat tot timpul unul de-al lor, dar şi de oamenii politici. A fost foarte iubit de credincioşii simpli, care l-au înţeles mai bine decât mulţi dintre oamenii Bisericii.

Vă făcea confesiuni?
Era un om care se împărtăşea celor de lângă el, avea foarte mare încredere în oameni, chiar dacă nu de fiecare dată a fost răsplătit pentru aceasta. Dânsul căuta în colaboratorii lui, doar simpli funcţionari, oameni cărora să li se poată împărtăşi. Şi nu puţine au fost momentele în care vorbea despre mama sa, despre anii de puşcărie sau despre experienţa americană, cu o fermecătoare sinceritate.

„Îmi plăcea să văd cum sorbea primele înghiţituri de cafea, luându-i caimacul“

Prin ce v-a impresionat?
Prin politeţea sa desăvârşită, sinceritatea şi mai ales faptul că nu vorbea de rău pe nimeni. Am reţinut marea sa stăpânire de sine şi aş dori să povestesc cum l-am văzut în după-amiaza zilei de 12 septembrie 2007, când la Bucureşti erau în plină desfăşurare alegerile de Patriarh. Dânsul era desemnat candidat. În acel moment, destul de agitat, în care mulţi necunoscători ai vieţii bisericeşti făceau pronosticuri şi previziuni, dânsul şi-a petrecut toată după-amiaza, până la întrunirea Colegiului Electoral Bisericesc, stând calm în fotoliul său din camera din Palatul Patriarhal, citind, din Sfânta Scriptură, Cartea lui Iov şi mâncând struguri. Am înţeles, mai mult ca oricând că este un om care nu este ros de vanitate şi care a acceptat această competiţie de dragul celor care îl doreau Patriarh. Printr-o astfel de atitudine arăta că marile provocări din viaţa lui, inclusiv cele două detenţii, şi le-a asumat nu din interese proprii, ci pentru a-şi ajuta sau nu dezamăgi prietenii. A arătat că un om al Bisericii ştie să îşi pună sufletul în mâna Domnului şi să Îl lase pe El să hotărască. Şi, spre bucuria noastră, El a hotărât să rămână acasă, la Cluj.

Petrecând atât de mult timp împreună, aţi preluat vreun obicei de la dumnealui?
Mitropolitul Bartolomeu nu s-a dorit niciodată imitat la modul exterior. Era şi foarte greu să faci acest lucru, fără a scăpa de pericolul căderii în ridicol. Îi plăceau oamenii cu personalitate, care gândeau şi aveau păreri. Se bucura dacă găsea într-un simplu colaborator o părere mai bună ca a lui şi o primea cu multă bucurie, ceea ce arată o mare putere sufletească şi o vie inteligenţă. Îmi plăcea să văd cum sorbea primele înghiţituri de cafea, luându-i caimacul. Şi cred că de aici am început să privesc băutul cafelei ca o veritabilă lecţie a bucuriei.

Povestiţi-ne o întâmplare cu tâlc al cărei personaj a fost Mitropolitul.
Ceea ce rămâne ca un testament viu din întâlnirile cu Mitropolitul Bartolomeu este simţul umorului pe care îl avea şi încântările pe care le puteai trăi în preajma lui, în întâmplări din cele mai banale. Ţin minte întoarcerea lui de la cursul festiv de la Facultatea de Ştiinţe Economice, când, nevăzând maşina de serviciu şi pe şoferul care trebuia să îl aştepte, s-a întors la reşedinţă cu taximetrul. În clipa în care dânsul a urcat în taximetru, şoferul a rămas împietrit de emoţie văzând cine este pasagerul lui. Iar întreaga peripeţie s-a încheiat cu greu în curtea Arhiepiscopiei, unde Înaltpreasfinţitul voia cu orice preţ să-i plătească taximetristului contravaloarea cursei, iar acesta se împotrivea, motivându-i că este o cinste pe care nu o sperase vreodată în viaţă. Cu greu, şoferul a acceptat că trebuie să-l asculte pe Mitropolit, care, din respect, nu voia să-i rămână dator. Reîntors la birou şi-a sunat şoferul, care într-o clipă i-a răspuns că trage maşina să îl aducă acasă şi căruia i-a dat replica scurtă: nu mai e nevoie, eu deja sunt acasă. Nu l-a pedepsit, nu l-a mustrat, ceea ce mi-a arătat mie că nu lua în tragic nimic, avea o îngăduinţă mare faţă de subalternii săi.

L-am văzut ultima dată în seara zilei de 31 ianuarie 2011, când, pe un pat de spital, a plecat din această lume, senin, înconjurat de apropiaţi, aşa cum s-a rugat şi a sperat o viaţă întreagă. Acel moment nu mi-a lăsat un sentiment al urâtului. 

Când l-aţi văzut ultima dată pe Bartolomeu Anania?
Împreună cu maica Macrina şi cu părintele Gavril Vârva i-am fost alături în ultima sa spitalizare, pe care dânsul a înţeles-o mai bine decât noi că este pregătirea plecării sale dintre noi. Am petrecut Crăciunul anului 2010 şi Anul Nou 2011 împreună cu dânsul în spital şi pot spune că au fost printre cele mai frumoase zile de sărbătoare. L-am însoţit împreună cu Radu Preda la Viena unde a fost internat pentru nişte investigaţii şi ne-am întors acasă cu sentimentul că am făcut omeneşte tot ce era cu putinţă. L-am văzut ultima dată în seara zilei de 31 ianuarie 2011, când, pe un pat de spital, a plecat din această lume, senin, înconjurat de apropiaţi, aşa cum s-a rugat şi a sperat o viaţă întreagă. Acel moment nu mi-a lăsat un sentiment al urâtului. A fost atât de uşoară trecerea încât nici nu am realizat că nu mai este.

Când vă gândiţi la dumnealui ce imagine sau gând vă vine în minte?
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Mitropolitul Bartolomeu la timpul trecut întrucât a fost un om atât de plin de viaţă şi a radiat o atât de mare bucurie de a trăi şi de a face bine semenilor, încât nu simt că a murit. Gândul la el îmi produce multă bucurie şi de-abia acum am înţeles că liturghiile duminicale din Catedrala din Cluj erau adevărate praznice ale Învierii, datorită lui. Umplea spaţiul şi inimile oamenilor.

Dacă ar fi să-l caracterizaţi în trei cuvinte pe Mitropolitul Anania, care ar fi acelea?
Întruparea duminicii. Şi am făcut această caracterizare a lui în doar două cuvinte.
 

INTERVIU Radu Preda, teolog: „Bartolomeu Anania m-a «vindecat» de ideea de a intra în monahism“

Radu Preda (42 de ani) l-a cunoscut mai bine pe părintele Anania în casa lui Petre Ţuţea, când avea 18 ani, şi i-a rămas apropiat timp de 20 de ani. Uneori, l-a judecat pentru crezurile lui, precum acelea de a „nu da sfaturi la călugărie şi la căsătorie“, alteori l-a văzut lovind cu pumnul în masă când voia să-şi întărească convingerile, iar de cele mai multe ori era impresionat de vorbele sale pline de înţelepciune. Azi, o spune mândru: pentru el, Mitropolitul Bartolomeu a fost acel model pe care l-ar dori repetat şi în viaţa altora.

„Weekend Adevărul“: Domnule Preda, aţi fost în preajma Mitropolitului Anania 20 de ani. Cum l-aţi cunoscut?
Radu Preda:  S-a întâmplat într-un moment de cumpănă pentru mine. Ca elev şi student mai apoi, aveam micile mele reverii, căutam un anumit tip de asceză, de perfecţiune, şi-mi puneam serios problema dacă să iau calea monahismului. După Revoluţie, când eram încă elev la liceul „Zoia Kosmodemianskaia“, actuala Şcoala Centrală, am co-organizat, împreună cu o echipă entuziastă de prieteni de toate vârstele, prima ediţie a Festivalului „Filocalia“. Iar Mitropolitul Bartolomeu, care, în ’91, era „doar“ arhimandit, fusese invitat la o lansare de carte în cadrul acestui eveniment. La 18 ani, după ce abia se încheiase un regim politic şi cultural delirant, nici nu ştiam de existenţa lui. Am schimbat câteva vorbe, el mi-a lăsat numărul de telefon fix să păstrăm legătura. Apropierea s-a produs însă puţin mai târziu. În ultimul an de liceu, stăteam împreună cu Petre Ţuţea la el acasă, iar părintele Anania, care locuia la o stradă distanţă, îl vizita şi avea grijă de el de fiecare dată când venea la Bucureşti. Atunci a început să se sudeze o prietenie între noi atipică pentru mediul nostru bisericesc. Unii îi spun „ucenicie“, numai că părintelui Anania îi plăcea să îşi numească puţinii ucenici prieteni. „Mai tinerii mei prieteni“, aceasta era formula pe care o folosea.

Şi v-a oferit consiliere referitoare la ce doreaţi să faceţi în viitor?
Tocmai, că nu! Pe de-o parte, eram impresionat de firescul lui şi de faptul că era empatic cu un om care căuta drumul în care să aibă loc şi teologia, şi cultura. De altminteri, cred că aceasta a fost ipostaza care m-a uimit şi m-a bucurat cel mai mult la el şi care mi-a fost reconfirmată de „n“ ori după aceea – capacitatea lui de a evolua printre repere culturale şi de a fi, în acelaşi timp, un slujitor devotat al Bisericii. Pe de altă parte, era foarte atent să nu invadeze viaţa nimănui. Îmi spunea adesea că la călugărie şi la căsătorie nu dă sfaturi. Aşa că pe mine mă ţinea în şah pentru că nu ştiam ce cale să apuc!

Odată, auzind atâtea cuvântări elogioase despre el, a mărturisit că a crezut că asistă la propria sa înmormântare! Consilierii săi s-au apucat să-l laude ca literat, să spună ce mare autor este, iar el a rostit atunci o sentinţă foarte tăioasă pe moment, aproape nepoliticoasă. «Da, vă mulţumesc», a spus el, «Dar legat de ipostaza mea literară, prefer să fiu făcut praf de nişte critici de meserie decât lăudat de nişte ageamii».

Până la urmă, nu v-aţi mai călugărit.
M-a „vindecat“ de ideea de a intra în monahism, dar multă vreme l-am judecat. Acea discreţie şi neutralitate pe care le avea, eu le consideram o formă de laşitate – pentru că nu-şi asuma ghidajul suprem de a spune „Fă asta!“ sau „Nu face asta!“. În schimb, fără să fie invaziv, practica dialogul polemic cu toată naturaleţea. Ne contraziceam suculent! Se lăsa uneori cu bătăi cu pumnul în masă! Evident, doar din partea lui... (râde) Nu practica în mod sistematic abuzul de autoritate. Iar dacă exagera, era capabil să se autocorecteze.

O polemica oficială

Vă certaţi cu părintele Anania?! Pe ce? Pe idei?
Sigur că şi pe idei că, vorba lui, doar proştii sunt de acord tot timpul. Dar erau discuţii aprinse pe viaţă bisericească. De pildă, o divergenţă majoră între noi, care s-a lăsat cu o rupere afectivă, care a durat aproape doi ani până când ne-am resudat sufleteşte, a fost legată de cum s-a înfiinţat Mitropolia de la Cluj. Eu şi astăzi susţin că maniera în care s-a făcut a fost neinspirată. Pe de altă parte, am fost şi sunt de părere că Ardealul are nevoie de două Mitropolii (n.r. – pe lângă cea de la Sibiu), măcar şi datorită faptului că istoria transilvăneană este neomogenă. Nu spun că părintele Anania avea pohte la care să pohtească. Aşa cum nici la 73 de ani nu şi-a dorit să ajungă arhiepiscop la Cluj sau, apoi, mitropolit. De altfel, la instalarea lui ca primul mitropolit al Clujului a rostit un cuvânt cu încărcătură testamentară, vorbind despre „ultimul cântec al lebedei“.

„A crezut că asistă la propria înmormântare“

De ce i se spunea „Leul Ardealului“? Inspira teamă? De altfel, figura sa nu era tocmai una blajină...
Sigur că asocierea făcea referire la forţa care-l caracteriza. Şi inspira şi teamă! Era „teama de contact“, care ulterior lăsa loc admiraţiei. Totuşi, într-una dintre predicile sale are un pasaj în care spunea: „Nu sunt foarte încântat că mi se spune «Leul Ardealului» pentru că se vede că cei care vor să-mi facă plăcere numindu-mă astfel nu ştiu cum moare un leu. Regele Junglei se stinge într-o manieră foarte degradantă: îi cad dinţii, nu mai poate să vâneze, să domine, este retras la marginea pădurii şi stau muştele pe el“.  În schimb, avea o doză de ironie şi de autoironie, mai cu seamă. Odată, auzind atâtea cuvântări elogioase despre el, a mărturisit că a crezut că asistă la propria sa înmormântare! Consilierii săi s-au apucat să-l laude ca literat, să spună ce mare autor este, iar el a rostit atunci o sentinţă foarte tăioasă pe moment, aproape nepoliticoasă. „Da, vă mulţumesc“, a spus el, „Dar legat de ipostaza mea literară, prefer să fiu făcut praf de nişte critici de meserie decât lăudat de nişte ageamii“.

„Marea dramă: să fie considerat comunist“

V-a povestit despre experienţa carcerală? În cartea sa de „Memorii“ sunt pasaje cutremurătoare despre anii detenţiei.
Şi cum e scrisă cartea! Am petrecut multe ore vorbind despre anii din puşcărie. Printre primele contacte nemijlocite cu spaţiul carceral din istoria comunistă le-am avut prin discuţiile cu el.

Au fost dezbateri ample despre faptul că ar fi făcut „pact cu diavolul“ în comunism.
Şi despre acesta, şi despre legionarismul lui pe care niciodată nu şi l-a asumat. Pentru că a fost în „Frăţia de Cruce“, noi toţi, ca şoimi sau pionieri, ar trebui să ne autoflagelăm în piaţa publică, să ne cerem iertare. În timp ce astăzi, securistul care primeşte pensie de pe urma muncii sale mai mult sau mai puţin oneste, n-are nicio problemă de conştiinţă. Mitropolitul Bartolomeu era conştient care este preţul libertăţii: cei de dreapta îi vor spune că e de stânga, iar cei de stânga că e de dreapta. Când a ajuns în America, asta a fost şi marea lui dramă: să constante că după ce a făcut ani de puşcărie, să fie prezentat drept comunist.

Cum a reuşit să plece în SUA? A stat 11 ani acolo.
Mitropolitul Bartolomeu era „vânat“ de exilul românesc de mai multă vreme. Iar cei din America căutau de multă vreme un episcop. Imediat după ce părintele Anania a ieşit din puşcărie, la aministia din ’64, i-a apărut piesa de teatru „Mioriţa“, cu prefaţa lui Tudor Arghezi, ceea ce era un eveniment şi o dovadă că regimul se schimbă, se relaxează. Să apară volumul unui cleric cu prefaţa unui poet care nu avusese nici el o relaţie fericită cu regimul a reprezentat un debut fulminant în lumea culturală şi bisericească. Această atenţie de care s-a bucurat i-a determinat pe americani „să-l câştige“ pentru America. Şi el avea să se ducă, dar cu condiţia să nu fie ales episcop, pentru că nu se credea vrednic.

Un salt uriaş: din puşcăriile comuniste tocmai la New York.
Vedeţi, în cazul Mitropolitului Bartolomeu avem de-a face cu un destin sinuos, spectaculos, cu suişuri şi coborâşuri
abrupte. Pe pildă, în ’47, era dat afară din Cluj cu interdicţia de a mai călca vreodată în oraş, pentru ca la o distanţă de câteva decenii să revină ca arhiereu, aşa cum avea să revină pe poarta Aiudului, în veşmintele de episcop... Ca o sinteză de-a lui, este foarte adevărat ce spunea de multe ori: „Că nu trebuie să disperi atunci când cazi, şi nici să ameţeşti atunci când eşti în vârf“.

„Detesta prostia ţanţoşă şi corupţia“

Veneau mulţi oameni să-i asculte predicile?
Absolut! Catedrala Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului era neîncăpătoare. De altmiteri, era un consens tacit printre parohiile Clujului astfel încât să înceapă slujbele mai devreme ca apoi oamenii să plece repede cu troleibuzele sau cu maşinile personale spre Catedrală ca să-l asculte pe ierarh la predică. Şi nu de puţine ori, am asistat la momente când erau la fel de mulţi oameni care stăteau afară ca cei dinăuntru – peste 3.000!

Era ceva ce-l nemulţumea după anii ’90?
Detesta prostia ţanţoşă, detesta corupţia, şi nu doar materială. Era o temă predilectă pentru el faptul că fenomenul corupţiei este în primul rând unul de sorginte spirituală, până să fie o chestiune de bani, de proprietăţi, de tablouri. Văzând că acest lucru se petrece în comunitatea de credinţă, îl neliniştea şi-l nemulţumea în profunzime calitatea umană a unora din vârf. De aceea era cu adevărat îngrijorat de soarta omenească a Bisericii, ca şi de soarta ţării.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

→

Imaginea 1/15: imagini nestiute cu bartolomeu anania foto