„Librăreasa din Paris“, cartea începutului de toamnă la Humanitas Fiction FRAGMENT

Bestseller în America și prezent în în topul „Reader’s Digest“ al Celor mai bune cărți scrise de femei în 2022, romanul „Librăreasa din Paris“, scris de Kerri Maher, a apărut la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Rodicăi Ștefan, și este de găsit în librăriile din toată țara și pe libhumanitas.ro

În toamna anului 1919, la Paris, tânăra americană Sylvia Beach, inspirată de Adrienne Monnier, prietena și ulterior companioana sa, deschide o mică librărie de limbă engleză numită Shakespeare and Company, fără să-și închipuie cât de important avea să devină gestul ei pentru istoria literaturii. Aici îi întâmpină pe cei mai mari scriitori ai zilei, Ezra Pound, Gertrude Stein, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, dar și pe mulți artiști, compozitori și filozofi care ajung să îndrăgească exploziva comunitate cosmopolită din jurul librăriei. Dar cel pe care Sylvia îl așteaptă mai cu seamă este James Joyce. Scriitorul irlandez nu va întârzia să-i treacă pragul, iar pe cei doi îi va lega o prietenie tumultuoasă, țesută în jurul unui imperativ: publicarea controversatului roman Ulise. Când Ulise este interzis în S.U.A., fragmentele apărute în reviste fiind etichetate drept pornografie, Sylvia decide, asumându-și toate riscurile, să-l publice ea însăși sub egida librăriei sale, convinsă fiind că este o capodoperă. Shakespeare and Company, casa generației pierdute, ecranul pe care se proiectează mari prietenii literare ale secolului XX, dar și micile furtuni existențiale ale protagoniștilor, este rodul convingerii Sylviei Beach că literatura trebuie să fie neîngrădită și accesibilă. Romanul oferă o perspectivă seducătoare asupra istoriei unei librării iconice și a fascinantei sale fondatoare.

Kerri Maher FOTO: Peter Su

Pentru Sylvia Beach, cărțile au însemnat dintotdeauna libertate și magie. Să le citească, să vindece cu ajutorul lor, să le facă accesibile. Se regăsește în paginile lui James Joyce, dar mai ales intuiește importanța pe care romanul Ulise o va avea în literatură. Interzicerea acestuia în America o determină să-și asume publicarea lui la Paris. Dar Sylvia este doar proprietara micii librării de limbă engleză Shakespeare and Company, nu editor. Aventura publicării și distribuției romanului Ulise periclitează chiar existența librăriei, însă Sylvia și Shakespeare and Company au prieteni. Vocile la unison ale generației pierdute devin, alături de Sylvia și prin tenacitatea ei, cea mai eficientă luptă împotriva oricărei forme de cenzură. Căci cine altcineva dacă nu scriitorii, editorii și librarii să lupte împotriva acesteia?

FRAGMENT

În săptămâna dintre 4 iulie și Ziua Căderii Bastiliei, înainte ca Parisul să se golească până la ultimul prieten care se îndrepta spre răcoarea mării sau a munților pentru partea finală, lungă și fierbinte, a verii, Shakespeare and Company s a redeschis în noul său sediu, vizavi de La Maison des Amis des Livres.

Valery Larbaud s a întors de la Vichy pentru acest eveniment, și toți prietenii Sylviei și ai lui Adrienne au venit să închine un pahar de șampanie și să o felicite, în timp ce umbrele se lungeau pe stradă, iar briza adia dinspre Théâtre de l’Odéon. Strada era atât de plină de scriitori și cititori francezi și americani, artiști, muzicieni, localnici și expatriați, încât „poți fi iertat dacă o confunzi cu o nouă expoziție de la Luvru“, repeta întruna Adrienne.

Au ciocnit paharele, și Sylvia i a spus „Te ai întrecut pe tine“, aruncând o privire spre masa care gemea sub belșugul de fructe de sezon, frumos descojite și tăiate sub forma unor mici animale, sau aranjate ca niște flori; nenumărate feluri de brânză, și pâine, și cârnăciori, și salate și, pièce de résistance, un tort enorm cu două etaje de forma a două cărți: Autobiografia lui Benjamin Franklin și Fire de iarbă de Walt Whitman. În ultimele două zile, Sylvia o auzise de multe ori pe Adrienne blestemând fondantul, fiind nevoită să păstreze preparatele finale în răcitorul lui Michel, dar arătau nemaipomenit. „Mulțumesc“, i a șoptit Sylvia lui Adrienne la ureche cât de sugestiv posibil.

Cyprian era în elementul ei și își dăruia, clipind din gene, atenția doar celor mai cunoscuţi oaspeți. Hadley și Ernest se țineau de mână, și râdeau, și vorbeau cu toată lumea, în timp ce Ernest umplea paharele cu vin auriu din sticlele ținute la gheață și îi anunța pe fiecare: „Săptămâna trecută am mai terminat o poveste!“ Julie mergea legănat, ținându se cu mâinile de spate pentru a și susține burta țuguiată, în timp ce Michel, cu ochii obosiți și adus din umeri, nu arăta câtuși de puțin fericit. Sylvia nu dorea să pună întrebări indiscrete, dar spera ca unul sau amândoi să i facă în curând o vizită, ca să încerce să afle ce se întâmpla și dacă putea să i ajute în vreun fel.

Bob s a amețit repede, în timp ce Bryher, care tocmai sosise în oraș, abia dacă își înmuia buzele în cupa de șampanie. Amândoi se uitau cu ochi geloși la bruneta H.D., plină de viață, care flirta cu toți ceilalți fără să bage de seamă reacțiile celor doi iubiți ai săi – și ale lui Ezra, întrucât și el flirtase cu poeta cândva, în tinerețe. Acest spectacol o făcu pe Sylvia cu atât mai recunoscătoare pentru statornicia iubirii dintre ea și Adrienne. Nu mai stăteau treze până la ora unu dimineața, vorbeau însă și râdeau întruna, și știau exact cum să se satisfacă una pe cealaltă în pat; Sylvia prețuia momentele când respirația lui Adrienne era tot mai sacadată și aspră, iar degetele ei o trăgeau de păr, în timp ce plăcerea îi zvâcnea în trup.

Doamna Joyce i a înmânat Sylviei un încântător ghiveci cu mușcate de culoarea coralului.

— Pentru treapta de la intrare, a zis ea. Îți mulțumesc pentru doctorul Borsch. Este un salvator. În grija lui, domnul Joyce este mult mai relaxat.

— Cu multă plăcere. Și eu mă simt ușurată.

— Ah, dacă aș putea să l conving să predea din nou.

— După ce apare Ulise, eu sper să nu mai fie nevoit să predea, a răspuns Sylvia.

Doamna Joyce a clătinat din cap.

— Profesoratul este o ocupație respectabilă.

Sylvia s a amuzat în sinea ei să observe cât de mult semănau doamna Joyce și John Quinn în convenționalismul lor ferm – și totuși cât de implicați erau amândoi în viața unuia dintre cei mai neconvenţionali scriitori.

Joyce a venit la ele, și a prins soția de talie și i a oferit un pahar de apă cu gheață, iar felul în care ea s a sprijinit de el i a întărit Sylviei convingerea că, indiferent de ce spunea Nora, dragostea ei era de nezdruncinat.

— Felicitări, miss Beach, pentru propriul Stratford-on-Odéon , a zis el, rotindu și privirea asupra scenei animate din fața lor.

Ea a bătut din palme și a scos un strigăt ușor:

— Ce nume minunat!

Până și doamna Joyce a dat din cap aprobator, adăugând:

— Are ceva din teatrul Globe .

Dacă nici acesta nu era un botez, Sylvia nu știa ce să mai zică.

Adrienne a născocit un cuvânt la fel de delicios pentru colțișorul lor din Paris: Odeonia. Sylviei îi plăceau amândouă pentru felul în care denumirile inventate de iubita sa și de scriitor îi răsunau în urechi și pentru cum le simțea când le pronunța.

Stratford on Odéon. Odeonia.

Numele găsit de Adrienne avea avantajul că suna la fel și în engleză, și în franceză, dar, cu toate că era etern și avea ceva mistic în el, numele dat de Joyce unea cele două librării, franceză și americană, în ceva la fel de important pentru istoria literaturii precum scriitorul în onoarea căruia fusese numită librăria ei. Totuși, Sylvia a remarcat că, în timp ce ea folosea pe rând ambele supranume, savurându le pe fiecare în parte, Adrienne nu folosea niciodată denumirea lui Joyce. Iar el nu o folosea niciodată pe a ei.

La scurt timp după deschidere, Parisul s a golit, iar răspunsurile la solicitările ei legate de Ulise s au evaporat – vremelnic, după cum spera ea, cât timp oamenii se bucurau de vacanța de vară. Bine că avea și ea un refugiu gratuit peste vară: casa din Rocfoin a părinților lui Adrienne, unde au hotărât să rămână până în septembrie. A închis librăria până la întoarcere, pentru a face economie la cheltuieli; Mysrine urma să supravegheze din când în când lucrurile, să sorteze corespondența și să onoreze solicitările, trimițându i Sylviei corespondența de care era nevoie să se ocupe. Din banii rămași de la Bryher și din vânzările făcute la deschidere, Sylvia mai avea suficient pentru a rămâne câteva săptămâni pe linia de plutire.

În afara orașului, Sylvia a încercat pe cât posibil să și umple zilele cu tot felul de activități fizice istovitoare: plimbări lungi prin păduri și peste dealuri, tăiatul lemnelor și căratul apei, explorarea orașelor din apropiere cu ruinele lor romane și medievale, și citit, citit, citit ore întregi la sfârșitul fiecărei zile. Găsea că, dacă nu era suficient de obosită seara, se trezea în toiul nopții cu inima bătându i nebunește în piept și cu o pată mare umedă pe cearceaf acolo unde stătuse întins trupul ei.

Joyce este sănătos? Cum stă cu ochii? Oare doctorul Borsch sau doamna Joyce mă vor anunța dacă starea lui se înrăutățește? O să termine la timp pentru lansarea din februarie? Ce am să mă fac dacă rămân fără bani? Sunt deja fără bani – și dacă nu am calculat corect? Și dacă Gertrude nu mai vine niciodată la librărie? Nuanța din Germania a albastrului de pe steagul grecesc o să fie cea dorită? Dar dacă nu este? Și așa mai departe. Putea sta trează ore în șir făcându și griji și întorcând lucrurile pe toate fețele, apoi a doua zi se simțea ca după un marș forțat, ațipea la umbră cu o carte pe genunchi, înainte de cină, și apoi o lua de la capăt.

— Sylvia, încetează să ți mai faci griji, i a spus Adrienne într o dimineață, când stăteau amândouă întinse în pat, ascultând ciripitul păsărilor care salutau soarele.

— Bine, dar am investit totul în cartea lui Joyce. Dacă o să fie un eșec?

— Și ce dacă? Rămâi cu Shakespeare and Company, iar Odeonia valorează mai mult decât Ulise.

— Nu vreau să pierd totul, pur și simplu.

— Știu că nu vrei. Și nici nu se va întâmpla. Chiar dacă va fi un eşec, nereușita va fi a lui, nu a ta.

Nu era prea sigură de asta.

Când s a întors la Paris în septembrie, se simțea de parcă după atâtea săptămâni putea în sfârșit respira în voie aer proaspăt, știind că urma să se afle curând în mijlocul numeroșilor săi prieteni care aveau s o ajute ca Ulise să nu fie un eșec. Luni dimineața, după ce a deschis larg obloanele vechi, care scârțâiau, ale librăriei, și a imaginat imediat un nou mod de a așeza cărțile și revistele în vitrină, și a simțit cum îi slăbește încordarea din umeri.

Tocmai se ocupa de noul aranjament, având grijă să nu i cadă scrum de țigară peste cărți, când Joyce și a făcut apariția, învârtind bastonul din lemn de frasin și arătând mai bine decât oricând. S au îmbrățișat în semn de revedere, și el a vrut să afle totul despre vacanța ei, iar Sylvia i-a povestit, până când nu s a mai putut abține:

— Acum trebuie să mi spuneți cum merg lucrurile cu Ulise.

— Ei bine, am stat în pat aproape toată luna august, atât de mult, că au început să mi se vindece bătăturile de pe degete. Dar nu vă temeți, draga mea miss Beach, pentru că m am gândit tot timpul la Ulise, învârtindu l în minte, bucată cu bucată, și imaginându mi cum să scriu sfârșitul. Apoi, ca prin minune, acum vreo săptămână, m am trezit că văd. De parcă aș fi băut apă de la Lourdes . Am luat o bucată de hârtie, mi am umplut stiloul cu cerneală și am început să scriu. Nu știu dacă am mai scris vreodată atât de mult sau atât de repede.

— Ați scris la soare? Aveți o piele atât de bronzată și sănătoasă.

— Într adevăr. În curtea casei lui Larbaud se află cea mai minunată bancă, și am constatat că este absolut potrivită pentru scris. Până când m a alungat cățeaua. Din fericire, apărea la aceeași oră, așa că m am obișnuit ca la trei după amiaza să merg la Le Dôme ca să termin. Pe la șase, mi se alăturau de obicei domnul Hemingway sau domnul McAlmon.

— O săptămână perfectă, după cât se pare.

— Astăzi am renunțat la Le Dôme pentru dumneata, întrucât mi s a părut că am auzit un ciripit în aer care cânta despre întoarcerea dumitale.

— Oh, și nu avea nici o legătură cu scrisoarea pe care v am trimis o săptămâna trecută?

— Câtuși de puțin.

Și au zâmbit unul altuia, iar Sylvia s a simțit ușoară și fericită.

— Mi ați lipsit. Să vedem dacă Molly sau Leopold sunt și ei afară, da?

— Să mergem, a încuviințat el, și s au dus la ușa de intrare să privească trecătorii.

Întâmplător, Adrienne își mătura singură treapta din față și le a făcut cu mâna:

— Tocmai l am văzut pe Buck Mulligan trecând!

— Buck! Nu l am văzut de multă vreme, bietul bătrân, a spus Joyce.

— Mă bucur să te văd pe picioarele tale, a remarcat Adrienne de peste drum.

— Niciodată nu m am simțit mai bine, a spus el.

Adrienne a înclinat capul și i a aruncat Sylviei o privire care spunea „Vezi? Totul este în regulă…“, iar Sylvia a dus două degete la buze și i a trimis o bezea peste Odeonia.

*

Ritmul toamnei a fost la fel de înviorător ca vremea, și nu doar pentru Sylvia. Larbaud era atât de ocupat, încât nu și a putut continua traducerea la Ulise, cu toate că promisese că avea să termine eseul pe care îl scria despre roman pentru ilustra Nouvelle Revue Française, din care o parte urma să o citească la La Maison spre sfârșitul toamnei – deși, ca o ironie, tocmai acel termen limită îl împiedica să și vadă de traducere.

— Te rog să mă ierţi. Îmi place prea mult opera lui Joyce, pentru a nu i acorda toată atenția mea. Și, oricum, aveam o sugestie pentru tine. Ce părere ai de Jacques Benoist Méchin?

— Știi, el nu ești tu, dar chiar face traduceri minunate, a răspuns Sylvia, ușurată că Larbaud rezolvase pentru ea această problemă, așa că nu trebuia să se mai gândească la asta.

Benoist Méchin era un obișnuit în librăria lui Adrienne, un potasson onorific, așa că Sylvia îl cunoștea de mulți ani. Era destul de tânăr, dar cu o înzestrare pentru limbile străine – vorbea și citea în franceză, engleză și germană, ca un nativ, în fiecare dintre ele. În anumite privințe, era o alegere mai bună decât Larbaud, deși ea nu i ar fi spus niciodată asta prietenului ei.

— Mă simt onorat că te ai gândit la mine, i a spus Benoist Méchin Sylviei în librăria ei, ținându și bereta în mâinile nervoase. Romanul lui Joyce este revoluționar.

Cu o strângere de mână viguroasă, în stil american, Sylvia i a spus:

— Sunt extrem de fericită că primești această misiune. Nu ți ascund totuși că nu va fi ușor.

— Încă și mai bine.

Ce ușurare. Cineva care ar vrea să se ridice la înălțimea provocării!

Cu aproape toate cele o mie de exemplare planificate din primul tiraj al lui Darantiere deja vândute unei combinații de cititori și librării americane nonconformiste, Sylvia își îndreptase în ultimul timp atenția spre revistele literare și – nu i venea să creadă – spre contrabandă.

— Sunt pe cale să ajung contrabandistă, le a spus ea lui Adrienne, Larbaud, Rinette și Fargue la o cină în octombrie. Deşi poate că booklegger este un termen și mai bun! A râs în hohote, dar și a dat repede seama că prietenii ei francezi nu au înțeles jocul de cuvinte:

— Un contrabandist vinde băuturi alcoolice interzise în America, a explicat ea, deci un librar vinde cărți interzise.

— Ahhhh, au exclamat ei și au râs aprobator.

— Nu pot să folosesc oficiul poștal, a explicat ea. Dar pentru cumpărătorii individuali, pot recurge la un serviciu poștal privat, imediat ce cărțile trec de graniță. Dar cu totul altceva este să expediez teancurile comandate la librăria Washington Square sau altele ca ea.

— Odată ce primesc cartea, cum au s o vândă? a întrebat Fargue. N o pot expune în vitrină.

— Presupun că au o metodă secretă de a înștiința anumiți clienți că exemplarele lor se află în camera din spate. Dar asta, după cum se spune, nu mai este problema mea.

Fargue și a frecat mâinile și a spus cu un zâmbet răutăcios:

— Ce poveste grozavă în sine: „Cartea interzisă și ginul din cadă.“ A pronunțat titlul cu un puternic accent englezesc, spre amuzamentul general al grupului.

Chiar și cu Mysrine drept ajutor, noua librărie era atât de aglomerată, încât o împiedica pe Sylvia să se gândească mai mult la problema contrabandei cu cărți. Și nu era vorba doar să vândă cărți sau să le dea cu împrumut, ci și de faptul că Shakespeare and Company devenise un centru de orientare și de informații turistice despre Paris pentru sutele de expatriați americani care vizitau orașul pe diferite perioade de timp, de la o săptămână la un an, sau mai mult. În fiecare zi, prietenii ei aduceau și mai mulți prieteni, în timp ce străinii soseau cu scrisori de recomandare sau cu adresa ei mâzgălită pe un șervețel sau pe o bucată de hârtie. Veneau pentru orice, de la servicii de corespondență și cereri de cazare până la informații legate de spectacole de operă sau balet și muzee.

Veneau și ca să spioneze. Sylvia învățase să recunoască privirile aruncate pe furiș: în timp ce se prefăceau că citesc dintr o carte sau revistă, ochii americanilor rătăceau departe de pagină, scrutând fiecare chip din librărie în căutarea lui James Joyce, care era un obișnuit al locului, după cum aflaseră fără îndoială în vreunul dintre articolele răsărite fără număr în publicațiile franceze și americane despre progresul cărții interzise a scriitorului irlandez.

Spre bucuria ei lăuntrică, Joyce era adesea la vedere, așezat în scaunul verde sau într un colț al bibliotecii. Niciodată nu l ar fi dat pe mâna vreunui străin și îi interzisese lui Mysrine să l salute pe nume când librăria era plină. De când era parte a acestui joc, Joyce îi făcea ușor cu ochiul Sylviei la sosire și îi arunca un zâmbet abia schițat când auzea un cuplu spunându și unul altuia: „Mă întreb dacă James Joyce este aici.“ Sylvia și ar fi dorit ca toți aceștia să se uite mai puțin și să cumpere mai mult, dar vânzările creșteau suficient pentru a și alunga temerile. Atâta timp cât termină cartea până în ianuarie, își spunea ea în gând.

În mod surprinzător, deși avea un nou născut acasă, Julie continua să țină pasul cu Joyce, dactilografiindu i paginile pe măsură ce el le scria și le revizuia. Totuși, Sylvia era încă îngrijorată în privința ei și a lui Michel. Tristețea pe care o văzuse pe fața lui în iulie nu dispăruse. Adrienne i a spus că, în timp ce la el în boucherie zâmbea și glumea ca de obicei, în el se căscase un gol care nu fusese înainte. Sylvia a încercat s o întrebe pe Julie dacă lucrurile mergeau bine, și chiar s a oferit să i dea o pauză la dactilografiere, dar singurul răspuns al lui Julie era:

— Am nevoie de asta, Sylvia. Michel lucrează atât de mult și doarme atât de prost. De fapt, cred că amândoi dormim puțin, micuța Amélie plânge în miezul nopții, dar el are vise urâte care îl trezesc.

— Coșmaruri? Sylvia spera că nu era o întrebare prea indiscretă.

— Despre război, spuse Julie.

— Îmi pare rău. Îi mai citește pe Owen și Sassoon? Asta te ajută de multe ori să te simți mai puțin singur.

— Tot timpul, a zis ea, părând tristă și pierdută.

— Să mi spui dacă te pot ajuta cu ceva, da? Niște cuvinte atât de goale, și totuși erau singurele.

— Să mă țineți ocupată, a răspuns Julie cu o vehemență care a surprins o pe Sylvia.

— Așa voi face, a promis ea. Uite, pot să ți dau asta.

Sylvia s a dus spre un raft de unde a luat Cele patru fiice ale doctorului March de Louisa May Alcott și i a dat o Juliei.

— Cadou. Pentru tine. Este prima mare scriitoare din America, și aceasta este o poveste minunată a patru surori care își croiesc drum în lume.

— Mulțumesc. Vocea lui Julie era răgușită, și micuța Amélie a început să plângă în căruț.

Surprinsă, Julie s a aplecat asupra fetiței, gângurind cuvinte de alint, și și a trecut ușor degetul în sus și în jos pe obrăjorul bucălat al fiicei sale.

— Mulțumesc, a șoptit Julie din nou înainte de a ieși grăbită de acolo cu căruciorul, lăsând o pe Sylvia cu dorinţa de-a putea face mai mult.