FRAGMENT „Clara citește Proust“, un roman-omagiu adus literaturii

„Adevărul“ vă prezintă un fragment din „Clara citește Proust“, de Stéphane Carlier,  un roman publicat la centenarul morții lui Marcel Proust, distins cu Prix Albert Bichot 2022, „Livres en Vignes“, Prix du Cercle Littéraire Proustien 2022, Prix @ttitude 2022, Prix littéraire des Rotary clubs de langue française 2022. Romanul poate fi găsit în librăriile din toată țara, dar și pe libhumanitas.ro

Romanul face parte din Colecția "Raftul Denisei", Humanitas Fiction

Clara este angajata doamnei Habib și lucrează într-un coafor obscur dintr-un orășel din Saône-et-Loire. Are doar 23 de ani, dar viața ei e o rutină nesfârșită, punctată monoton de remarcile melancolice ale patroanei, confesiunile clientelor, înstrăinarea de un iubit chipeș ca un prinț din universul Disney și indiferența unui motan care nu se lasă mângâiat. Doar versurile cântecelor difuzate la radio o mai fac să viseze. Sau vizita unui client necunoscut, care îi oferă Clarei șansa unei întâlniri improbabile cu bărbatul care îi va schimba viața: Marcel Proust.

FRAGMENT

A ratat coborârea din autobuz la stația ei. Este prima dată când i se întâmplă asta. A coborât la De Lattre de Tassigny în loc de Libération. Fiindcă autobuzul din cealaltă direcție trecea doar peste treisprezece minute, a făcut drumul înapoi pe jos și a întârziat la salon.

Toată noaptea a visat un clopoțel atârnat de poar­­ta unei grădini, foșnetul unei rochii de muselină pe o scară, clopotnițe răsunând în liniștea serii. Se plimba într un sat la amurg, avea un bilet în mână, care dispărea în clipa în care voia să l trimită… În autobuz, și a reluat lectura fără să știe că va citi un pasaj atât de captivant, încât a împiedicat o să audă vocea înregistrată anunțând, prima dată pe un ton puțin mai interogativ decât a doua oară: Libération… Libération.

Marcel, acum adult, bea o înghițitură de ceai de tei în care tocmai a înmuiat o madlenă, și ceva extraordinar urcă în el, revine la viață. Toate florile din grădina noastră, și cele din parcul domnului Swann, și nuferii de pe râul Vivonne, și oamenii din sat și căsuțele lor, și biserica, și întregul Combray cu împrejurimile sale, toate acestea, căpătând formă și soliditate, au ieșit, oraș și grădini, din ceașca mea cu ceai. Pasajul este atât de puternic, încât l a recitit pentru a i simți din nou savoarea, așa cum Marcel a băut ceai pentru a reînnoi senzația trezită de amintire.

Acest lucru este chiar adevărat, chiar așa. Micuța ei madlenă a ieșit la iveală acum câțiva ani, la liceu, în timpul unui curs de SVT . Zilele însorite se întorseseră, mașina de tuns iarba trecea pe sub ferestrele deschise. Zgomotul motorului combinat cu mirosul de iarbă tăiată o cufundase într o stare extraordinară de bine, de parcă o mână ar fi început să o mângâie pe cap. Și mai erau. Dacă acest zgomot și acest parfum aveau acest efect asupra ei, asta se întâmpla pentru că o trimiteau înapoi la un moment de plăcere din trecutul ei. La bona ei, în acest caz, care obișnuia să le servească o gustare de după amiază copiilor aflați în grija ei. O felie de baghetă unsă cu unt, însoțită de o tabletă de ciocolată cu lapte. În timpul uneia dintre aceste gustări, când ea și alții erau așezați la masă în bucătăria doamnei Le Hennec, Clara auzise, pentru prima dată, mașina de tuns iarba trecând pe afară și simțise mirosul de iarbă proaspăt tăiată.

La cursul de SVT îi reveniseră impresiile din co­pilărie. Ora gustării, parcă suspendată într o după amiază de jocuri și de mișcare, gustul ciocolatei cu lapte care se potrivea atât de bine cu cel al baghetei, încât parcă ar fi fost inventate pentru a fi mâncate împreună. În autobuz, senzațiile de la curs reapăruseră. Primele zile calde ale anului, senzualitatea difuză, excesivă, aproape dureroasă care le însoțea, dar și plăcerea acestui curs ușor, susținut de un profesor simpatic, numele altor elevi, Estelle Joffre, Nathan Girardin… Această a treia experiență a fericirii a fost atât de puternică, încât s a trezit adresându se pasagerilor din jurul ei: E o nebunie, experiența asta cu madlena care reînvie trecutul, ați avut o și dumneavoastră? Și atunci, de data aceasta, a auzit vocea înregistrată. De Lattre de Tassigny… De Lattre de Tassigny.

— Mama lui i a pus o pastilă în ceai? întreabă doamna Lopez, uitându se la ea în oglindă.

— Nu, nu e nevoie de pastilă. Doar gustul ceaiului pe care îl bea la ea acasă îl face să și amintească de cel pe care l a băut la mătușa lui când era mic.

Pe deasupra ochelarilor, doamna Habib aruncă o privire în direcția lor, întrebându se despre ce ar putea vorbi. Doamna Lopez a renunțat să mai înțeleagă ce spune Clara și se uită la propria ei reflexie în oglindă, de parcă ar spune Nu mi pasă dacă tipul ăsta a băut ceai la mătușa lui, la mama lui sau la regina Angliei, tot ce doresc este să fiu tunsă bine.

Clara insistă:

— Cum vrea să revină la amintiri, bea din nou ceai, dar reușește din ce în ce mai rar. Cam ca atunci când te trezești din vis. Cu cât încercăm să ni l amintim mai mult, cu atât reușim mai puțin, ați observat?

Tanti Lopez întoarce capul într o parte, își privește profilul în oglindă și lasă să i scape, în loc de răspuns:

— Aoleu, totuși nu prea scurt.

Magnific, plopul care închină furtunii rugi și laude deznădăjduite. Magnifice, ultimele bubuituri ale tunetului rostogolindu și cântul în tufele de liliac . Magnific, Marcel, care îmbrățișează vântul pentru că este aerul pe care îl respirase iubita lui, la câțiva kilometri distanță. Și lumina portocalie ce emană din silaba „antes“ a numelui Guermantes; luna furișă, fără strălucire, pe cerul după amiezii, ca o actriță în așteptarea orei când trebuie să joace ; interesul lecturii, magic ca un somn adânc . De fiecare dată, ea subliniază propoziția sau, în dreptul ei, desenează o inimă mică pe margine.

JB tocmai a petrecut trei sferturi de oră revăzând fotografii pe mobil înainte de a l pune pe noptieră și de a se ghemui lângă Clara. Ea știe că urmează să vorbească, și asta o deranjează pentru că citește paginile deosebit de captivante dedicate iubirii tumultoase dintre Swann și Odette, gelozia lui, minciunile ei. Această carte cere un anume angajament, creează o relație atât de puternică, exclusivă cu cititorul ei, încât acesta din urmă poate avea cu ușurință impresia că toți din jurul lui s au coalizat pentru a i strica plăcerea. În orice caz, asta i se întâmplă ei, care visează să meargă să petreacă zece zile la țară, singură, și să nu facă nimic altceva decât să citească Proust.

Cu capul lipit de umărul ei, JB se uită o clipă la carte înainte de a spune:

— Îți place mult, nu i așa? Citești tot timpul.

Ea își întrerupe lectura, renunțând temporar să afle reacția Odettei, pe care Swann tocmai a întrebat o dacă, după cum a auzit, s a culcat cu femei.

— Îmi place enorm.

— Crezi că și mie mi ar plăcea?

— Nu mi dau seama, cred că nu, dar nu se știe niciodată.

— Ce spune acolo?

Este tentată să răspundă Totul, dar ar fi cam vag.

— E greu de rezumat.

— Haide, spune el, punându i mâna pe burtă sub pătură. Mă interesează.

Ea îndoaie colțul paginii patru sute nouă și închide cartea.

— Deci, la început, Marcel, mă rog, eroul cărții, se află în pat, nu poate dormi și își rememorează trecutul. În primul rând, copilăria, când mergea la Combray, la mătușa lui. Ei bine, ea e o femeie oribilă, își petrece zilele în pat privind pe fereastră, dar lui nu i pasă, el nu face altceva decât să se plimbe. Așa că povestește tot ce vede în timpul plimbărilor sale, florile, peisajele, le descrie într un mod extrem de detaliat. La început e ciudat, dar foarte repede înțelegi că, dacă dă toate aceste detalii, este pentru că simte totul, vede totul. E un adevărat geniu, de fapt. Vorbește și despre oamenii din jurul lui. Despre Swann, un tip care îi vizitează. Și despre Françoise, slujnica. Deci pe ea o ador. Este foarte directă și, în același timp, greșește cuvinte. Gătește foarte bine, face o vită în aspic, de ți vine să ceri rețeta… Pe scurt, așa începe, la țară, și apoi, schimbare de decor, ne aflăm la Paris, într un salon. Nu un salon de coafură, nu. Pe atunci, un salon însemna doar oameni care se adunau ca să asculte muzică sau să nu facă nimic, doar să vorbească, să vorbească despre alți oameni, în general, să spună lucruri rele despre ei. Salonul cu pricina este cel al doamnei Verdurin. I se spune „Patroana“, dar este ridicolă, ca toți oamenii care vin la ea acasă. De exemplu, când râde, cum nu mai vrea să deschidă gura de când i se dislocase maxilarul de atâta râs, se apleacă în față și își ascunde capul în mâini. Mai e și un tip, nu știu cum îl cheamă, care, când aude pe cineva vorbind despre culoarea albă, țipă Alba de Castilia! , chiar așa, gândindu se că asta îl face să pară deștept, când de fapt, nu are nici o legătură, e pur și simplu un prost. Așa… nu mai știu ce să zic… Ah, da, la Verdurin, îl găsim pe Swann. Dar locul lui nu e acolo, el e mai presus de toți acești oameni, are clasă, înțelegi. De fapt, el merge acolo pentru a fi cu Odette, care îl obsedează. Vrea să știe ce face ea când nu e cu el, o caută în toate restaurantele din cartierul ei, se duce să se uite pe fereastra ei. Și ce e atât de ciudat este că, prima dată când o văzuse, nici măcar nu o plăcuse. I se păruse urâtă și chiar simțise că îi ascunde chestii. Și apoi tipa spune cuvinte în engleză când vorbește, gen lunch în loc de prânz, e superenervant. Și, de fapt, pentru că ea îi scapă, el devine obsedat de ea. E foarte tare ce spune asta despre iubire, dacă stai să te gândești. Spune că dragostea nu este o chestie care cade de sus peste noi, pur și simplu, ci că noi decidem să iubim. Că decidem să iubim ceea ce nu avem, pentru că nu avem.

Ea se oprește, considerând că ar putea fi mult pentru această oră târzie. JB nu reacționează. Ea apleacă în jos capul, îi vede pleoapa închisă, și pieptul coborând și ridicându se. Doarme, bineînțeles. Probabil abandonase lupta când ea evoca detaliul, precizia descrierilor proustiene.