INTERVIU Iv cel Naiv, scriitor: „Când bătrânii și tinerii se luptă, copiii sunt cei care pierd“
0Iv cel Naiv este un scriitor care și-a câștigat notorietatea în mediul online, însă care la bază este inginer. El spune că una dintre marile carențe ale sistemului de învățământ este aceea că programa nu realizează o legătură directe între toate disciplinele.
Inginer de meserie, publicitar de carieră, Iv cel Naiv este poetul online-ului. A început să scrie mai întâi pe blog, în 2009, iar doi ani mai târziu și-a lansat primul volum de poezii, „Versez“. De atunci și până în prezent, sub masca anonimatului, a creat o întreagă lume a versurilor, de multe ori însoțite și de fotografii care au cucerit internetul. Iv a ajuns din online în offline cu șase volume de poezii și două romane, cel mai recent, „Eu te-am făcut, eu te omor“, fiind publicat anul acesta la Editura Humanitas.
În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, Iv a dezvăluit strat cu strat lumea cuvintelor al cărei dumnezeu este. A vorbit despre generații și diferența violentă între ele, precum și despre faptul că schimbarea în sistemul de învățământ stă în mâinile celor mai în vârstă, însă că delăsarea și cutumele câștigă chiar în fața propriei experiențe. De asemenea, scriitorul a deschis ușa și către lumea cifrelor – matematica, după spusele sale, fiind temelia tuturor lucrurilor.
„Weekend Adevărul“: Cu toate că te-ai format ca inginer, activezi ca publicitar sau copywriter. Ce înseamnă, mai exact, rolul în acest domeniu?
Iv cel Naiv: Și în publicitate sunt mai multe roluri, dar sunt și copywriter, da. Un rol care nu este doar despre scris, ci și despre gândit. Dar și despre cercetat, studiat. Însă, în agențiile bune cu care am lucrat, documentarea, de regulă, o fac alți oameni. Am făcut și eu la viața mea mult research (n.r. – documentare), mai ales la început, în anii 2000-2005, când nu exista ceea ce se numește azi strategie și client service. Se vine deja cu research-ul care poate însemna un competitive review (n.r. – evaluare competițională), adică ce s-a mai făcut pe tema asta sau ce a mai făcut brandul pe tema asta. Fac în continuare destul de mult research, dar mai mult pentru scris și pentru conceput idei.
Și lucrezi ca Iv artistul sau omul?
Și, și. Când lucrez ca artist, clienții vin la mine și îmi dau un brief și îmi spun: „Uite, am vrea să facem împreună proiectul ăsta. Să scrii ceva pe tema asta“. E o raportare diferită. Atunci nu sunt copywriter. Îmi pot folosi skillurile (n.r. – abilitățile) de copywriter ca să ajut procesul, să-l fac mai ușor, să înțeleg mai bine ce am de scris, să știu cam ce mi-aș fi dorit eu de la mine dacă aș fi fost copywriterul care a cerut ajutorul unui poet.
Și ești și fotograf. Instagramul tău e plin de fotografii foarte apreciate.
Asta nu sunt deloc. Fac fotografie, dar nu sunt fotograf, deloc. Dacă alte lucruri încerc să fiu, asta n-am încercat să fiu niciodată. Cred că am câștigat o singură dată în viața mea din fotografie. A cumpărat cineva o poză cu 60 de euro acum 13 ani. Nu am făcut niciodată și nici n-am vrut să fac bani din asta. E doar o bucurie pe care o am eu.
De unde vine pasiunea pentru lucrurile umaniste?
Am fost de curând la Ateneu și mă uitam că pe frescele din interior sunt scrise toate disciplinele, de la arhitectură la poezie, și toate sunt așezate pe picior de egalitate. Cred că asta este realitatea. Eu nu cred că există drumuri. Au fost făcute drumuri separate artificial cu gândul să-i ajutăm pe copii, dar care mai mult îi încurcă decât să-i ajute. Eu cred foarte mult că toate coexistă în noi. E foarte în regulă să excelezi într-o anumită disciplină, dar e bine să avem fondul tuturor. Să ne alegem drumul e una, dar să fim împinși pe niște canale foarte clare, unde trebuie să renunțăm la altceva, nu cred că e o idee foarte bună. Eu cred că înțelegerea lumii ține de înțelegerea tuturor disciplinelor și de cum îți dorești să înțelegi lumea în complexitatea ei. Poate cu atât mai mult o să vrei să le aprofundezi. Eu nu văd lumea în „am fost Real, acum sunt Uman“. Înăuntrul meu nu am simțit că am făcut o trecere. Mi-am dat seama că nu aș putea să exprim lumea așa cum o văd și o înțeleg dacă aș fi fost un inginer. Nu căutam o meserie, ci un canal de exprimare.
Conflictul dintre disciplinele umane și cele reale îl auzim prima dată în școală. Un conflict care ne întoarce tot la cartea ta.
Cei în vârstă organizează sistemul de învățământ. Sistemul de învățământ nu e condus de tineri. E condus de cei în vârstă care spun că așa s-a făcut, deci așa trebuie să se facă în continuare, și atunci, sunt foarte opaci la schimbări, iar prețul pentru rezistența la schimbare e plătit de cei mai tineri. Când bătrânii fac legile educației, tinerii sunt cei care, din păcate, vor pierde. Când bătrânii și tinerii se luptă, copiii sunt cei care pierd.
Privim cu îngrijorare ca societate cum an de an scade rata promovării la examenele finale și cu toții dezbatem bunele și relele sistemului de învățământ. Ce le spui celor care consideră că interdisciplinaritatea i-ar încărca și mai mult pe elevi?
Eu nu sunt de specialitate și nu am o soluție de implementare. Eu cred în principiul că disciplinele nu ar mai trebui separate. Eu văd la copilul meu – și am suficient de mulți copii în jur –, cum are dificultăți în a învăța, pentru că nu înțelege de ce trebuie să învețe. Ei nu înțeleg cum se leagă noțiunile între ele. Consider că trebuie să faci efortul să spui de ce e bună fiecare materie, plus, efortul suplimentar de a spune și de ce e bună în relație cu celelalte.
Dacă ne dăm seama de probleme abia la vârsta adultă, de ce tocmai adulții, care deja se ocupă de educația copiilor, nu produc o schimbare spre mai bine?
E ca atunci când mergi pe munte cu gașca: ritmul în care mergi pe munte când ești într-un grup e ritmul celui care merge cel mai încet. Dacă e o călătorie separată și tu vrei să-i dai înainte, ceilalți vor ajunge când vor putea, dar dacă vrei să mergi împreună cu ceilalți, ca să mai discuți, sau pur și simplu să mergeți împreună, ritmul va fi dat întotdeauna de cel mai slab. Suntem o gașcă, numită România, și mergem în ritmul celui mai slab. Cel mai slab este undeva în țara asta, departe de o școală, departe de educație și probabil în niște condiții mizere. Ridicând metafora, mergem în ritmul celor mai slabe comunități. Nu cea mai slabă persoană, dar în ritmul celei mai slabe categorii. Sincer, dacă oamenii politici și-ar face datoria așa cum scriu eu cărțile, ar fi o țară mult mai bună. Dar nu pot să intru să fac o treabă pe care nu m-aș pricepe s-o fac. Nu am calitățile necesare, nu am impulsul, nu am nevoia. Intră acolo cine crede că poate, cine crede că rezistă. E o uzură foarte mare.
„Emisiunile de talente reamintesc omului cine este și ce poate“
Cei care te citesc de mult timp știu că blogul tău s-a născut în urma unor SMS-uri de dragoste pe care le scriai iubitei tale. Credeai pe atunci că vei ajunge să publici volume de poezii și romane?
Nu știu dacă credeam, dar îmi doream. În momentul acela probabil că nu credeam foarte mult, în general, că aș deveni un om care scrie sau scriitor sau orice altceva în domeniul ăsta – doar mă jucam. Am apărut ca personaj, ca pseudonim literar, dintr-o joacă pe care nu am luat-o multă vreme în serios și pe care am găsit-o mai târziu că e mai mult de atât. Acum mă preocupă să rămână latura de joacă, să nu mă iau prea în serios.
Scriai și înainte de aceste SMS-uri?
Sporadic, nu ceva reprezentativ. Am scris ceva pe la 16 ani, niște tâmpenii nihiliste, dar nu le mai am. Am întrebat-o pe mama dacă mi-a păstrat caietele. Mi-a păstrat, săraca, unele, dar fix pe acelea nu le-a mai găsit.
De unde ai impulsul de a scrie?
A fost un canal de exprimare pe care l-am descoperit singur și foarte greu pentru că nu m-a ajutat nimeni din jur – nici profesorii de română, nici sistemul de educație și nici părinții. Cred că oamenii care au în ei înclinații sau aptitudini spre ceva, mai devreme sau mai târziu, vor să le exprime. Pentru asta există show-uri precum „Românii au talent“. Nu pentru scriitori, din păcate, ci pentru oameni care nu au fost încurajati să facă ceea ce e în ei și să-l ducă mai departe, să-l scoată la lumină. Trăim într-o societate imperfectă în care oamenii nu ajung să facă ce pot și la ce sunt buni, ce vor, ce le place, ce sunt. Suntem aruncați pe niște tobogane. Științe naturale? Fiuuu! Matematică? Fiuuu! Se duc pe ele și când ajung în capăt se trezesc. Iar apoi vine un show ca acesta și face ce n-au făcut nici părinții, nici școala, nici societatea: îi reamintesc omului cine este și ce poate și ne emoționăm cu toții, pentru că fiecare avem în noi câte ceva la care ne pricepem.
Astăzi, în era internetului, mai ales când vine vorba de artiștii de muzică la început de drum, atunci când ajung să fie cunoscuți se spune că „au bubuit pe net“. La fel putem spune și despre tine.
Da, am bubuit pe net. La vremea respectivă, n-am știut ce să fac cu chestia asta. M-am ținut de treabă mai departe. M-am simțit responsabil să scriu. Oamenii citeau, chiar dacă erau puțini la început. Eu cred în binele care creează bine și de ce să nu le dau înapoi? Asta este în explicația responsabilizării. Am zis „vreau foarte mult să fac asta“ și am făcut-o. Apoi, nu mai erau opt oameni, ci zece mii de oameni. Îmi era mai simplu. Cu cifre mari e ușor să motivezi pe oricine. Dacă îi spui cuiva „mâine ai un concert de 30.000 de oameni, fă și tu o piesă mișto“ e un motivator mai puternic decât dacă îi spui „mâine, la concert, cred că vin doi, trei oameni, să faci o piesă tare, da?“. Motivația trebuie să vină din noi, dar ca motivație suplimentară e altceva să cânți în fața unei săli pline versus unei săli cu 30 de oameni. Așa e și în online.
La periferia lumii video
Când spuneai că îți construiești lumea de la zero, m-am dus cu gândul la developeri de jocuri video, unii fiind arhitecți cu acte în regulă, și mai ales că știu că îți plac jocurile video, în special shooterele fantasy.
Nu m-am gândit niciodată. Nu cunosc meseria foarte bine. Cred că poate fi ceva de genul ăsta ca atunci când trebuie să creezi un joc nou. Da, îmi plac astfel de jocuri. Uite, deși jocul „Metro“ e făcut în stația de metrou din Moscova, e un fantasy, o distopie. Îmi place să văd lumile astea. Tocmai de aceea joc jocurile astea. Nu sunt cel mai talentat, în niciun caz, adică le joc cel mai probabil la un nivel mediocru sau mediu. Nu sunt gamer.
Dar de ce acest disclaimer?
Mă bag într-o lume în care nu vreau să se înțeleagă că sunt gamer profesionist. Industria asta e uriașă. Eu sunt departe de așa ceva. Eu n-am jucat atât de mult în 15 ani pe cât a crescut industria jocurilor. Când am devenit Iv cel Naiv se juca „Mafia 1“, care era cel mai tare joc pentru mine. Nu mai știu ce a apărut după GTA 3, doar am auzit de existența celorlalte serii. Sunt de fapt foarte înapoiat. La un moment dat, când am vrut să mă joc ceva, a trebuit să fac un research complex. Un joc mișto care să meargă și pe calculatorul meu, pentru că n-am nici vreo stație grafică performantă. Sunt undeva la periferia acestei lumi și nu mă pricep.
Având în vedere că în ultimii ani în România a crescut această industrie, nu te-ai gândit să participe cumva Iv cel Naiv la vreo competiție?
Mi-ar plăcea să fiu implicat în crearea unui joc, ar fi o bucurie foarte mare. În general mă atrage orice proiect din orice zonă în care pot să ajut creativ. Apreciez mult un joc bine scris. Mă interesează cum e scris, cum e firul narativ și care sunt plot twisturile, cum sunt armele integrate. Privesc un joc cu ochii unui scriitor. E ca un roman pentru mine jocul. E ca și cum n-am citit un roman, ci l-am jucat.
Dar de ce shootere?
Prefer jocuri în care se întâmplă mai multă acțiune și de unde îți iei mai multă adrenalină. Cred că dintre toate jocurile din lume cel mai mult mi-au plăcut „Mafia 1“, cel de pe vremea mea, și „Fallout“, pe care l-aș juca la nesfârșit. E genul meu – o lume post-apocaliptică cu mai multe lumi care sunt diferite, unde ai foarte multă diversitate într-un singur joc.
Lumea ta poate să existe fără tine?
Cred că orice om care scrie sau care creează ți-ar spune că din momentul în care începi să lași în urmă niște lucruri, ele sunt lumile tale. „Dune“ poate să existe fără Frank Herbert? Există. Cu cât e mai mare, cu cât e mai frumoasă, cu cât e mai emoționantă și cu cât ajunge la mai mulți oameni, cu atât este probabil că lumea ta există. Herbert a murit, dar „Dune“ e prezent în lumea noastră. Nu-mi amintesc de „Dune“ în fiecare zi, dar cred că o dată pe săptămână sau o dată pe lună, cumva, se întâmplă să mă gândesc, fie că e vorba de film sau de volumele sale.
Este Arretul, orașul din romanul tău „Eu te-am făcut, eu te omor“, o reprezentare a Focșaniului, orașul unde ai copilărit?
Iv cel Naiv: Nu e o reprezentare directă a nimic. Este un loc inventat, dar inspirat din unele prin care am trecut. Adevărul e că primul reflex a fost să preiau, fie Focșaniul, fie alte orașe care mi-au venit în cap și care corespundeau descrierii geografice. După care mi-am dat seama că nu mă ajută lucrul ăsta, pentru că voi depinde și mă voi supune geografiei acelor orașe și ar deveni ceva realist. Cartea este, în mod evident, legată de realitatea pe care o trăim, dar n-am vrut să fac niciun fel de tranziție unu la unu. Romanul este o metaforă a lumii în care trăim și care a primit tot felul de elemente din tot felul de spații fizice pe care le-am trăit pe viu în tot felul de călătorii din tot felul de momente ale vieții mele. E o mare suprafață, o oază 3D care preia elemente din copilăria mea și observații foarte vechi din adolescența și existența mea recentă. E unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac când scriu. Un fel de manifestul lui Lars von Trier: Dogma 95.
Tu ai un manifest al tău, pe care îl urmezi cu rigurozitate?
Nu am creat specific vreo dogmă, dar sunt câteva elemente care stau la baza romanelor mele și pe care probabil le voi introduce în toate. Unul dintre ele e faptul că nu vreau să le plasez într-un spațiu și timp exacte, pentru că mi se par foarte relative. E manifestul meu la faptul că majoritatea covârșitoare a literaturii contemporane, în special cea română, dar și internațională, e plasată în spațiu și timp. E o reacție la faptul că foarte mult din realitatea lor e despre trecut și despre un comunism sau postcomunism care ne-a angoasat pe toți. Înțeleg de ce există cărțile astea și le citesc cu foarte multă admirație – pe cele bune –, doar că eu n-aș vrea să fac asta. Vreau să vorbesc despre realitate, dar în cadrul mai lax al imaginației unde am mai multă libertate și cititorul la fel. Eu nu o să fac fotografii ale societății – fresce sociale. Eu sunt mai aproape de pictura suprarealistă, adică pot să vorbesc despre actualitatea noastră, dar povestesc despre ce e în visele noastre, de exemplu. Mi se pare un quest (n.r. – misiune) mai frumos pentru cititor și pentru mine ca scriitor.
Ai spus că o parte din carte conține observații din adolescența ta, adică perioada sfârșitului anilor ’80 și a anilor ’90. Este o carte în care se pot regăsi și adolescenții de azi și de mâine. E greu sau îți vine natural să scrii așa?
Pentru mine, adolescența din carte e un timp aparte – care poate fi legat și de timpul real, adică perioada adolescenței ca anotimp separat din viețile noastre. Câteodată poate fi dificil să scriu așa, câteodată poate fi greu. Însă îmi place să fac asta. E ca și cum aș traduce din graiul moldovenesc în română. Trebuie doar să fiu puțin atent și reușesc. Păstrând paralela cu traducerea, sunt și cuvinte pe care nu le înțeleg, dar nu asta îmi ridică probleme la scris. Pentru mine, scrisul de romane are alte provocări. Asta nu e una dintre ele.
Exercițiul de a scăpa de frici
A fost vreo dificultate în procesul tău de lucru trecerea de la poezie la proză? După șase volume de poezii, apariția primului tău roman, „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ (apărut la Editura Trei, în 2019), a fost un „șoc“ pentru mulți dintre cititorii tăi.
Pentru mine, dificultățile scrierii unui roman se regăsesc în complexitatea lumii pe care trebuie să o creez, pentru că îmi place să creez o lume de la zero, să recompun din lumea în care trăim într-o lume nouă. Să scrii o carte despre realitate care vine din și se întoarce în realitate mi se pare un pic mai ușor. Aș prelua elemente unu la unu din realitate și le-aș da doar sensuri diferite, dar, pentru că trebuie să creez de la zero lucrurile, atunci mi-e mai greu. Iar complexitatea asta mă cocoșează puțin.
Ce anume îți pune bețe în roate?
Cum se întâmplă în viață, niște frici. Frica de a nu face ceva suficient de entertaining, de a nu nedreptăți vreun personaj, de a nu fi plauzibil, de a repeta lucruri. Frica de a nu lăsa bucăți inutile – buclele care sunt în foarte multe cărți, „burțile“ care se revarsă peste roman și care n-au nicio legătură cu structura lui și sunt doar niște adăugiri.
Ai regăsit în alte cărți astfel de „burți“?
Toata lumea care citește cred că dă peste ele. Unele sunt atât de adorabile încât le accepți. E ca în viață. Dacă vezi o persoană supraponderală poate să îți dea senzația de greutate ori de supragreutate care probabil te poate apăsa și pe tine. Sau poate să-ți dea senzația că-i ușor ca un fulg, adică a unui om foarte împăcat cu sine și care e-n regulă cu ceea ce este. Atunci, felul în care te face să privești e cu mai multă simpatie, înțelegere. Dar, burțile sunt burți și încerc să nu le pun nici pe mine, nici în cărți, și să le țin și pe ele fit (n.r. – în formă). Am teama de a nu mă îngrășa și o transfer și asupra romanelor mele. În realitate e o grijă, dar în romane e o frică. Nefăcând asta de foarte multă vreme și considerându-mă încă la început în cariera de romancier, am frica de a nu scăpa undeva prea mult. Cumva e grija de a le oferi oamenilor un corp cât mai zvelt al romanului unde să existe acțiune și cursivitate. Cred că asta este foarte important. „Burțile” nu te fac să citești cu ușurință, pentru că te fac să te oprești mereu în faldurile ei. Sunt multe frici. Am zis doar câteva dintre ele. Poate că le-am ratat pe cele importante, dar sunt fricile care mă țin. Însă prin exercițiu simt cum scap încet de ele.
Care dintre cele două romane publicate deja este „Meteorologul“ – un titlu de lucru al unui roman pe care l-ai anunțat în 2019?
Niciunul. „Meteorologul“ e undeva într-un sertar și probabil că undeva într-un an, doi o să-l public, deja a fost discutat cu editura. Probabil o să devină un micro-roman. E prima carte pe care am început să o scriu, ba chiar primul roman pe care l-am terminat. L-am arătat atunci unor prieteni, l-am trimis câtorva edituri, dar l-am lăsat într-un sertar, pentru că am simțit că nu e încă momentul lui. E o distopie care are, ca toate distopiile, foarte mare legătură cu realitatea noastră. Cred că e o carte bună, dar în momentul ăsta are cam multă „burtă“ (râde) și tocmai de aceea îi va trebui „o liposucție“ de la trei sute de pagini la vreo sută sau chiar mai puțin.
Schimbare de garderobă
Cum se împacă vocea poetică cu vocile din proză? Simți că se întâlnesc undeva?
Nu mi se pare că există în mine două sau mai multe voci, deși, noi, oamenii, putem vorbi pe mai multe voci. Văd mai degrabă poezia și proza ca pe niște vehicule pentru ceea ce avem în noi. Iar, o vreme, ceea ce a fost în mine, substanța asta creativă, a luat forma poeziei și a funcționat în interiorul poeziei. Și-a făcut treaba pentru ce era atunci, iar pentru ce e acum cred că e mai potrivită forma prozei lungi. Există suficient de multă poezie și naivitate și în romanele pe care le-am scris. Toate lucrurile care au stat la baza poeziei mele și a începuturilor mele în scris se regăsesc și în proză. Transformate, dar există.
Nu ți-a fost greu să faci trecerea de la o formă de exprimare la alta?
La mine nu a fost greu. Am simțit că am uzat destul de mult primul tip de exprimare. Bei apă și o bei din paharul acesta, sau poți s-o bei din cana asta, sau poți să bei din palme. Forma în care o pui e mai puțin importantă. Pentru mine e important dacă bei apă. Poezia a avut o vreme forma poeziei. Dacă ne schimbăm hainele, suntem tot noi. E adevărat, hainele ne dau un alt aer, dar suntem tot atât de mult noi. Mi-a fost ușor să-mi iau alte haine. Trecerea de la poezie la proză a fost doar o schimbare de garderobă.
Nu simți că exprimarea în proză îți maturizează scriitura poetică?
Ba da, dar și oamenii maturi pot fi naivi. Maturizarea și naivitatea pot coexista. Eu sunt exemplul viu: sunt un om naiv și încerc să fiu cât se poate de matur. Însă încerc să fiu responsabil, să îmi fac lucrurile mele de om adult, în același timp.
Când (nu) vrei să dai în îngeri
Titlul „Eu te-am făcut, eu te omor“ are o rezonanță foarte mare pentru generațiile din urmă, chiar și pentru cea născută în anii ’90 și crescută în anii 2000. Este o expresie pe care mulți au auzit-o în copilărie, iar dacă e să comparăm cu ce vedem la știri, încă se aude prin cotloanele țării.
(râde) Sunt sigur că se mai folosește, dar nu la nivelul anilor ’80-’90. A existat un pic de educare chiar prin televizor. „Omorul“ din titlu nu e neapărat despre crima fizică, ci despre bătaie. Pe vremea mea au fost puține momente în care părinții și-au ucis copiii, dar multe momente în care părinții, așa cum se zice, „i-au omorât în bătaie“ sau „le-au dat omorul“. E o expresie ce descrie gradul de duritate al bătăii. Astăzi, cred că bătaia a scăzut un pic, mai ales în zonele urbane. Abuzul verbal există în continuare, dar metodele din trecut erau barbare. E un progres. Dacă mergem în anii ’70-’80, când era comunism, iar educația înfiorător de puțină, pot spune că am auzit expresia peste tot în jurul meu, e o frază care mi-a marcat copilăria, iar absurdul ei m-a făcut să mă mir atât de tare încât să nu o mai uit niciodată. Cum ar putea cineva să omoare ceva ce și-a dorit atât de mult să aducă pe lume? Pentru că în același timp în societate – nu vorbesc doar de familia mea – exista și foarte multă dorință și nevoie de a iubi un copil. Atunci când se nasc, copiii sunt priviți ca un fel de îngeri. Bebelușii sunt niște creaturi aproape de divinitate în mentalul colectiv, iar încet, încet, pe măsură ce cresc, din înălțimile îngerilor ajung să se spargă precum niște bibelouri care cad de pe un raft. Într-un înger nu poți da. Nu prea auzi că oamenii lovesc bebeluși. Sunt protejați de acest statut cvasi-divin. Dar, la un moment dat, în viața copiilor – poate că din momentul când încep să se poată exprima, să poată întoarce vorba eventual – se produce trecerea de la îngerul de neatins la bibeloul fragil pe care îl poți sparge cu ușurință, iar și iar. Ei se sparg, se refac din cioburi – pentru că au o putere fantastică de a se reface –, iar adulții îi sparg din nou peste două zile la următoarea ceartă. Și, așa, copiii devin un bibelou imperfect. Evident că am fost marcați cu toții, dar pe măsură ce timpul trece, cred că lucrul acesta va putea fi vindecat. Bineînțeles, vor apărea alte tipuri de traume, alte tipuri de raportări greșite între oameni. E un topic actual, se vorbește mult despre psihologia și sociologia copilului.
„Eu te-am făcut, eu te omor“ este prezentată ca fiind o poveste despre conflictul dintre generațiile tinere și senioare. Din titlul cărții nu crezi că am putea deduce că este un conflict câștigat deja de seniori?
Titlul este un pretext, un punct de plecare. Titlurile nu-și propun să facă dreptate. Am încercat să am un titlu care să facă de toate, care să nu fie despre carte, dar care să te facă să pășești înăuntru, să îți dea o idee despre ce va urma.
„Matematica se regăsește în viața noastră și prin intermediul cuvintelor“
Nu te-ai gândit că vei ridica niște sprâncene printre cititorii tăi de poezie cu un așa titlu radical și dur pe o copertă neagră? Vor descoperi un Iv cel Naiv mai întunecat?
Subiectul e mai întunecat. Mi s-a părut și mie că negrul ăsta a speriat niște lume la început, dar coperta e făcută de un prieten. Avea deja o ilustrație care se potrivea – așadar, ale lui sunt ideea și conceptul –, am mai lucrat un pic împreună și așa s-a născut coperta – dintr-un om care a înțeles din două vorbe despre ce e cartea. Nici măcar nu-i povestisem despre componenta religioasă a cărții și el a venit cu ideea de vitraliu reinterpretat, iar eu cred că un vitraliu stă bine pe negru. În pofida faptului că nu sunt neapărat religios, am vizitat foarte multe catedrale, mănăstiri, biserici, și am înțeles că vitraliile se văd bine atunci când lumina e afară și nu înăuntru. În mod paradoxal, biserica ar trebui să facă lumină din interior, nu să aștepte lumina de afară ca să facă lucrurile să se înțeleagă. Vitraliul este, în opinia mea, într-un fel foarte subtil, o formă artistică religioasă veche, pentru că se bazează pe lumina din exteriorul bisericii și pe întunericul din interiorul ei. Mesajul religios va fi citit cum trebuie doar atunci când suntem într-un întuneric profund și ne uităm la el. Iar eu cred că religia și-a propus să asigure iluminarea oamenilor. Dar e doar un fine tunning (n.r. – reglaj fin) de care nu mă ocup eu. E doar o observație (zâmbește).
Responsabilitatea de a fi dumnezeul propriei lumi
Ilustrația ne arată un vitraliu care ne trimite cu gândul la celebra frescă „Facerea lui Adam“, însă într-un mod puțin mai violent...
Ei se strâng reciproc de gât. Sunt într-un raport de egalitate, chiar dacă Dumnezeu e deasupra. Nu e clar că cineva de acolo a învins. E o bătaie în care, așa cum spuneam în copilărie în fața blocului, „și-o dau parte-n parte“. Dumnezeu e deasupra doar pentru că așa e prin natura reprezentărilor. Oamenii nu plutesc, oamenii merg pe pământ, iar Dumnezeu e în cer. Așa ne-a spus Biblia. Tot religia ne-a dus în reprezentarea asta și-am rămas pe terenul ei. Ironizez și caricaturizez religia cu armele ei. N-am vrut să inventez nimic. Am încercat să fiu un caricaturist bun care să facă nasul mai mare, dacă nasul e mai mare, nu să măresc urechile dacă ele au proporții firești. Un caricaturist bun asta face: observă lucrurile care sunt un pic în afara normei, a firescului, și ți le mărește. M-am luptat cu materialul clientului.
Te iei la trântă cu Dumnezeu în carte?
Cred că orice romancier atunci când scrie o carte – și asta am simțit și eu și e greu – are o mică trântă cu Dumnezeu pentru că trebuie să fii dumnezeul unei lumi. Trebuie să creezi o lume și să o duci în spate. Și trebuie să faci și dreptate dacă se poate. Toți oamenii care scriu, care creează, sunt oarecum dumnezeii operelor lor, iar atunci când e să vorbim de complexitatea unui roman e foarte covârșitor. Da, e un fel de trântă, și da, o simt, din păcate.
Într-un mod romantic se mai spune că nicio carte nu poate concura Biblia, numită, de altfel, „cartea de căpătâi“ sau „cea dintâi carte a lumii“. Crezi asta?
Nu. Cred că Biblia este una dintre cele mai de succes cărți. O poveste care, în niciun caz, nu e una dintre cele mai frumoase povești ale lumii. Cel puțin pentru mine, deloc. Cred că sunt multe lucruri care au dus la succesul formidabil pe care îl are și nu aș putea să o compar în niciun fel cu vreo carte scrisă sau citită de mine. Nici cea mai bună carte nu aș putea vreodată să o compar cu Biblia pentru că sunt lumi diferite. E ca și cum am compara un atlas geografic cu o carte de poezie. Sunt din rafturi diferite. Biblia are raftul ei.
Matematica pe ordinea de zi
Asemenea poetului Ion Barbu, ești un exemplu viu că limba universală a matematicii și a științelor exacte poate face casă bună cu cele umaniste. Cum se împacă Iv inginerul cu Iv poetul?
Cred că ceea ce ratează foarte mult sistemul educațional din România este interdisciplinaritatea. Este unul dintre lucrurile fundamentale, dar complet ignorate. Ieșim din școală cu ideea că am învățat materii diferite, care sunt bune fiecare diferit și care sunt drumuri diferite de urmat. Mă uit la fiica mea care are aproape 14 ani și văd consecința acestei lipse. Ce ratează școala este să spună că toate au un sens împreună, iar sensul este înțelegerea vieții și că matematica se regăsește în toate. Fiicei mele nu-i place matematica și am avut ocazia să răspund la întrebarea „la ce e bună matematica?“ de zeci de ori.
Și ce i-ai răspuns?
Că matematica se regăsește în absolut orice facem, așa cum fizica este foarte vizibilă în orice facem și ni se întâmplă. Fără forța de frecare am pica pe spate.
Și la ce folosești tu, ca poet, matematica?
Matematica vine cu niște concepte care se regăsesc peste tot, iar primul care-mi vine în cap este cel de ordine. Atunci când îți faci ordine în cameră pare că nu are nicio legătură cu matematica, nu? Prima oară auzi despre ordine atunci când părinții tăi îți spun să faci ordine după ce te-ai jucat cu jucăriile, dar cu adevărat despre ordine înveți de la matematică, unde numerele sunt într-o ordine. E un concept pe care îl poți replica în ordinea pe care o faci la tine în cameră. Bine, poate nu organizezi jucările într-un mod crescător, dar le pui într-un fel plăcut care se combină poate cu estetica și care la rându-i poate se combină cu funcționalitatea și cu multe alte lucruri. Un alt exemplu: pozitiv-negativ. Atunci când vorbim despre calități și defecte, vorbim despre pozitiv și negativ ca valori morale ale oamenilor. Învățăm despre pozitiv și negativ, din nou, și de la matematică. De asemenea, totul e și despre cuvinte. Iată, explic toate astea în cuvinte și spun că matematica se regăsește în viața noastră și prin intermediul cuvintelor pe care le înveți la română.
Dar matematica este atât de exactă, pe când poezia poate să nu fie...
Aici e frumusețea. Lucrurile în viață nu sunt atât de exacte. Ordinea lumii nu este chiar precum ordinea din matematică. Ea este combinată și cu celelalte discipline, dar conceptul global de ordine își are proveniența din matematică. Asemănarea între oameni nu se oprește doar aici. Este moderată și de aspectele psihologice și de limbaj pe care le înveți la limba română. Interdisciplinaritatea este cheia înțelegerii lumii care te poate ajuta să înțelegi că, de fapt, matematica, româna, chimia, fizica, științele sunt și fac ceva împreună ca să te ajute să înțelegi viața. Te ajută să te exprimi, să fii, să ai. Sunt toate verbele astea simple. Fără cuvintele din limba română n-aș putea să explic niciodată matematica. Nu poate să existe pentru că nu ar putea să se exprime. Ar fi o înșiruire de cifre și de litere din care nimeni n-ar putea înțelege ceva. Cuvintele sunt partea fundamentală care ne ajută să comunicăm.
Se încarcă comentariile...
