INTERVIU Scriitorul şi avocatul Marian Nazat: „Renaşterea naţională nu va mai avea loc. Patriotismul e, în ochii multora, precum boala venerică“

În cel mai recent volum al său, „Cartea ieruncilor”, avocatul Marian Nazat revizuieşte episoadele istorice ale ultimilor doi ani, cum ar fi „înscăunarea pe Deal” a preşedintelui Klaus Iohannis, moartea celor din Clubul Colectiv sau atacul de la „Charlie Hebdo”. Aceste relatări se îmbină cu unele personale, dominate de nostalgia pentu Islazul natal sau de figurile care i-au marcat viaţa, precum Paula Iacob sau Gyuri Pascu.

Nu îi plac vremurile pe care le trăim astăzi şi nici Bucureştiul. Publicistul Marian Nazat (56 de ani) a devenit unul dintre cei mai de succes avocaţi ai României. Între procese, avocatul devine scriitor, postură în care rămâne tot un apărător, dar de această dată al ţării şi al sentimentelor pe care se fundamentează şi rezistă o ţară: onoare, solidaritate, recunoştiinţă şi iubire.

„Cartea ieruncilor”, cel mai recent volum semnat de Marian Nazat, nu face excepţie de la regulă, constituindu-se ca un jurnal în care autorul îşi revarsă nemulţumirile, grijile sau admiraţiile, şi în care acesta speră la o Românie puternică şi mândră, o Românie care să nu ia decizii în funcţie de alţii, de străini. 

„Adevărul”: Cartea se constituie ca un melanj între analiză politică, momente de nostalgie acută după vremuri mai bune, după locuri mai bune, şi momente de confesiune, uneori cutremurătoare, aşa cum este „Pomelnic pentru mama”.  Putem echivala „Cartea ieruncilor” cu „Jurnalul lui Marian Nazat”?

Marian Nazat: Este un jurnal, desigur, ca orice scriere subiectivă. Căci volumul „Cartea ieruncilor” nu-i altceva decât  lumea văzută  dinspre mine în ultimii doi ani, cu tot  ce au însemnat ei, înlăuntrul şi în afara mea. Confesiunile unui revoltat fără o cauză precisă. 

Explicaţi în carte şi originea titlului. Consideraţi că poporul român este dintotdeauna precum ieruncile despre care vorbeşte Cantemir, fiind ceva specific ethosului său, sau a devenit astfel cu timpul? În cazul în care vorbim de cea de-a doua variantă, care credeţi că ar fi momentul în care românii s-au metamorfozat în ierunci, unde s-a produs alunecarea?

Suntem aşa din clipa în care Decebal s-a sinucis, conştient că nu-i poate birui pe romani. Iar perspectiva robiei, a umilinţei ritualice care  i se pregătea pe străzile Romei l-a determinat să-şi  ia singur zilele. Din acel moment am devenit un neam de ierunci. Spuneţi-mi, s-a sinchisit cineva atunci când Decebal a ales de bună voie moartea, capitularea  ?

„Nenorocită ţară, în care orice străin apare ca un salvator în ochii unei turme de obidiţi...”, îl citaţi, la un moment dat, pe Marchizul de Custine care vorbeşte despre Rusia, şi punctaţi că aşa fac şi românii astăzi, privind spre Washington sau Bruxelles. Această tendinţă nu vine pe filieră istorică? Carol I şi Ferdinand I sunt consideraţi figuri istorice surori cu prosperitatea.

 Nu doar astăzi, numărând ultimii 27 de ani, adică, ci şi înainte, inclusiv în vremea descălecării sovieticilor de pe tancurile prieteniei, ale Internaţionalei socialiste… Aşa s-au petrecut lucrurile şi când s-a hotărât  aducerea în ţară a casei regale de Hohenzolern. 

„Şi propaganda dâmboviţeană a început să ni-i prezinte pe Carol şi Ferdinand drept figuri providenţiale, neţinând seama că istoria îşi urma cursul. Or,  curgerea asta presupunea modernizarea de la sine a arhitecturii politice, economice, sociale, culturale, juridice, progresul  ce se înregistra în lumea largă nu putea fi ţinut la frontierele naţionale.” 

Altminteri, nu identific prosperitatea adusă în România de cei doi, să fim serioşi. Vreo 80% dintre români trăiau atunci într-o sărăcie lucie, restul este rezultatul unor campanii dezgustătoare  de mistificare a adevărului. Sigur, eu nu neg rolul celor doi, dar să ne păstrăm luciditatea şi să nu-i ridicăm în slăvi  mai mult decât se cuvine.  Ei au avut meritul că au scos ţara din  buzunarele câtorva hrăpăreţi băştinaşi a căror lăcomie nu-i departe de cea a urmaşilor pe care suntem siliţi să-i suportăm azi. Dar n-a durat mult şi monarhii veniţi din Germania şi-au făcut propriile camarile, cu aceleaşi apucături… Aşa că talpa ţării a rămas să-şi ducă nevolnicia în continuare în  bordeie şi colibe.

O idee interesantă pe care o reliefaţi este că odată cu capitalismul s-a strecurat insidios şi ideea de „grup-ţintă”. Dacă ne raportăm la zona de politică, efectele acestei strecurări nu ar fi şi slăbirea conceptului de cetăţean?

Mai mult, cetăţeanul a dispărut de fapt, dacă o fi existat vreodată. Poate în Antichitate, deşi eu nu mai cred în istorie  de prin 1990, când am văzut cum se  scrie ea… În realitate, omenirea n-a trăit decât o singură orânduire – sclavagismul. Numai că  păpuşarii au tot botezat-o şi rebotezat-o după cum  le-a convenit întru prostirea norodului, transformat  în „grup-ţintă”. Capitalismul, ca şi comunismul, lucrează cu mulţimi, nu cu indivizi, şi nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. De aceea, rugaţi-vă să nu fiţi inclusă în acel „grup-ţintă” luat la ochi de vreun lunetist al puterii vremelnice! 

Faceţi o analogie prin care spuneţi că viata este precum coca din căpistere, cu cât o frămânţi mai bine, cu atât iese mai bună. Asta să le lipsească cetăţenilor români pentru o viaţă mai bună, frământarea? Şi ce ar însemna această frământare?

O ieşi ea mai bună, dar nu mai ai timp s-o trăieşti, preocupat să o tot frămânţi! Sigur, ideea mea este valabilă pentru creatori, pentru oamenii care vor să lase ceva posterităţii. Ceilalţi nu mai au timp  să  pună drojdia în cocă, fiindcă ba n-au bani, ba nu-i interesează propria precaritate, puţini au curajul să privească în faţă adevărul ! Nu-i la îndemâna oricui să iasă din propria zonă de confort, de siguranţă personală.Tirania cotidianului e nemiloasă, scapă cine poate şi cine vrea să se ia la trântă cu această părelnică fatalitate. Copiii sunt spălaţi  pe creier de mici, prin reclamele publicitare al căror cretinism n-are limite. Cum să  educi nişte ţânci cu filmuleţe în care  un zărghit mulge o girafă din ugerul căreia curg bomboane strident colorate sau în care toţi se distrează ? Aţi văzut vreo reclamă în care cineva munceşte sau învaţă ? Şi atunci cum să-şi mai pună ei problema frământării aluatului din căpistere ?

Deplângeţi cei zece ani sub regimul lui Traian Băsescu, iar pe Iohannis îl numiţi „un martor mut, surd şi orb al realităţilor româneşti”. Dacă suntem, după cum afirmaţi în carte, un popor care trebuie strunit din bici, ce este de preferat: să fim struniţi de „un preşedinte cu apucături satrapice” sau o perioadă mai lentă, alături de un preşedinte mai calm, mai „nefiresc”?

I-am deplâns  din chiar noaptea de Revelion, din 2004/2005, când Traian Băsescu şi-a  dat arama pe faţă, în Piaţa Constituţiei. Insul  acesta, al cărui nume am refuzat să-l scriu doi ani, reluând exemplul sumerienilor,  a făcut atîta rău României încât  nimeni şi nimic nu-l va mai îndrepta. Deceniul  umilinţei naţionale, al turpitudinii, laşităţii şi minciunii, al urii şi fariseismului, al zâzaniei şi răzbunării, al asmuţirii  unora împotriva altora… Iar acum, individul acesta toxic, mai are şi neobrăzarea să ne dea lecţii de moralitate şi corectitudine politică. El este expresia abjectă nu numai a politicianismului neaoş, ci şi a unui talibanism violent şi virulent în  susţinerea necondiţionată a răului.  Mă îndoiesc că biciul ar mai salva din stricăciunea ce ne-a surpat ca neam, dictatorul-luminat nu ştiu dacă mai e o soluţie în Europa. L-aş prefera, totuşi, haosului actual. Trebuie să recunoaştem că tot ce s-a creat valoros, durabil în lume, este opera acestor despoţi luminaţi. Însă  nu mai este posibilă solidaritatea naţională, cum să armonizezi atâtea interese- americane, sioniste, germane, franceze, ruseşti, maghiare, turceşti, arabe ? Şi închipuiţi-vă că toate aceste cercuri şi-au creat filiere întregi în România, filiere formate din agenţi de influenţă - politicieni, afacerişti, ziarişti…

„Nu trebuie căutate altundeva cauzele haosului perpetuu din societatea noastră postdecembristă.”

Cât îl priveşte pe Klaus Iohannis, acesta abia ce şi-a buchisit fişa postului în anii  din urmă şi observ că a început  să-i placă la Cotroceni. Curând îşi va pierde şi muţenia, şi  surzenia, şi orbirea, luat de valul sclipiciurilor protocolare la care pare a fi „slab de refuz”. Sunt deja semne evidente.  Oricum, ecuaţia asta a şefilor de stat e rezolvată, nu doar aici, ci şi în străinătate, de către serviciile secrete, alegerile electorale sunt diversiunea, mascarada. Sclavii de tip nou,  crescuţi  în minciuna drepturilor omului şi democraţiei, votându-şi direct şi egal stăpânii, îi justifică apoi tacit alesului  şi  fărădelegile, derapajele. Se împiedică astfel răscoalele şi revoluţiile, vărsarea de sânge. Mecanismul a atins cota maximei perfidii, gândiţi-vă că jumătate din bogăţia planetei se află în seifurile a 62 de bogătani.

 Consideraţi că venirea imigranţilor în Europa, iarna europeană, este debutul celui de-al treilea război mondial?

Desigur, iar asta au spus-o alţii înaintea mea, Albert Pike şi Richard Kalergi, am în carte două eseuri despre profeţiile lor, de n-or fi planuri! Că vrem sau nu, barbarii nu mai sunt la porţi, ei au intrat deja în cetate. Iar dacă nu le respecţi drepturile, rişti să suporţi fel de fel de consecinţe. Majoritatea e obligată  acum să facă  fel de concesii imigranţilor. Cote de imigranţi în  schimbul subvenţiilor de la Bruxelles, ce şantaj ordinar ! Populaţii întregi din  colonii (era să zic  fostele, ignorând totuşi  realitatea contemporană) s-au mutat în capitalele imperiilor de odinioară  şi-şi răzbună strămoşii abuzaţi  de cotropitori. Istoria se mai şi schimbă, atrocităţile comise de omul alb de-a lungul secolelor nu puteau rămâne nepedepsite. Nimic nu-i întâmplător, să nu  ocolim cauzele actualei crize mondiale !

Apreciaţi poziţia Rusiei de a nu primi imigranţi, o ţară căreia nu îi este teamă să se poziţioneze în sens opus faţă de ceilalţi când vine vorba de această problemă. Credeţi că ar putea România vreodată să refuze refugiaţii?

Ba bine că nu ! Apreciez  şi poziţia Ungariei, a Cehiei, nu doar a Rusiei, numai că România n-are curajul de a-şi înfrunta stăpânii, după ce şi-a  distrus întreaga economie ca să intre în graţiile marilor licurici ai  epocii multilateral  globalizate. Te  opui când reprezinţi ceva, când ai forţă financiară, militară şi economică, altminteri stai în genunchi şi cu mâna întinsă la binefăcători,  la galantonii apuseni... Suntem de râsul lumii, ne-am  dezis de relaţiile  cu chinezii şi ruşii, de dragul scutului de la Deveselu (pentru care plătim vreo 6 miliarde de dolari anual) şi a batjocoritorului MCV şi ne bucurăm tâmp că Donald Trump îl primeşte pe peluza de la Casa Albă pe Klaus Iohannis şi îi lasă pe alde Pantazi să-şi denigreze ţara… Unde s-a mai pomenit asemenea ierunci, spuneţi-mi dumneavoastră ? Culmea, americanii şi germanii  şi-au clădit  bunăstarea inclusiv pe banii chinezilor, infuziile financiare de la Beijing fiind actuale şi azi. Cât despre  gazul rusesc…

Vorbiţi despre ce înseamnă mândria naţională şi daţi exemplu „repolonizarea Poloniei”. Legat de „reromânizarea României”, de ce condiţii am avea nevoie să se întâmple?

 De o Românie  puternică şi mândră ! Trăiesc de la o  vreme cu spaima că în curând Transilvania va deveni o regiune autonomă, pe  placul cancelariilor  străine, iar peste o sută de ani  limba noastră va fi cam  ce este latina  astăzi. Cine s-o mai vorbească, dacă Bruxelles-ul ne impune cote de migranţi, iar rumânii au plecat şi vor continua să plece în pribegie ? Renaşterea naţională nu va mai avea loc, patriotismul e,  în ochii multora, precum boala venerică, iar noi suntem în război cu noi înşine, abia ne mai îngăduim, deşi ne împuţinăm  pe zi ce trece. Iar cei care pleacă sunt preocupaţi să uite că  sunt români… 

Numai noi stăm prost la acest capitol? Şi italienii au acoperit nudurile când a venit în vizită preşedintele iranian Hassan Rohani. Nu s-a produs acolo o dezitalienizare a italienilor?

Diferenţa e că  ei au avut ce acoperi ! Noi ce să acoperim ? De altfel,  Trump  declara la acea întâlnire  istorică că ştie tot ce se întâmplă în România. Cum să mă mire, de vreme ce ambasadorii SUA se comportă la Bucureşti aidoma stăpânilor   pe plantaţie, iar un fost ambasador e şi ditamai şeful Fondului… Proprietatea, cu leafă lunară de 100.000 de euro dacă sunt adevărate zvonurile ? Cum-necum, însă, Italia, chiar dacă şi-a  acoperit nudurile, a rămas  în Europa aia cu viteză  maximă, pe când noi suntem la „încetişor” şi „tiptil-tiptil”.

Comparaţi la un moment dat stingerea din viaţă a celor de la Colectiv cu cea a minerilor din subterane şi subliniaţi diferenţa de atenţie primită pentru cele două întâmplări nefericite. Cum percep românii nenorocirile şi ce învaţă din ele ?

Ca pe fatalitate, aşa le privesc. „ Aşa a fost să fie” este o expresie din patrimoniul nostru  ontologic. Ca şi „m-am obişnuit cu răul şi o duc bine.” Din păcate, nu  învăţăm nimic  din ele şi sunt sigur că toate cluburile funcţionează la fel ca înainte de tragedia de la „Colectiv.” Este scandalos  cum politicienii au înţeles să se raporteze la tragedia dintr-o discotecă  şi la alta  din mină. Valoarea de întrebuinţare  a morţilor  din galerie nu prezenta  interes pentru o  parte a clasei politice, pe când cealaltă... Nici măcar în moarte nu mai suntem egali… Te cuprinde sila,  zău !

Vă îndoiţi că generaţiile post-decembriste pot scoate istoria din mlaştina în care s-a afundat. Când credeţi, totuşi, că va apărea o astfel de generaţie? Care ar fi caracteristicile sale?

 În primul rând că  generaţile recente sunt anistorice. De  ce credeţi că manualele de istorie au  fost siluite în asemenea hal ? De ce credeţi că istoria nu mai este prezentată în curgerea ei cronologică firească, ci  fragmentar ? Tinerii de astăzi sunt formaţi  ca locuitori ai planetei, indivizi interşanjabili  şi atât. Conceptul de discriminare tocmai asta urmăreşte,  dezrădăcinarea  insului şi plasarea lui  în afara istoriei. România nu mai constituie o patrie, ci un loc oarecare, deloc diferit de Spania, Etiopia, Canada sau Mongolia. În definitiv, şi aici şi acolo poţi bea Coca-Cola, poţi mânca hamburger sau pizza. Globalizarea a învins individul, şi l-a anexat ireversibil !

Tonul cărţii, per ansamblu, este unul pesimist. Unde vedeţi raza de lumină?

E o falsă părere. Sunt un realist  bine temperat, iar nu pesimist. Optimistul nu este cel care minte că vede alb în loc de  negru. Mie îmi displac optimiştii, m-am ferit  de ei dintotdeauna, mi-ar fi pervertit luciditatea. Şi fără luciditate nu eşti altceva decât un invalid. Optimiştilor nu le recomand scrierile mele, au la îndemână reclamele publicitare în care toată lumea chefuieşte, mănâncă şi bea… Ori minunatele emisiuni de divertisment  de la televizor, în care râsul curge de pe nişte înregistrări, până şi râsul e un fals sinistru. La urma urmei,  e tare comod să trăieşti asemenea ieruncii…

Pe de altă parte, cum să nu-ţi pierzi optimismul după 30 de ani de subteran judiciar, fiindcă asta înseamnă viaţa unui jurist – procuror şi avocat -în abatajul penal. Iar în subteranul acesta sordid, întâlneşti omul cu ce are el mai ticălos, mai mârşav,  chiar dacă uneori  el îmbracă şi roba magistratului…

„Raza de lumină ? Păi ea se strecoară până şi prin gemuleţul cu grilaj al celulei, de ce n-ar ajunge şi la noi, cei în aparenţă liberi ? Din păcate, eu n-o  mai văd de mult, soluţiile sunt individuale şi ele stau în puterea minţii fiecăruia, a minţii educate şi instruite, desigur. Şi în capacitatea inimii de a nu osteni să iubească. Ce? Orice, de la oamenii de lângă tine şi până la  un răsărit  de soare, iar dacă puteţi, iubiţi-vă ţara!”

Ministerul Justiţiei a trimis la Guvern proiectul de lege pentru modificarea Codurilor Penale, în acord cu deciziile Curţii Constituţionale. Ce credeţi că se va întâmpla în Parlament cu proiectul de lege? Consideraţi că ar trebui să sufere modificări?

Indiscutabil, deoarece deciziile Curţii Constituţionale  sunt obligatorii pentru toată lumea. Aşa încât textele de lege „amendate”  trebuie modificate. Unde-i lege nu-i loc de tocmeală, însă în România orice e posibil. Eu cred că după trei ani de la intrarea în vigoare a codurilor penale e momentul unei evaluări, e un termen la modă, nu ? Mi-aş dori ca la nivelul Ministerului  Justiţiei, prin cooptarea celor mai pricepuţi şi oneşti jurişti, să  se revizuiască cele două acte normative, pentru că destule texte s-au dovedit  aberante. Dar o revizuire profundă, fără ingerinţa politicului  şi a heirupismului nostru tradiţional. 

Cum vedeţi dumneavoastră articolul care pedepseşte abuzul în serviciu? Cum credeţi că ar trebui definit?

Exact aşa cum l-a văzut şi Curtea Constituţională ! Haideţi să vă spun ceva. Un text de lege nu poate fi perfect, el va lăsa  mereu locul interpretărilor şi de aceea important este magistratul care îl aplică. Prin urmare, este nevoie de schimbarea mentalităţilor magistraţilor, inclusiv a formatorilor de  la  Institutul Naţional de Magistratură. Îmi  mărturisea deunăzi un cursant de acolo că toate speţele care le sunt prezentate  au ca  soluţie condamnarea, nimic despre achitare. Judecătorii noştri  sunt învăţaţi de la început că principala lor menire este confirmarea rechizitoriilor, iar nu aplicarea  prezumţiei de nevinovăţie. Mulţi par să fie discipolii lui Mencius, care zicea că „Unde există voinţa de a condamna, există şi probe.” Apoi, se impune separarea  procurorilor şi judecătorilor pe parcursul cursurilor de la  institutul cu pricina, pentru evitarea hulitului „parteneriat”. De ce, de pildă,  pentru egalitatea de arme,   să nu facă împreună cu ei  şcoala şi avocaţii, iar la sfârşit să opteze fiecare pentru cariera dorită ?

Ar putea fi reincriminată insulta şi calomnia, după cum au criticat la dezbaterea publică reprezentanţii societăţii civile?

Chiar mai avem societate civilă, în afara unor găşti plătite din sume dubioase ? Societatea civilă presupune existenţa cetăţeanului, nu a capului de locuitor  pe seama căruia se calculează  doar birurile şi kilele de carne sau de  metal ori mai ştiu eu ce. Or eu tocmai ce v-am zis că nu mai există instituţia cetăţeanului…

Reincriminarea insultei  şi a calomniei ar fi o lipsă de inteligenţă din partea legiuitorului. Ne-am întoarce iarăşi la  situaţia  de acum vreo 15-20 de ani când în sala în care se judecau astfel de pricini întâlneai toată crema bucureşteană, îngâlcevită din cauza articolelor de presă. Era un  circ veritabil, mahalaua dâmboviţeană în toată splendoarea ei, înnebunită să privească prin  gaura cheii şi să bârfească pe marginea şanţului. Cred că sunt şi alte remedii pentru repararea onoarei şi a demnităţii  în afara acţiunii penale, anii din urmă au demonstrat-o. Motivele  care au stat la baza dezincriminării celor două infracţiuni sunt actuale şi astăzi. 

                                                                                   FOTO avocatura.com

Ce noutăţi ar putea să aducă noul pachet de legi ale justiţiei, respectiv Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea privind organizarea judiciară şi Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, care, de asemenea, va ajunge curând în Parlament?

Păi , în primul rând, o mai clară delimitare între statutul procurorilor şi al judecătorilor, comunicatul de presă al CSM din urmă cu câteva săptămâni privind separarea lor, fiind un semnal în aces sens.

Se  vorbeşte foarte mult despre introducerea răspunderii materiale a magistraţilor, o falsă problemă, pentru că şi astăzi există posibilitatea unor astfel de acţiuni. Numai că ele nu sunt exercitate şi nici n-am auzit ca statul, prin Ministerul Finanţelor, să ceară executarea silită a magistratului obligat la repararea pagubei materiale. Mi-e teamă ca prin introducerea dispoziţiilor respective,  soluţiile de achitare vor fi o rara avis. „Parteneriatul” dintre procuror şi judecător, ca şi „câmpul tactic”, vor  avea grijă atunci ca toate trimiterile în judecată să aibă deznodământul scontat  – condamnarea -, astfel încât  nimeni  să nu  fie  tras la răspundere materială.

Însă, repet, poţi să  ai cele mai bune legi, dacă ele sunt aplicate prost, scopul Justiţiei  va fi mereu deturnat. De aceea, se impune regândirea instituţiei  judecătorului, pentru  a preîntâmpina  situaţia aberantă  de azi, când el se poate pensiona şi la 45 de ani. Este nevoie de judecători cu experienţă, îndeosebi la instanţele superioare, experienţă dobândită abia pe la 45 de ani. Câte filme occidentale aţi văzut în care judecătorii sunt  puberi ? Judecata înseamnă măsură, echilibru, iar tinereţea excesivă a sistemului este un imens handicap.

 Ce părere aveţi despre scandalul SIPA? Ce ar trebui, în opinia dumneavoastră să se întâmple cu arhiva?  

Este o altă reglare  de conturi între unele servicii secrete, dar şi o diversiune, vulgul trebuie ţinut în priză  neîncetat. Şi ca să- citez pe Ismail Kadare, „din dosare vin frigul şi umezeala. (...) Toate relele de acolo ne vor  veni, tinere.”

Arhiva   SIPA ? Dacă o vor distruge, vor sări destui să susţină  că se ascund astfel mapele profesionale ale magistraţilor compromişi. Dacă dosarele se vor da în vileag, repercusiunile  nu pot fi anticipate. Oricum, niciuna dintre cele două soluţii nu va împăca opinia publică de la noi. Parcă aş distruge-o, urmările ar fi mai puţin nocive.

Ce consecinţe ar putea avea o eventuală desecretizare a arhivei SIPA?

Habar n-am, nu ştiu ce conţin dosarele respective. Desecretizarea arhivei ar fi o nouă victorie a serviciilor secrete asupra magistraţilor. Ştiţi, important nu este cine judecă un  proces, ci  persoana care îl judecă pe judecător… Or,  devoalarea arhivei ar scoate la iveală tocmai acele persoane. Deşi, obiectivele în robă ale monitorizării din anii ´90 şi 2000 s-au cam lăsat la vatră, nu văd cui ar mai folosi desecretizarea ! Pe de altă parte, avem garanţia că notele întocmite de SIPA nu sunt simple plăsmuiri, rodul minţii unor inşi josnici sau interesaţi să arunce  cu zoaie  în  magistraţi ?

Dar într-o ţară care iubeşte cu sminteală scandalurile, subiectul ar face rating…

Proiectul de modificare a art.301 şi art.308 din Legea nr.286/2009 privind Codul penal, prin care se desfiinţează noţiunea de conflict de interese pentru funcţionarii publici, a fost atacat la Curtea Constituţională. Ce ar putea decide judecătorii?

Nu sunt „mama Omida” să ghicesc  verdictul, dar cred că instanţa de  contencios constituţional va avea în vedere şi reglementările similare din spaţiul european. Observ că în  ultimele decenii se incriminează cu prea mare uşurinţă orice  relaţie socială, se creează infracţiuni din orice, de unde şi puzderia de condamnări. Ar trebui să ne decidem,  mergem pe drumul capitalismului cu instrumente juridice corespunzătoare, ori păstrăm o concepţie  etatistă, specifică comunismului?