INTERVIU Sandra Melone Popovici, nepoata lui Neagu Djuvara: „L-am înmormântat cu pălăria lui preferată şi cu un mic iepuraş de pluş la care ţinea mult“
0Nepoata lui Neagu Djuvara, care a venit în România la începutul anului pentru a lansa o asociaţie culturală în onoarea istoricului, îşi aminteşte câteva episoade legate de bunicul ei, cum ar fi cel în care au plecat, cu o Dacie veche, într-o excursie prin Moldova, sau cum a ajuns „Moş Neagu” să fie cel datorită căruia şi-a găsit jumătatea, pe Andrei Popovici.
Sandra Melone Popovici (52 de ani) este nepoata lui istoricului Neagu Djuvara. A venit în România – şi va mai veni – pentru a da startul asociaţiei care va purta numele istoricului iubit de atâţia români, fie ei tineri sau mai vârstnici.
Ne-am întâlnit în una dintre puţinele zile însorite ale acestui nou an pentru un episod candid de rememorare a celui care, pe lângă opera istorică, atrăgea, de la primele cuvinte şi de la primele zâmbete, simpatia oamenilor, aşa cum sunt atrase moliile de lumină. Căci Neagu Djuvara a însemnat lumină pentru mulţi, pentru cei descurajaţi în special. Într-o ţară în care, după căderea lui Ceauşescu, tot mai mulţi au luat calea străinătăţii, istoricul s-a întors, „ca un somon împotriva curentului“, după cum îi descrie nepoata revenirea de atunci. Djuvara s-a stins din viaţă în urmă cu un an, la vârsta de 101 ani, fiind capabil, până în ultima zi, să poarte conversaţii cu oricine, pe orice subiect. O conştiinţă puternică pe care trebuia, la un moment dat, ca în cazul oricărui om, să îl doară bătrâneţea.
Altfel, Neagu Djuvara e nemuritor. Au grijă de nemurirea lui cei care îl citesc, editura care l-a publicat, Humanitas, şi, mai ales, au grijă fetele lui, fiica, nepoata şi strănepoata, adică Domnica, Sandra şi Zoe. Deci, că e nemuritor, e clar ca lumina zilei şi ca ochii nepoatei lui care, când vorbeşte despre el, foloseşte multe interjecţii, râde şi plânge. Înţelege perfect româna, o şi vorbeşte bine, singurul lucru care o dă de gol că nu a ajuns încă la fluenţă fiind doar câteva dezacorduri, proununţări mai dificile ale unor particule precum „ce“ sau „ci“ şi câteva lapsusuri. Îmi spune că în acest an va începe să ia primele cursuri de limba română, pentru că „nu poţi să fi nepoata lui Neagu Djuvara şi să nu vorbeşti corect sută la sută româneşte. E stânjenitor“. Nu a avut cum să o înveţe de mic copil, căci la ea în casă se vorbeau franceza şi engleza. Şi cu bunicul, tot în franceză vorbea.
Nepoata istoricului şi-a făcut o carieră care l-a făcut mândru pe acesta. Este preşedintele consiliului de administraţie al ONG-ului „Search for Common Ground Europe“, unde lucrează deja de 23 de ani, organizaţie care are birouri în 40 de ţări şi care se ocupă de rezolvarea conflictelor, de mediere şi negociere. Privind în retrospectivă, Sandra Melone spune că a fost inspirată în alegerea slujbei de Djuvara, dar şi de tatăl şi bunica ei, căci au lucrat cu toţii pe poziţii aflate în legătură cu ţări care se confruntau cu conflicte violente.
„Weekend Adevărul“: Uneori ne rămâne o imagine mentală ca o primă amintire cu cineva drag. Aveţi o primă astfel de imagine cu domnul Neagu Djuvara?
Sandra Melone Popovici: E ironic, dar despre o primă amintire, mi-ar fi imposibil să vorbesc, pentru că Neagu a fost acolo de când m-am născut. Dar ştiu care este unul dintre primele daruri pe care mi le-a făcut, o medalie pe un lănţişor, pe care mi-a dat-o la botez. Bineînţeles că şi azi o mai am.
Dar în rest, era mereu prin preajmă. Mi-a fost chiar şi naş la nuntă (foto: jos). Acum am 52 de ani, însă de când aveam doar câteva luni, era mereu acolo. A venit la mine, la New York, când încă trăia în Africa, în nişte timpuri când nu era atât de uşor să călătoreşti şi când avea puţini bani. Dar a venit.
Neagu Djuvara, naş la căsătoria nepoatei Sandra cu Andrei
Atunci o să schimb puţin întrebarea, o amintire mai deosebită?
O să îl las la o parte, pentru o clipă, pe intelectualul Djuvara, pentru că e clară această latură a lui. În general, timpul petrecut cu el era minunat, pentru că era amuzant şi o persoană foarte caldă. Râdeam mult împreună, cântam mult şi beam ţuică. Avea pălăria lui de Sherlock Holmes, îşi lua bastonul şi făceam plimbări lungi. Doamne, era mereu atât de elegant! Cred că am două amintiri speciale când eram doar noi doi. Am avut multe momente împreună, dar au fost doar două călătorii când am fost singuri. M-a dus să văd Grecia, ştii tu, Atena, Delphi, „buricul lumii“. Cred că aveam 20 de ani, era pe vremea când eram studentă la Universitatea din Chicago. Apropo de asta, a fost foarte mişcat că studiam acolo, pentru că acolo era şi Mircea Eliade profesor, pe care l-am şi întâlnit. Bineînţeles că pentru Neagu, era o conexiune frumoasă cu România, mai ales că era pe vremea în care avea zero speranţe că va reveni în România. Aşa că orice lucru care ne lega familia de alţi români, era ceva minunat pentru el. Dar da, când m-a invitat în Grecia, am fost în culmea fericirii. Adică îţi poţi imagina, vara, în Grecia, cu Neagu. Raiul pe pământ!
Ştii, Neagu era atât de internaţional, dar era şi profund român, ceea ce nu era contradictoriu, mergeau în tandem. Aşa trăia în fiecare zi.
Şi a doua călătorie?
A doua s-a întâmplat când i s-a permis să revină în România, după căderea lui Ceauşescu. Şi-a dorit foarte mult să mă ducă să vizităm mânăstirile din Moldova. Am făcut o excursie mai lungă, cu o Dacie veche! (râde). A fost minunat, ne-am dus peste tot, îmi amintesc acum de Suceviţa. Excursia era un amestec de cunoaştere a regiunilor, în termeni de arhitectură, spiritualitate, şi natură, şi faptul că eram împreună. Dar, în general, avem multe amintiri împreună.
Petreceam mereu sărbătorile împreună, Paştele, Crăciunul. Neagu era foarte religios, credea cu adevărat în Dumnezeu, ceea ce cred că i-a dat foarte multă putere. Nu ne forţa pe noi să practicăm ritualurile, nu ţi-l băga pe gât pe Dumnezeu, dar îţi dădea putere şi speranţă. De regulă mergea singur la biserică, să se roage, să mediteze. Ca mulţi din generaţia lui, a avut parte de multe bucurii, dar a dus, de asemenea, o viaţă grea, o viaţă foarte grea. Aşa că mă bucur că a găsit sprijin în credinţa sa în Dumnezeu.
Sursă Foto dreapta: Humanitas/ Radu Sandovici
Cum erau sărbătorile cu el, eraţi tradiţionali?
Le făceam mereu în tradiţia bisericii ortodoxe şi greco-catolice, şi alăturam, bineînţeles, sarmalele şi slănina, salata de vinete şi ţuica (râde). Da, eram tradiţionali. Ştii, Neagu era atât de internaţional, dar era şi profund român, ceea ce nu era contradictoriu, mergeau în tandem. Aşa trăia în fiecare zi.
A învăţat-o pe fiica mea „Tatăl nostru“ pe care ea l-a recitat în Paris, la înmormântarea bunicii. Aveam des conversaţii despre religie, el şi cu mine, pentru că deşi nu sunt o persoană religioasă neapărat, sunt cu siguranţă una spirituală şi am un respect profund pentru toate religiile. Neagu se identifica în mod clar cu creştinismul într-o manieră în care eu nu o făceam. Dar vorbim de o generaţie diferită, deci de o lume diferită. Iar el, oricum, nu a deranjat niciodată pe nimeni în legătură cu aspectul ăsta, nu a forţat pe nimeni.
Când am vorbit ultima oară cu cineva despre domnul Djuvara, îmi povestea despre cum îşi lua notiţe la 100 de ani, la un discurs ţinut de Andrei Pleşu.
Da, asta era incredibil, îşi lua notiţe în fiecare zi. Toată lumea îl întreba, „cum faci, cum se face că ştii atât de multe şi încă mai înveţi?“. Avea o cultură enormă, ştia de toate, de la azteci, până la cele mai obscure subiecte. Îmi spunea adesea „mă interesează şi în fiecare zi citesc, scriu, repet“. E un efort enorm, dar e şi un cadou enorm, pe care ţi-l faci singur.
În postura de bunic cum era? Când eraţi mică, vă punea să citiţi?
Vorbeam foarte mult, îmi explica tot felul de lucruri, era super simpatic. Era un amestec incredibil, pentru că te învăţa lucruri şi îşi spunea să îţi deschizi mintea, încerca să te inspire, dar era şi foarte interesat de cine eşti tu ca persoană, aşa că nu îţi impunea anumite lucruri dacă nu i se părea că ţi se potrivesc. De fiecare dată când făceam ceva, în mod inevitabil învăţam ceva nou, pentru că îmi punea multe întrebări şi cum ştia de zeci de ori mai multe decât mine despre anumite subiecte, ajungeam să acumulăm mai multă cunoaştere fiecare.
Era atât de modern, era o nebunie, pentru că văd că oamenii, pe măsură ce îmbătrânesc, devin speriaţi sau dezgustaţi chiar de lucruri precum internetul, e-mailurile, de tehnologia modernă în general, dar cu el era complet diferit. Întotdeauna spunea „wow, vai de mine! Ce frumos e, nu se poate, poţi să găseşti orice aici! OK, tastează «povestea conchistadorilor portughezi în America Centrală» şi spune-mi tot!“. Avea tot felul de poveşti şi cântece din copilăria lui, o diversitate imensă de glume foarte amuzante şi poveşti care te mişcau, pur şi simplu, cunoaştere şi cultură pure.
E un privilegiu imens să ai pe cineva ca el în familie, e incredibil. Familia noastră are puţini membri. Bunica mea a fost copil singur la părinţi, mama mea, copil singur la părinţi, iar eu şi fiica mea, Zoe, de asemenea. Doar unu-unu-unu. Era o persoană foarte caldă, indiferent de unde se întâmpla să locuim. Au fost timpuri în care el locuia în Niger, iar noi locuiam în Washington, bunica, în Paris, şi chiar şi atunci, ne întâlneam de multe ori pe an datorită lui pentru că, ştii tu, ţinea la tradiţii, la perpetuarea legăturilor de familie, la a ţine cumva povestea noastră, istoria noastră, într-o continuă mişcare comună. Era ceva foarte important pentru el, nu conta deloc distanţa geografică.
Apropo de familie, s-a ales numai cu femei. Chiar glumea pe această temă în multe interviuri.
Da. Când fratele lui, Răzvan, a murit în Paris, în aprilie 1999, cred, la înmormântare era el şi, în rest, numai femei. Sunt două aspecte aici. Într-un fel, pentru un istoric, pentru un genealogist, pentr un român, pentru un bărbat, poate fi o problemă, pentru că se opreşte perpetuarea numelui, se opreşte descendenţa. În societăţile patriarhale, aşa cum sunt cele în care trăim noi, se opreşte.
Dar pe de altă parte, el nu era un macho. Nu ştiu ce alt termen să folosesc. Pentru el, chiar dacă erai femeie sau bărbat, respectul pe care ţi-l purta era acelaşi, nu privea diferit, de la bărbat, la femeie, stilul tău de viaţă, alegerile tale, cine erai tu de fapt. Dar da, a fost dificil pentru el să se gândească că numele „Djuvara“ avea să dispară odată cu el. Pe de altă parte, cred că îl liniştea faptul că ştia că mie, mamei mele şi fiicei mele ne pasă.
Familia „feminină” a lui Neagu Djuvara: Sandra, Zoe, France şi Domnica
Cumva, oriunde s-ar afla acum, ştie că nu i-am putea lăsa opera, valorile lui să moară. Cred că ştie că am face orice ca să îi perpetuăm munca şi valoarea pe care a adus-o societăţii noastre, pentru că era o persoană atipică, şi nu doar în termenii unei productivităţii intelectuale imense, a operei sale istorice care, în sine, e o valoare a României şi a lumii, dar şi în termenii valorilor pe care le-a trăit şi promovat.
„Ăsta era Neagu, tristeţe şi bucurie în acelaşi timp, în legătură cu trecutul şi cu prezentul“
Mereu când se vorbea de domnul Djuvara, venea în discuţie, aproape automat, şi dorul său de România în perioada în care nu a putut să vină în ţară, o perioadă care părea fără sfârşit. Sesizaţi acest dor?
Da, înainte şi după ce a venit înapoi, tot timpul. Pentru că era o tristeţe adâncă în el, nu doar cu privire la situaţia lui indivuală, că nu putea merge acasă, că avea rude care nu puteau să părăsească România. Plus, desigur, rudele din închisoare, dar nu trebuie să îţi explic situaţia, o menţionez pentru că e important să ne amintim. Atunci, niciodată în viaţa lui nu s-ar fi gândit că s-ar fi putut întoarce. Ceea ce îl supăra mai mult decât situaţia de familie era, desigur, situaţia întregii ţări, a întregului popor român. Nu era doar despre România, era despre starea întregii regiuni, de fapt.
Dar mama mea, mai mult decât mine, a simţit zilnic concomitenţa asta, a unui Neagu fericit, care privea înainte, cu grija viitorului, dornic de a învăţa, şi un Neagu extrem de trist care se zbătea din multe puncte de vedere. Pentru că, de exemplu, au avut mulţi ani în care au făcut foamea. Nu era ca şi cum, dacă trăiai în afara României, situaţia ta era neapărat una bună în acea perioadă. Era greu. Ani şi ani, fără paşaport, fără bani, fără recunoaştere şi fără speranţa că lucrurile se vor schimba.
Progresul la nivel politic şi economic pe care Neagu şi-ar fi dorit atât de tare să îl vadă, când a murit, acum un an, cu siguranţă, nu se întâmplase. Aşa că era puţin deprimant.
Ceea ce se reflecta şi în activitatea dumnealui...
Toate astea se regăseau în munca sa la „Europa liberă“, în munca lui cu diverse guverne pe care le ajuta să schimbe lucrurile, dar vedea foarte puţină lumină la capătul tunelului. Când lucra ca să îi ajute pe românii care au fost forţaţi să caute exil în Franţa, Suedia, Germania, Canada, Marea Britanie sau în SUA, a văzut atât de multă tristeţe. Era devastator, a fost îngrozitor ce s-a întâmplat atâtea decenii.
Am fost cu toţii atât de norocoşi că s-au întâmplat asemenea schimbări în România acum 30 de ani şi am fost norocoşi că am avut aproape 30 de ani de Neagu în postura de martor al schimbării pozitive care s-a întâmplat în societatea românească. Cine s-ar fi gândit acum 35 de ani că România va fi, într-o zi, în Uniunea Europeană? E atât de dificil să îi explic chiar şi fiicei mele. Cum puteai să te gândeşti că aşa ceva ar fi posibil?
În acelaşi timp, ştim şi imensa bucuria, marea mândrie a reîntoarcerii sale în România, ca un somon împotriva curenului. Toţi ceilalţi părăseau ţara, milioane de români, inclusiv cel care îmi este soţ astăzi, cu o mulţime de prieteni de-ai lor. De înţeles, dar, de asemenea, trist. Pentru că aţi avut un asemenea exod al creierelor, ceea ce l-a întristat profund pe Neagu. Aţi avut atât de mulţi oameni minunaţi, educaţi şi needucaţi (în sensul de cei care făcuseră studii şi cei care nu-n.r.) care au părăsit ţara. Şi e greu să construieşti un viitor în felul ăsta. Aşa că situaţia l-a întristat, cu atât mai mult cu cât a văzut că în politică, anumite lucruri sunt atât de înrădăcinate, încât unele dintre obiceiuri nu se schimbă. Iar progresul la nivel politic şi economic pe care Neagu şi-ar fi dorit atât de tare să îl vadă, când a murit, acum un an, cu siguranţă, nu se întâmplase. Aşa că era puţin deprimant.
Când eşti un istoric, sau un filosof, ştii că schimbarea are nevoie de timp şi speri ca anumite lucruri să se întâmple, lucruri care au de-a face cu transparenţa, cu adevărul, cu deschiderea, cu responsabilitatea, cu interesul pentru un bine mai mare, deci cu privitul la o ţară în totalitatea ei, nu doar la o parte a populaţiei. Ăsta era Neagu, tristeţe şi bucurie în acelaşi timp, în legătură cu trecutul şi cu prezentul.
Ca să ajungem într-o zonă mai veselă, soţul şi tatăl dumneavoastră au apărut în vieţile dumneavoastră şi a doamnei Domnica, prin intermediul lui Neagu Djuvara. Putem spune cumva că el v-a „legat“ relaţiile. Mama dumneavoastră era cu el în Niger când v-a întâlnit tatăl. Şi, dacă nu mă înşel, eraţi în Bucureşti, tot cu domnul Djuvara, când l-aţi întâlnit pe Andrei Popovici, soţul dumneavoastră.
Ai perfectă dreptate. E destul de emoţionant şi cred că, în clipa asta, zâmbeşte. Da, mama nu l-ar fi întâlnit niciodată pe tata dacă nu l-ar fi vizitat pe Neagu în Nyamei.
Cât despre mine, în 1999, trăiam în Bruxelles, lucram pentru „Search for Common Ground“ şi era luna decembrie, chiar înainte de intrarea în Noul An. Toată lumea era înnebunită de intrarea în noul mileniu, inclusiv în Bruxelles. Era începutul lumii, era sfârşitul lumii, trebuia să pleci în Brazilia, trebuia să pleci în Japonia, trebuia să te închizi într-o cameră, era o nebunie. La fel ca Neagu, şi mie îmi plăceau foarte mult petrecerile, să dansez şi îmi plăcea să marchez într-un fel trecerea timpului, evenimentele. Dar nu îmi place să fiu forţată să fac o petrecere nebunească pentru că aşa trebuie, pentru că, vezi Doamne, intrăm într-un nou mileniu.
Îmi amintesc telefonul ăla de parcă era ieri. L-am sunat pe Neagu ca să îl întreb ce face de anul nou. „Eh, nimic, voi fi în Bucureşti, o să mă văd cu nişte prieteni, poate o petrecere. Tu ce faci?“. „Pot să vin să îl petrec cu tine?“. Îmi amintesc că s-a făcut o linişte totală la celălalt capăt al firului. „Qu'est-ce que tu as dit?” (Ce ai spus?). Am repetat întrebarea: „pot să vin să stau cu tine la intrarea în noul mileniu?“. A râs copios. „Tocmai ţi-ai întrebat bunicul foarte bătrân dacă poţi veni la Bucureşti, iarna, pentru anul nou?“. I-am zis, da! „Évidemment que tu peux venir!“ (Evident că poţi să vii!) Aşa că am venit.
Sursa Foto: Humanitas/ Radu Sandovici
Eram obosită, bolnavă, dar extrem de fericită să fiu în apartament cu el. La vremea respectivă, trăia în Cotroceni. Am deschis o sticlă de votcă pe care o adusese un prieten de-al lui şi eram în pijamale, vorbeam, râdeam. Pe la 10:30 seara, mi-a spus „hai, pune o rochie pe tine, mergem la o petrecere!“. I-am zis „nu, în niciun caz, uită-te la noi, e super aici, hai să stăm până la mizeul nopţii“.
Oricum, nu am câştigat, deci mi-am pus o rochie şi nişte prietene de-ale lui au venit să ne ia, Oana şi Roxana Davidescu. Ne-am urcat în maşina lor şi am mers la o petrecere cu oameni pe care nu îi ştiam deloc. Când am ajuns la petrecere, a început să ningă aşa cum numai în Bucureşti e posibil. Era ridicol! Totul a devenit complet alb într-un minut şi am deschis uşa... Era pe strada Dionisie Lupu, numărul 56, Casa Rosetti (râde).
Când am deschis uşa, era o altă lume. E ca atunci când citeşti în cărţi, nu pot să explic, ca în „Anna Karenina“. Am intrat şi era o lume cumva veche, dar complet diferită, şi mirosea, bineînţeles, a ţigări, a ţuică şi vin fiert, şi erau undeva pe la o sută de oameni care râdeau, fumau şi beau. Câteva minute mai târziu, uşa s-a deschis din nou. Doamne, e minunat să mă gândesc la asta, mulţumesc că m-ai întrebat aşa ceva! Când s-a deschis uşa, a intrat un bărbat, iar eu eram ca în desenele animate, ca Bugs Bunny, cu ochii care parcă îmi ieşeau, imenşi, din orbite.
Neagu voia să rămână cu iubirea lui iniţială, crezând cu adevărat în sacralitatea căsătoriei. Aşa că a spus „este France Djuvara şi atât“. Aşa şi-a ales să trăiască. Şi cred că cititorii cărţilor lui pot să vadă acest lucru, când povesteşte despre soţia lui, despre familie în general.
Sandra cu Andrei Popovici
Iar mandibula vă căzuse până în podea...
Exact! Eram extrem de entuziasmată! (râde) Şi da, restul e istorie. Bărbatul era Andrei Popovici, care venise să îşi petreacă Anul Nou cu părinţii care trăiau super aproape de Neagu. Bineînţeles, soţul meu e de aceeaşi vârstă cu mine, dar mama lui a cunoscut-o pe bunica, pe stră-bunica şi pe Neagu. Era foarte emoţionant şi era o întâmpinare foarte naturală, nu pot să explic altfel.
Nu trăisem în România şi nu fusesem cu un român. În plus, aveam 33 de ani, nu e ca şi cum aveam 16. Şi nu aş fi crezut niciodată aşa ceva. Dar l-a făcut pe Neagu foarte fericit pentru că nu doar că Andrei e „foarte român“, dar a trăit şi în Franţa şi vorbeşte şi engleza, şi e foarte, foarte drăguţ. Aşa că l-a făcut foarte fericit, un bărbat drăguţ şi deştept. Atât de norocoasă sunt!
Chiar că s-a întâmplat ca în poveşti. Că tot vorbim de cupluri, ce fel de legătură păstra domnul Djuvara cu fosta lui soţie care, oficial, i-a rămas mereu de fapt actuală?
France şi Neagu nu s-au despăriţit niciodată oficial, dar da, ai dreptate, au petrecut decenii trăind în ţări diferite, iar el avea, aş spune, o dragoste completă pentru ea din tinereţe. S-au întâlnit când aveau 20 de ani, în Paris, la universitate, şi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. Iar acel sentiment i-a rămas lui Neagu. Dar adevărul e că realităţile lor au luat-o în direcţii extrem de diferite.
Niciunul dintre ei nu şi-a dorit să se despartă oficial, mereu bunica mea vorbea despre „soţul meu, Neagu Djuvara, un intelectual minunat“. Iar Neagu, mereu vorbea despre „soţia mea, France, atât de frumoasă, atât de curajoasă“.
Neagu şi France Djuvara, cu fiica lor, Domnica
Mai petreceaţi timp în formulă completă, ca să spunem aşa?
Ne petreceam mereu vacanţele împreună. Neagu petrecea săptămâni întregi în Franţa, la bunica, iar ea îl vizita în România. Îmi amintesc o excursie: eu, alături de bunicii mei separaţi, Neagu şi France, şi de părinţii mei despărţiţi- pentru că şi ei s-au despărţit în urmă cu vreo 23 de ani. Am petrecut împreună săptămâni străbătând vestul Statelor Unite pe autostrada 1. Şi, Doamne, ne-am distrat atât de tare. Asta pentru că ei patru se respectau cu adevărat unul pe celălalt. Respectau semnificaţia familiei şi timpul petrecut împreună. Era mereu distractiv să fiu cu ei şi nu era deloc ciudat.
Neagu voia să rămână cu iubirea lui iniţială, crezând cu adevărat în sacralitatea căsătoriei. Aşa că a spus „este France Djuvara şi atât“. Aşa şi-a ales să trăiască. Şi cred că cititorii cărţilor lui pot să vadă acest lucru, când povesteşte despre soţia lui, despre familie în general.
Străbunicul Djuvara, la plimbare cu Zoe
„Neagu plângea mult“
Dar cu Zoe, cum interacţiona cu ea? Cu ce a rămas Zoe din imaginea domnului Djuvara?
Sunt incredibil de fericită. Am văzut bucuria pe care a avut-o când a devenit străbunic, dar şi că strănepoata lui era fiică 100% româncă (râde). Zoe şi Neagu s-au cunoscut 15 ani plini, ceea ce e, totuşi, o perioadă lungă. Zoe nu ar putea niciodată să îl uite pe Neagu, îl va avea mereu în minte, în inimă, pentru că era foarte uşor să vorbeşti cu el.
Chiar şi la 101 ani, chiar în ultima lui zi, ar fi putut avea orice tip de conversaţie pe orice subiect, interesant pentru cineva de 15, de 17, sau de trei ani, pentru că era un om super cald. Adora copiii şi ştia cum să se comporte cu ei, şi nu mulţi oameni se se simt în largul lor cu copiii. Găsea mereu lucrul potrivit de zis. Zoe îl iubeşte şi în fiecare fotografie pe care o vezi cu ei doi, ea se uită la el cu nişte ochi imenşi. Era foarte frumos.
V-am făcut să plângeţi, punându-vă atâtea întrebări despre dumnealui.
Nu, e perfect în regulă. Şi Neagu plângea mult, un lucru care-mi plăcea foarte mult la el. Nu sunt mulţi bărbaţi care plâng şi care se simt confortabil în legătură cu asta, dar el era.
Dar cea care îl făcea să râdă cel mai mult era mama, care trăieşte în Paris acum, Domnica. Doamne, puteai să îi auzi de la 100 de kilometri râzând despre orice. Făceau glume de tot felul, mai grosolane, mai sofisticate, glume româneşti, glume franceze. Cu siguranţă, mama de la el a moştenit umorul.
Neagu Djuvara, strănepoata Zoe, fiica Domnica, soţia France şi nepoata Sandra
În dumneavoastră se regăseşte un amestec de naţionalităţi. Pe parcursul discuţiei noastre aţi vorbit în engleză, aţi inserat fraze în franceză şi în română.
Mă simt norocoasă şi uşurată, căci am crescut cu franceza şi engleza. Româna am auzit-o, bineînţeles, la Neagu, dar şi la mama care vorbea franceză, dar era fluentă şi în română. Cum nu am trăit în România, eu şi tatăl meu nu o vorbeam, aşa că nu am apucat să o învăţ. Eram pregătită să încep s-o învăţ ca la carte când s-a întors Neagu în România.
În plus, admir românii foarte mult pentru că dacă îi compari cu francezii sau cu americanii, sunt incredibili. Învaţă cu o deschidere a minţii de necrezut, iar capacităţile lor lingvistice, felul în care învaţă alte limbi, franceza, engleza, germana, fluenţa şi uşurinţa cu care le vorbesc, sunt minunate. Plus că nu au pretenţia faţă de străini să vorbească româna, nu sunt închişi. Iar cu tinerii de azi ai României, e ceva de domeniul fantasticului. Majoritatea vorbesc două, trei limbi. E neobişnuit, nu în multe ţări se întâmplă asta.
Oricum, anul ăsta va fi primul în care vor urma cursuri serioase de limba română. Nu poţi fii nepoata lui Neagu Djuvara şi să nu vorbeşti corect sută la sută româneşte. E stânjenitor.
Apropo de asta, simţiţi vreo presiune în calitate de nepoată a lui, cel puţin când vă aflaţi în România şi participaţi, eventual, la evenimente?
E o combinaţie. Primul lucru e bucuria de a fi nepoata lui. Fie că vorbim de cineva de 99 de ani, fie că vorbim de cineva de nouă ani, dacă l-a cunoscut pe Neagu sau ştie despre el, dacă l-a auzit la radio, l-a văzut la televizor, sau i-a citit o carte, oricum ar fi, îl place. Îl admiră. Crede că e diferit, că reprezintă ceva cool, interesant şi neobişnuit. Aşa se întâmplă pentru majoritatea. Nu spun că toată lumea e de acord cu ce spune el. Dar majoritatea l-au iubit pe Neagu Djuvara. Este incredibil de reconfortant şi îmbucurător să poţi să fii martor la respectul uman şi intelectual pe care îl primeşte de la oamenii din România. Şi e poate mai reconfortant şi îmi trezeşte un sentiment de smerenie să asist la aşa ceva de când a murit.
Istoricul, faţă în faţă cu popularitatea (Foto: Humanitas/ Radu Sandovici)
Oamenii se luminează pur şi simplu când aud numele lui, „Oh, Neagu Djuvara, nu se poate!“. Un astfel de lucru adaugă o dimensiune care da, mă face să mă întreb cum pot eu, o persoană complet diferită de el, nici din mediul academic, nici cercetătoare, nici intelectuală, cu nici măcar o miime din inteligenţa, cultura sau erudiţia lui, ce pot face să ajut? Nu trebuie să fiu Neagu Djuvara, nu pot fi Neagu Djuvara, nu am niciuna dintre aceste calităţi. Dar pot ajuta promovând alte lucruri, pe care el le gândea, şi să le aduc în faţă, lucruri bune, produse, valori, sentimente şi gânduri. E un privilegiu imens. Sunt foarte conştientă de el, iar Neagu ştie asta, ceea ce e foarte bine. El ştie asta.
După ce a murit, aţi păstrat un obiect anume? Aşa cum fac unii oameni, care păstrează un obiect „mai recent“, ca amintire?
Am păstrat o mulţime de lucruri. Bine, e impropriu zis, pentru că avea foarte puţine lucruri. Din cauza vieţii pe care a dus-o, a pierdut multe obiecte, şi mulţi oameni, dar aici vorbim despre lucruri.
În schimb, avea o mulţime de cărţi, 3.874 parcă, ştiu asta, pentru că eu am făcut inventarul, eu, împreună cu trei preoţi de la o mânăstire din Iaşi. I-a lăsat cărţile unei persoane minunate, lui Ştefan Gorovei, directorul Centrului de Genealogie din Iaşi. Dar lăsând cărţile deoparte, avea foarte puţine obiecte, dar erau obiecte iconice. Toată lumea îşi aminteşte pălăriile lui în stilul Sherlock Holmes, avea mai multe. Una îi plăcea în mod deosebit, cu verde, maro şi bordo, pe care o purta des cu eşarfa în jurul gâtului şi cu ceasul lui de buzunar, moştenire din bunic în tată. O persoană oribilă i-a furat aceasul, aşa că pe acela nu-l mai avem.
Dar aşa l-am înmormântat pe Neagu anul trecut, cu pălăria lui Sherlock Holmes preferată, cu eşarfa lui preferată şi cu un mic iepuraş de pluş la care ţinea mult.
Dar celelate pălării, celelalte eşarfe, instrumentele de scris, maşina de scris, picturile lui pe care le făcuse când era copil, când era tânăr bărbat, şi picturile de familie pe care le avea în România, biroul lui şi lampa lui, pe toate le-am păstrat pentru că avem de gând, în timp, cu ajutorul editurii Humanitas şi a casei Lovinescu, să amenajăm un spaţiu dedicat doar lui Neagu.
Deci, da, am păstrat nişte obiecte pe care le vom expune cu timpul. Sediul asociaţiei „Neagu Djuvara“ este în casa Lovinescu. Deci, avem un mic birou într-un loc simbolic, chiar peste stradă de Facultatea de drept.
Domnica, Neagu, France, Sandra şi Andrei
Cum aţi descrie felul în care v-a inspirat?
E vorba de căutarea asta perpetuă a lui a ceea ce înseamnă adevărul în istorie, dar desigur şi a cine suntem noi ca popor român astăzi şi ce vrem să devenim mâine. Dorinţa constantă de a găsi adevărul şi de a învăţa să ne deschidem minţile şi să fim respectuoşi faţă de puncte de vedere diferite, bazate pe cunoaştere şi înţelegere, unde cunoaşterea, la rândul ei, să fie bazată pe valori universale pe care să le promovăm.
Prietenii lui din lumea intelectuală sau spirituală, precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman-Patapievici, sau episcopul greco-catolic Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, precum şi noi, cei din familia lui, nu ne putem uita în oglindă şi să nu continuăm ce a făcut el la un anumit nivel. Fără nicio pretenţie. Eu nu am capacitatea lui intelectuală, dar am capacitatea de a promova creearea de spaţii în care oamenii pot discuta, învăţa şi se pot provoca, nu doar să accepte status quo-ul şi ceea ce se spune uneori în media mainstream.
Simt că trebuie să îl onorăm pe Neagu în acest fel şi simt că există o sete foarte mare a românilor pentru calitate, pentru umanitate de calitate şi pentru intelectul de calitate. Şi sunt atât de mulţi români incredibil de deştepţi, brilianţi de-a dreptul, care nu găsesc conducători care să îi inspire să facă schimbări într-o manieră pozitivă pentru societate ca întreg.
Văd că e o mulţime de speranţă, dar şi foarte multă muncă de făcut. Când ne gândim cum vrem să fim percepuţi de noi înşine, dar şi de restul lumii, trebuie să ne întrebăm unde vrem să ne găsim mândria? Care sunt valorile după care vrem să trăim şi pe care să le promovăm?
Şi aşa aţi ajuns la ideea creării asociaţiei „Neagu Djuvara“. Ce va presupune activitatea ei?
O să facem mai multe lucruri. În primul rând, e important să înţelegem că asociaţia care tocmai s-a deschis nu este o fundaţie. Deci nu avem vreo dotare. În acest moment, finanţarea vine strict din drepturile de autor, din vânzările cărţilor lui Neagu. Pe măsura ce ne vom dezvolta, vom căuta parteneriate, proiecte, cu diverse organizaţii.Bineînţeles, o să lucrăm cu Humanitas, editură pe care Neagu a iubit-o şi care are 16 locaţii în ţară. Pentru că era foarte important pentru el ca întâlnirile, oportunităţile să nu fie restrânse doar la Bucureşti.Oportunităţile trebuie să fie peste tot, nu doar în Bucureşti, pentru că nu vrem să trăim într-o bulă.
Cât despre activitatea propriu-zisă, probabil că în primii ani vom organiza colocvii, grupuri de discuţie şi vom promova distribuirea cărţilor în şcolile în care nu există. De asemenea, vrem să publicăm câteva lucruri, câteva scrieri ale lui Neagu care nu au fost încă publicate, pentru că el a continuat să scrie. Şi vrem să încurajăm scrisul şi cercetarea, mai ales pe zona de istorie, în special pentru tinerii români.
Sursă Foto: Fundaţia Calea Victoriei/ Andrada Mihăilescu
O carieră internaţională
Numele: Sandra Djuvara Melone Popovici
Data şi locul naşterii: 4 noiembrie 1966, New York, SUA
Starea civilă: căsătorită cu Andrei Popovici
Studiile şi cariera: A absolvit în 1988 Universitatea din Chicago, fiind licenţiată în istorie. După, a urmat cursurile ”Ludwig Maximillians Universitat”, din Munchen, ulterior făcând studii de management pentru organizaţiile non-profit, la Harvard.
Sandra Melone este preşedintele consiliului de administraţie al ”Search for Common Ground”. A lucrat, de asemenea, la ”Amnesty International”. Este membru fondator al ”European Peacebuilding Liaison Office”, al platformei europene pentru prevenirea şi transformarea conflictului, precum şi al ”Romeo Dallaire Child Soliders Initiative”.
Locuieşte în: Bruxelles