INTERVIU Oana Cojocaru, dansatoare în Bejart Ballet Lausanne: „Când mama a rămas însărcinată, părinţii mei erau deja siguri că se va naşte un copil dansator“

Oana Cojocaru, una dintre cele două dansatoare românce din Bejart Ballet Lausanne, vorbeşte despre cum a ajuns în celebra companie de dans din care face parte deja de 12 ani. La Sala Palatului, pe 12 şi 13 octombrie, Bejart Ballet Lausanne vine cu cel mai nou spectacol de balet contemporan, în premieră în România, ce include momentele „Tous les hommes presque toujours s’imaginent” şi „7 Danses Grecques”.

În curând, balerina Oana Cojocaru va împlini 31 de ani, vârstă până la care s-a dedicat dansului în cadrul celebrei companii Bejart Ballet Lausanne, acolo unde munceşte deja de 12 ani. Cu pasiunea pentru dans s-a născut pur şi simplu, bunicul şi mama sa fiind mari iubitori de dansuri folclorice. Ani mai târziu, Cojocaru obţinea o bursă la celebra şcoală Rudra-Bejart, din Lausanne, pentru ca ulterior să devină membru al companiei Bejart Ballet. 

Cojocaru l-a întâlnit şi pe celebrul coregraf Maurice Bejart, cu care a lucrat un an în şcoală şi, ulterior, în companie câteva luni, înainte ca acesta să se stingă din viaţă. 

„Ce m-a marcat a fost faptul că, deşi era marele coregraf al secolului, era un om luminos, cald, simplu, onest, cu o iubire nelimitată pentru artiştii din companie, nu inspira nici un moment frică, lucra cu un respect enorm pentru dansatori, mare respect chiar şi pentru cei tineri“, îşi aminteşte balerina. 

„Adevărul“: În primul rând, când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru balet?

Oana Cojocaru: Arta dansului a fost întotdeauna prezentă în viaţa mea. Bunicul meu a avut o adevărată pasiune pentru dansurile folclorice româneşti iar mama obişnuia să danseze în fiecare zi prin casă spre marea bucurie a tatălui meu, care adora folclorul.

Când mama a fost însărcinată, părinţii mei erau deja siguri că se va naşte un copil dansator şi au avut dreptate. Drept urmare, am iubit dansul dintotdeauna, îmi era uşor să dansez. Toţi cunoscuţii m-au încurajat şi au încurajat-o şi pe mama să mă ducă la Liceul de Coregrafie.

Baletul care mi-a marcat copilaria a fost „Lacul lebedelor”. Ceva magic se degajă din acest balet. Frumuseţea balerinei principale, graţia, controlul absolut al corpului, simţeam că aspiră la ceva spiritual (chiar dacă la vremea aceea nu înţelegeam exact la ce), totul era de o frumuseţe de nedescris. Baletul m-a vrăjit.

Când ai ajuns la „Floria Capsali“ ce ţi s-a părut cel mai dificil? Bănuiesc că ţi-a creat o disciplină.

La început am avut impresia că am ajuns în rai. Colegii erau ca nişte îngeraşi, îmbrăcaţi în costumaşe de balet albe, am descoperit o lume nouă, rafinată. În scurt timp truda începe. Ca şi copil te aştepţi să dansezi, cum ai văzut la operă, în schimb trebuie să faci nişte exerciţii grele, obositoare, cărora nu le vezi interesul. 

Muncă, muncă, muncă, zilnic, zilnic, zilnic, rutină. Ceva durere, căci nu am avut un corp foarte flexibil, dar aveam o foarte mare dragoste, aş fi putut să trec printr-un zid din fier, aşa mare era dragostea pentru dans.

Norocul meu a fost să o am ca profesoară pe doamna Anca Mândrescu care, fiind un artist adevărat, ne-a învăţat cum să gândim, cum să lucrăm corect, cum să facem artă din ceea ce facem. Lecţiile de dans au fost o plăcere şi o posibilitate de a creşte nu numai ca dansator, dar dumneaei ne-a creat posibilitatea de a gândi, de a înţelege ceea ce facem şi de ce, ne-a deschis calea spre filozofie, spre spiritualitate.

Care ai spune că a fost spectacolul care te-a „ridicat“, dacă putem să ne exprimăm aşa, în care ai fost pe când încă erai în ţară?

Spectacolul care m-a ridicat în ţară a fost cu siguranţă „Portretul lui Dorian Gray” în varianta lui Dragoş Galgoţiu, coregrafie Razvan Mazilu. A fost perioada cea mai frumoasă din viaţa mea de tânără balerină. 

Am fost extrem de răsfăţată de actori, de Răzvan, am învăţat enorm de la ei, cum să fiu un artist, cum să mă comport într-un teatru, cu colegii, cum să îi respect pe ceilalţi, cum să fiu pe scenă, cum să fiu ca şi om. Dragostea de care am avut parte în teatrul Odeon a fost un cadou enorm de la viaţă, m-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

Ai câştigat şi o bursă de doi ani la celebra şcoală Rudra-Bejart, din Lausanne, şcoală la care ai ajuns ulterior membru deplin. Când se întâmplau aceste lucruri şi cum a fost procesul (în sensul de cum ai ajuns să câştigi bursa şi cum a fost ca bursier acolo)?

Înainte de toate, şcoala Rudra Bejart implică în mod normal doi ani de studiu. Eu am fost studenta în şcoală un singur an, apoi am intrat în compania Bejart Ballet Lausanne şi lucrez în această companie de 12 ani. Am participat la concursul internaţional Prix de Lausanne, unde am trezit interesul unei doamne din Lausanne care mi-a propus să fac audiţia la şcoala Rudra Bejart. 

Maurice Béjart se stingea din viaţă chiar în 2007. Ai apucat să îl cunoşti?

După audiţia pentru intrarea la Rudra Bejart, bursa mi-a fost acordată chiar de Maurice Bejart care ajută întotdeauna tinere talente. În primul an de şcoală am lucrat cu el trei ore pe zi la ultima lui creaţie pentru şcoală, „Tchekhov au bois dormant”. L-am prins un an în şcoală şi în companie câteva luni înainte să se stingă din viaţă. Ce m-a marcat a fost faptul că, deşi era marele coregraf al secolului, era un om luminos, cald, simplu, onest, cu o iubire nelimitată pentru artiştii din companie, nu inspira nici un moment frică, lucra cu un respect enorm pentru dansatori, mare respect chiar şi pentru cei tineri.

Cum te formează această şcoală în care, iată, eşti deja de 12 ani?

Singurul an pe care l-am petrecut în şcoală a fost un an bogat pentru că, în afara faptului că am lucrat cu Maurice Bejart, aveam cursuri de canto, kendo, artă teatrală, curs de flamenco, curs de dans indian, curs de percuţie. Este o şcoală excelentă, care te pregăteşte pentru a lucra cu compania.

Maurice Bejart (Foto: Wikipedia)

Cum a fost adaptarea în Lausanne?

Adaptarea în Lausanne nu a fost o problemă dar pot să spun că am trecut prin momente foarte grele datorită unor probleme de sănătate însă am avut parte de ajutorul necesar. Prietenul meu mi-a fost alături şi nu m-a lăsat să renunţ, sprijinul lui a fost solid şi constant; îi sunt extrem de recunoscătoare. Gil Roman, care este noul director al companiei, a fost un mare ajutor căci întotdeauna a crezut în mine şi mi-a dat oportunitatea să dansez chiar dacă problemele de sănătate au fost destul de serioase şi m-au costat destul de mult timp de readaptare.

Când ai avut primul rol principal cum a fost? Ce fel de rol era şi cum te-ai pregătit pentru el? Ce fel de emoţii aveai?

În această companie toţi dansatorii au şansa să danseze roluri principale datorită faptului că suntem doar 40 de dansatori. Însă în rolul pentru care a fost nevoie să mă pregătesc mai mult reprezentam „ lumina” în piesa intitulată „Ku”, coregrafia Yuka Oishi.

Ideea de bază a piesei este că toţi suntem făcuţi din lumină, chiar dacă de multe ori ne pierdem calea, spre lumină trebuie să aspirăm pentru a atinge adevărata fericire şi împlinire.

A fost rolul care m-a împins să caut înăuntrul meu adevăruri, să caut răspunsuri pentru mine, să înţeleg multe lucruri despre fiinţa mea şi dacă într-adevăr există vreo lumină sau vreo spiritualitate în mine. Am înţeles că secretul constă în a încerca să fiu un om bun, sincer, simplu, prezent.

Am citit într-un interviu mai vechi că aspirai, nu la un statut de vedetă, ci la unul de profesionistă adevărată.  Cum simţi, l-ai atins?

Este un proces. În ani am acumulat diverse experienţe, dar procesul şi transformarea continuă atât cât mi se acordă şansa.