INTERVIU Luminiţa Gheorghiu: „Sper ca, într-o zi, sălile să fie pline la filmele româneşti“
0
Actriţa interpretează „strălucitor“ rolul unei mame posesive în filmul „Poziţia copilului“, câştigător al Ursului de Aur la Festivalul de Film de la Berlin.
Interpretarea Luminiţei Gheorghiu (63 de ani) a fost lăudată de prestigioasa publicaţie The Hollywood Reporter, iar actriţa a fost nominalizată la Berlinală alături de Juliette Binoche şi de Catherine Deneuve. În filmul „Poziţia copilului“, regizat de Călin Peter Netzer, după un scenariu pe care îl semnează împreună cu Răzvan Rădulescu, Luminiţa Gheorghiu joacă alături de Bogdan Dumitrache, distribuit în rolul fiului. Filmul spune povestea unei relaţii complexe dintre o mama dominatoare şi fiul său. „Poziţia copilului“ va intra în cinematografele româneşti din 8 martie.
„Adevărul“: Aţi vorbit la conferinţa de presă de la Berlin despre puterea femeilor. A fost ceva nou ce aţi descoperit odată cu acest rol?
Luminiţa Gheorghiu: N-aş putea să spun că am descoperit ceva nou, am pus în faţa spectatorilor alte culori ale Luminiţei Gheorghiu. Mi-aş dori ca regizorii să vadă în mine şi posibilitatea altor personaje, chiar negative.
Aţi jucat alături de Juliette Binoche şi de Isabelle Huppert în două dintre filmele lui Michael Haneke, dar bănuiesc că e altceva când sunteţi într-un film românesc.
Bucuria şi dificultatea sunt de fiecare dată aceleaşi. Că joci cu Binoche sau cu Rebengiuc, e obligatoriu să fii foarte bun. Am o vorbă: te duci la medic şi vrei neapărat s
ă-ţi dea un tratament bun. Aşa e şi când un spectator vine în sala de teatru sau la cinema: ar trebui să-i acorzi un spectacol plăcut, să nu greşeşti.
Ce vă place cel mai mult la cum v-a ieşit rolul Corneliei?
Am văzut filmul doar de două ori. Şi stau şi mă uit în interiorul meu, îmi trec în revistă secvenţele. Cel mai mult îmi plac secvenţele care s-au tăiat la montaj. (râde) Ar trebui să-mi placă toate, numai că e dificil să te uiţi la tine şi n-ai cum să nu găseşti momente când să-ţi fi dorit să fii puţin altfel. Aşa că fiţi amabilă, drăguţă şi dulce, şi nu mă puneţi să mă critic, că n-o să mă mai opresc! (râde)
Sunteţi un om discret. N-aţi făcut niciodată caz de rolurile dumneavoastră, chiar dacă eraţi îndreptăţită.
Cred că, dacă există valoare în ce faci, ea vorbeşte singură. Dacă mai vorbeşti şi tu, bruiezi. Aşa e structura mea, n-o fac cu intenţie: las rezultatele să vorbească.
Care e un moment în care v-aţi emoţionat, la Berlin? Aveţi o structură analitică, filtraţi totul.
Aş spune chiar că sunt un om obosit de propria structură. E bine să te mai şi ierţi din când în când, să te mai scuzi tu în faţa ta. Am avut emoţii pe covorul roşu din cauza pantofilor cu toc. Nu mai purtasem de mult – dar am trecut testul cu brio. (râde)
Cum vă gândiţi la premiera românească a filmului?
E foarte bine că actorii români, destui la număr, lucrează cu echipe din străinătate, dar primii paşi pe care noi i-am făcut, i-am făcut ca publicul român să ne îndrăgească, să merităm să ne îndrăgească. Nu pot uita anii în care sălile de teatru erau arhipline, în care se venea în rochie lungă, în care aplauzele nu se mai terminau. Cât priveşte filmele româneşti, am o idee fixă: la câte filme nu
ne-am uitat care au tratat războiul din Vietnam? Sunt foarte multe subiecte dureroase şi în filmele americane bune şi ne uităm la ele. Aşa că îi aşteptăm pe spectatori! Sper ca, într-o zi, sălile să fie pline şi la filmele româneşti.
Povesteaţi într-un interviu despre divorţul recent. Aveţi două fete. Rolul v-a făcut să vă gândiţi şi la propria familie?
Am fost întrebată odată dacă cunosc reţeta unei căsnicii fericite. Am trecut prin două divorţuri. Se pare că aceste căsnicii fericite sunt puţine la număr. La familie mă gândesc indiferent de rolurile pe care le joc. Fetele mele – Maria, 27 de ani, absolventă de stomatologie, şi Alexandra, 25 de ani, absolventă de regie – sunt lucrul cel mai importatnt pentru mine. Sunt fericită că mi-au spus lucruri bune despre film. Părerea lor a cântărit întotdeaună, pentru că cel mai greu e să-i convingi pe cei apropiaţi, care te văd zilnic, că eşti adevărat într-un personaj. ;
Sunt fericită că fetele mele mi-au spus lucruri bune despre film. Cel mai greu e să-i convingi pe cei apropiaţi, care te văd zilnic, că eşti adevărat într-un personaj. Cred că, dacă există valoare în ce faci, ea vorbeşte singură. Dacă mai vorbeşti şi tu, bruiezi.
Se încarcă comentariile...
