Călin Peter Netzer, regizor: „Pe platouri, Luminiţa Gheorghiu era mama posesivă, iar eu fiul agasat”
0
Filmul „Poziţia copilului“ premiat sâmbătă seară cu „Ursul de Aur“ la Festivalul de Film de la Berlin spune povestea relaţiei dintre o mamă dominatoare şi fiul său. Călin Peter Netzer, în vârstă de 37 de ani, a adus primul „Urs de Aur“ pentru lungmetraj din istoria cinematografiei româneşti.
Pelicula „Poziţia copilului“ a fost distinsă sâmbătă seară cu marele premiu la Festivalul de la Berlin. Filmul, cu un scenariu de Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer, analizează relaţia psihologică complexă dintre o mamă şi fiul său. Povestea mamei posesive, interpretată de Luminiţa Gheorghiu, a fost inspirată din experienţele personale ale scenariştilor. Protagoniştii fac parte dintr-o familie de condiţie bună, iar filmul dezvăluie astfel şi o parte din corupţia la nivel mic din România: mama îşi pune pilele în mişcare ca să-şi salveze fiul să nu facă puşcărie după ce omoară un copil într-un accident de maşină.
Filmul este inspirat de o realitate personală. Cum ai ajuns la idee, împreună cu scenaristul Răzvan Rădulescu?
Am început să scriem din toamna anului 2009. Iniţial, aveam o altă idee, povestea unor expaţi. Tot căutând, am ajuns la discuţii despre familie, despre cum suntem noi şi cum sunt mamele noastre. Aşa s-a construit o poveste despre mamele posesive. Şi ne-am hotărât să facem subiectul ăsta, care ne era mult mai aproape, şi să-l facem în România. După aceea, am ficţionalizat.
Cu mama ta ai discutat despre film, fiind vorba despre un subiect destul de intim – relaţia mamă-fiu –, care vă privea?
Am avut chiar întâlniri. A cunoscut-o şi Răzvan pe maica-mea, şi eu pe mama lui. Ne făceam vizite duminicile, după-amiază. A fost într-un fel: stai să ţi-o arăt eu pe a mea, ba stai s-o vezi pe-a mea! (Râde) Acum, filmul şi scenariul sunt duse la graniţa patologicului, ca să existe dramatism.
Cum a fost când mama a văzut filmul?
A empatizat cu personajul Luminiţei Gheorghiu (foto dreapta).
Ţi-a spus ceva după vizionare?
Mi-a spus, diplomatic, că e un film puternic şi bun, iar personajul inspirat de ea este credibil. Cumva, a creditat filmul… Dar prea mult n-am vorbit. De fapt, nici eu n-am vrut să intru în detalii. Ţin minte că mult timp am ezitat să-i arăt filmul. Am amânat până când l-am avut într-o formă finală. L-a văzut pe un DVD.
Chiar dacă subiectul filmului porneşte de la o alegere personală, identifici o problemă de familie pe care o avem mai mulţi dintre noi?
Fiind ceva mai detaşat după ce filmările s-au încheiat şi auzind şi opiniile altora, îmi dau seama că multă lume se regăseşte în film, de o parte sau de cealaltă, într-o situaţie sau în alta, chiar dacă, poate nu chiar atât de extrem ca în film. Problemele sunt
prezente.
Cum ai lucrat cu Luminiţa Gheorghiu ca să fie diferită faţă de ceea ce interpretase până atunci?
Luminiţa era prezentă în mintea noastră când am scris scenariul. Dar am dat şi casting. Pentru ea, rolul a fost o provocare foarte mare. Într-un fel, voia schimbarea, şi-n alt fel era speriată. La repetiţii, tot bătea moneda că esenţa este textul, scenariul. Eu îi vorbeam despre lucruri mai superficiale – sau aşa i se păreau. Eram preocupat de look-ul Luminiţei, de schimbarea estetică, la care am muncit mult. Şi ea voia să facă nişte schimbări, dar, în acelaşi timp, mă lua peste picior: „Auzi, de ce n-o iei tu pe Helen Mirren sau pe Meryl Streep şi mă laşi pe mine în pace?!“. (Râde) Şi mai e ceva interesant: pe platouri, Luminiţa a intrat într-o relaţie de mamă posesivă, iar eu eram fiul agasat.
Eram preocupat de look-ul Luminiţei, de schimbarea estetică, la care am muncit mult. Şi ea voia să facă nişte schimbări, dar, în acelaşi timp, mă lua peste picior: „Auzi, de ce n-o iei tu pe Helen Mirren sau pe Meryl Streep şi mă laşi pe mine în pace?!“. (Râde)
Cu Bogdan Dumitrache, care-l interpretează pe fiu, lucrurile au stat diferit?
Bogdan mi s-a părut foarte potrivit pentru rolul lui Barbu şi m-am hotărât pentru el
într-un mod inconştient. A rămas pur şi simplu el, şi nu m-am gândit la altă variantă.
Fiul, Barbu, îţi era mai apropiat ca personaj? Mai ales că e vorba tot despre un bărbat. Mă gândesc că e mai greu să te raportezi în acelaşi fel la mamă, care reprezintă altceva.
De la Barbu îmi doream să fie un personaj destul de agresiv şi de antipatic la prima citire. Îmi doream să fie exact aşa cum Bogdan a început treptat să fie în relaţia noastră. În joaca lucrului la personaj, la un moment dat Bogdan a început să mă imite. Am început să semănăm unul cu celălalt. El cu mine. Şi eu cu el. Iar pe platou, Luminiţa a devenit geloasă pe relaţia mea cu Bogdan. Probabil că empatizam mai mult cu el decât cu ea.
Producătorul român al filmului „Poziţia copilului“ este Ada Solomon, de la Parada Film. „Poziţia copilului“ a fost finanţat în 2011 cu 1.082.112 lei (400.000 de euro, 45% din valoarea filmului) de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC). Netzer a mai regizat şi lungmetrajul „Medalia de onoare“ (2009).
E în film o scenă în care mama îşi masează fiul. Şi foloseşte o mănuşă chirurgicală…
Justificarea mamei e că gelul Diclac are un miros puternic. Mănuşa reprezintă, însă, un fel de act sexual protejat incestuos. E vorba despre un complex al lui Oedip pronunţat, freudian.
Foto
Regizorul Călin Peter Netzer, ţinând în mână premiul „Ursul de Aur” câştigat cu pelicula „Poziţia Copilului” la Festivalul de Film de la Berlin FOTO Reuters gallery-link
Barbu e un personaj enervant, nu doar că e foarte răsfăţat, mai şi face caz de asta. Îl urăşti sau îl aperi, ca regizor?
Şi, şi. Îl urăsc fiindcă e slab şi fiindcă nu poate să-şi controleze raţional partea emoţională. Şi-l înţeleg pentru că are o scuză: e singurul fiu la părinţi, e parte dintr-o familie disfuncţionala şi totul a fost investit în el. E un copil, sau un bărbat, care a fost crescut într-un anumit sens şi totul s-a răsfrânt asupra lui. Pentru asta emaptizez cu el, îl inteleg şi mi-e milă de el. Mi se pare că personajul e la extreme, ori e tăcut, introvertit şi nu zice nimic, ori răbufneşte. Adică, ori rămân în „poziţia copilului“ şi rezolvaţi voi, părinţii, ori rezolv singur. Nu mă faceţi să fiu matur când vă convine!
Pe Baru îl înţeleg pentru că are o scuză: e singurul fiu la părinţi, e parte dintr-o familie disfuncţionala şi totul a fost investit în el. E un copil, sau un bărbat, care a fost crescut într-un anumit sens şi totul s-a răsfrânt asupra lui. Pentru asta emaptizez cu el, îl inteleg şi mi-e milă de el.
Până la final, tot mama îl domină.
Pentru că agresivitatea lui Barbu e una copilarească. Cred că maturitatea ar fi constat în a se retrage pur şi simplu. Or, dacă începi să-ţi înjuri părinţii…Acel „Te fut în gură!“ din film e o replică freudiană, dar e tot copilărească.
Care a fost o secvenţă care te-a emoţionat mult la filmări?
A fost chiar secvenţa de final, când Barbu se duce la tatăl copilului. Când se filma, stăteam în spatele operatorului Andrei Butică şi vizionam totul pe un ecran mic, eram în maşină. Scena a fost filmată cu un aparat, dintr-o bucată, dintr-un cadru. În maşină, eu n-aveam sunet şi vedeam foarte puţin din ce se întâmpla cu actorul Adrian Titieni. Însă simţeam încărcătura... A durat mult filmarea, iar eu nu ştiam exact ce face Bogdan Dumitrache fiindcă stăteam într-un unghi nepotrivit. Şi când s-a întors de la cadru, Bogdan plângea.
Se încarcă comentariile...
