Exclusiv INTERVIU Kareem Jamal, artistă: „Lucrurile pe care le luăm de-a gata, precum libertatea de exprimare, nu sunt o normalitate peste tot“
0Arta lui Kareem Jamal sfidează patriarhatul, războiul și propriile frici, într-o căutare neobosită a identității și libertății de exprimare.
Născută Jamal-Bezim Karina Antonia Luisa (26 de ani), dar cunoscută în lumea artei drept Kareem Jamal, tânăra artistă își poartă identitatea ca pe o armă împotriva tăcerii și uitării. Participând la competiția „Catalizator de începuturi“*, sprijinită de Primăria Capitalei prin ARCUB, Kareem aduce în fața publicului „Ars Longa, Vita Brevis“ (Luisa Jamal), o lucrare care sfidează extremismul și încearcă să păstreze vie istoria unei lumi măcinate de război și drama poporului yemenit ce pare a fi uitată de lumea occidentală. Dincolo de asta, arta ei este un strigăt împotriva patriarhatului și a fricii, o reacție puternică la adresa cenzurii și a tabuurilor. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Kareem Jamal despre modul în care desființează barierele tăcerii, arta născută din război și tăcere și modul în care o transformă într-un catalizator prin care vulnerabilitatea devine putere, iar tabuurile, mijloace de autocunoaștere și acceptare de sine.
„Weekend Adevărul“: Ce ne poți spune despre originile tale yemenite și cum ai ajuns în România?
Kareem Jamal: Am venit în România când eram foarte mică. Nu prea am multe amintiri din acea perioadă, abia de la 12 ani am început să am amintiri clare despre copilărie și adolescență, trăite aici. Am locuit o vreme în Neamț, iar după liceu m-am mutat la Cluj. Acum locuiesc în București.
Există ceva special din copilăria ta care ți-a rămas în minte legat de originile tale sau de poveștile din familie?
Nu am avut multe discuții despre asta. Mama nu este genul care să împărtășească astfel de detalii, iar eu am învățat să îi respect aceste limite. Ne-am obișnuit cu viața aici și totul este bine. Uneori bunicii îmi vorbeau despre cum să ne simțim bine cu originea noastră, chiar dacă nu eram înconjurați de o comunitate de arabi sau turci. Era o provocare, mai ales când trăiești într-un loc mic, cum este Piatra Neamț. M-am simțit uneori alienată, dar mi-am creat conexiuni cu animalele, ele erau refugiul pentru mine, mai ales că am locuit și la țară.
Deci mama ta e româncă, iar tatăl din Yemen. Ați păstrat legătura cu el?
Am încercat să ținem legătura cât de mult s-a putut, dar, din cauza războiului din Yemen, este foarte dificil. Telecomunicațiile sunt limitate, nu există acces constant la internet sau telefon.
Nevoia de apartenență
Pasiunea ta pentru artă cum a început?
Alienarea despre care vorbeam a fost un factor esențial în evoluția mea ca artist. Încă mă influențează. Totul se leagă de felul în care percep lumea și transformările interioare prin care trec. Cred că aveam 10 sau 11 ani când am descoperit un portofoliu al tatălui meu cu desene de plante medicinale. El este medic, dar avea și o înclinație artistică. Mi-a plăcut atât de mult încât am zis „De ce nu încerc și eu?“. Așa a început totul. Mama m-a susținut și a căutat profesori care să mă îndrume. Atunci am decis că vreau să studiez arta și am mers la Liceul de Artă „Victor Brauner“ din Piatra Neamț. A fost o experiență specială, mai ales că Brauner, și el de alte origini, a avut oportunitatea să devină un nume important în România. Acolo am simțit că am fost înconjurată de o atmosferă care m-a inspirat.
Ai descoperit în perioada liceului direcțiile spre care vrei să mergi?
Da și nu. Simțeam că nu am multe resurse, iar eu aveam nevoie de o comunitate care să mă înțeleagă și să-mi susțină creativitatea. Cred că abia la 20 de ani am început să înțeleg mai clar ce vreau să fac, dar încă sunt într-o continuă căutare. Încerc să explorez teme care par tabu.
Am observat că multe dintre lucrările tale abordează subiecte legate de identitate și apartenență. Cum îți integrezi moștenirea culturală yemenită și pe cea română în creațiile tale, mai ales când explorezi teme sensibile?
Cred că aceste teme sunt tabu pentru că mulți oameni nu provin din medii culturale diverse și nu se confruntă cu dilemele identității. E dificil să găsesc un echilibru între moștenirile mele culturale, dar am descoperit că pot explora ambele laturi. În liceu am simțit nevoia să îmi neg rădăcinile yemenite, să mă identific doar ca româncă. Acum, însă, mă simt liberă să le integrez pe amândouă. În plus, libertatea de expresie pe care o simt aici, în România, e ceva ce nu regăsesc în cultura tatălui meu.
Feminitatea și patriarhatul
Ai avut o perioadă în care te simțeai limitată, poate mai ales din perspectiva libertății artistice?
Da. De exemplu, în Yemen, unde locuiește tatăl meu, nu poți discuta orice subiect cu aceeași ușurință pe care o avem aici. Există multe reguli și limitări. În România simt că pot aborda subiecte sensibile, cum ar fi feminitatea sau patriarhatul, fără teama de cenzură.
Și crezi că, deși România este o societate mai deschisă, aceste teme legate de patriarhat și feminitate rămân la fel de relevante?
Absolut. Este o altă deschidere aici, dar încă discutăm despre aceleași probleme. Diferența este că putem vorbi deschis și putem crea artă în jurul acestor subiecte fără să fim cenzurați. Fiecare artist își impune propriile limite, dar nimeni nu vine să-ți interzică explorarea artistică. Lucrurile pe care le luăm de-a gata aici, cum ar fi libertatea de exprimare, nu sunt o normalitate peste tot. Ar trebui să apreciem mai mult oportunitățile de care ne bucurăm.
Cred că perspectiva ta, venind și dintr-o altă cultură, aruncă o lumină nouă asupra felului în care ar trebui să apreciem libertatea artistică de aici. Am văzut unul dintre proiectele tale, autoportretul „Arab woman, duality of deprivation in decision making under patriarchal authority“, și mi s-a părut foarte puternic. De unde a pornit această lucrare?
Această lucrare a pornit de la un studiu cu același nume, publicat în „Journal of Women of the Middle East and the Islamic World“, pe care l-am folosit ca documentație pentru lucrarea mea de licență. Mi-am amintit cum m-a influențat acea carte, deși acum nu-mi amintesc exact toate detaliile. Am făcut schițe și am realizat că un shooting ar fi cel mai bun mod de a reda ceea ce simt și încă rezonează cu mine. Am vrut să reprezint sinele prins într-un cub de gheață. Este o metaforă pentru femeile cărora nu li se permite să-și exprime partea interioară autentică, cea la care nu are acces oricine.
Între prejudecăți și conexiuni autentice
Tu ai simțit vreodată, aici sau când erai copil, că trebuie să-ți ascunzi adevăratul sine din cauza originii tale?
Da, fără îndoială. M-am simțit judecată. Există multe prejudecăți legate de originile părinților mei și mediul din care provin. Sunt o persoană sensibilă, așa că mi-a fost greu să creez conexiuni autentice. Încercam să mă adaptez, să fiu ca ceilalți, pentru că orice copil își dorește să fie acceptat, nu să fie lăsat pe dinafară. Este și mai greu când ai o combinație de origini. Dacă și pentru cineva cu o singură cultură e dificil, pentru mine a fost o experiență și mai intensă.
Revenind la arta ta mai recentă, am observat că integrezi frecvent elemente inspirate din lumea animală – cum ar fi scorpionul, țapul sau capra. Cum decizi ce element să folosești într-o lucrare? Lucrarea pornește de la simbolurile acestea sau le adaugi ulterior?
De obicei, lucrarea pornește de la un element simbolic pe care îl consider important. Îmi creez propriii hibrizi, pentru că, după cum spuneam, iubesc mai mult animalele și natura decât oamenii. Animalele mă inspiră foarte mult și le văd ca pe niște gardieni, protectori ai mei. Capra, mai ales capra de munte, e un simbol al izolării pentru mine. Nu poți compara o capră cu un cățel – capra e mai independentă, mai retrasă, iar asta mi se potrivește. Mă identific cu caracterul acestor animale, iar asta mă ajută să le integrez în lucrări.
Iar scorpionul?
Am avut o femelă scorpion timp de doi ani și a fost o experiență profundă. În copilărie am avut un cățel, dar la oraș e greu să ai grijă de un câine, așa că am ales un scorpion. Prezența ei îmi dădea o stare de liniște și siguranță, iar acum, chiar dacă nu mai este, mă inspiră cu atât mai mult. De fapt, pierderea ei și a altor ființe dragi a fost un catalizator pentru creativitatea mea.
Terapie prin artă: înfruntarea fricilor
Pierderile ne marchează profund, iar simbolurile par să joace un rol esențial în arta ta. Dar am observat că explorezi uneori teme sexuale. Ce te-a determinat să te îndrepți spre ele?
Cred că frica față de sexualitate și pudoarea sunt factori care m-au influențat. În lucrările mele încerc să mă confrunt cu aceste temeri, atât interioare, cât și exterioare. Încerc să accept toate aceste frici legate de corpul uman și expresivitatea prin nud. Pentru mine, e o formă de terapie, o modalitate de a mă obișnui cu aceste aspecte. Simt că mă confrunt cu o pudoare care mi-a fost transmisă, fără să-mi dau seama, și tocmai de aceea încerc să mă eliberez de această frică prin artă. Deși sunt sensibilă la imagini și corpuri expuse pe rețele sociale și uneori chiar mă crispez când văd astfel de imagini, lucrările mele mă ajută să îmi accept mai bine propriile frici.
Deci arta este o formă de terapie, o modalitate de a înfrunta fricile prin creație...
Exact. Cu cât te expui mai mult la ceva care te sperie, cu atât devii mai desensibilizat și poți accepta mai ușor acele lucruri. Asta e metoda pe care o urmez. Este vorba de înfruntarea fricilor și de deschiderea unui dialog atât cu mine, cât și cu publicul. Am încă limitări și preconcepții, dar prin lucrările mele încerc să depășesc aceste bariere. În același timp, provoc și publicul să reflecteze asupra acestor teme, chiar dacă unii sunt indignați de astfel de lucrări. Eu însămi sunt uneori indignată de ele, dar tocmai de aceea le creez – ca să mă obișnuiesc și să le văd ca pe ceva normal. Mesajul meu este despre acceptare, inclusiv acceptarea corpului așa cum este.
Deci prin artă deschizi discuții despre subiecte considerate tabu. Crezi că arta ta poate contribui la o schimbare socială mai largă?
Da, cred că dacă eu observ o schimbare în mine, pot contribui și la o schimbare în comunitate. Arta are această putere de a influența gândirea socială.
Având în vedere varietatea de mijloace artistice pe care le explorezi – de la fotografie și pictură la sculptură și modelaj –, crezi că există limite în ceea ce poți explora prin artă?
Limite există, dar depinde de cum alegem să le vedem. Eu prefer să cred că nu mă limitez și că mă pot exprima liber prin orice formă artistică. Sunt anumite subiecte pe care le abordez și care îmi dau de gândit înainte de a le expune publicului, cum este cel al sexualității, care mă inhibă în continuare. Dar, cum spuneam, pentru a depăși această frică, trebuie să o explorez și să o scot la suprafață prin artă. Cam 80% din timp mai întâi aștept să mă simt eu confortabil cu lucrările mele, scriu despre ele, le tratez ca pe un jurnal autobiografic, iar în funcție de cum mă simt, decid când și cum să le expun.
„Este important să păstrăm trecutul, indiferent de dificultățile prin care trecem“
Aș vrea să vorbim și despre lucrarea ta „Ars Longa, Vita Brevis“. Cum a început acest proiect pe care l-ai expus și la Bienala din Buenos Aires și l-ai ales și pentru participarea la competiția „Catalizator de începuturi“?
În primul rând, războiul din Yemen este o temă centrală în multe dintre lucrările mele. Este un conflict care, din păcate, nu primește suficientă atenție la nivel global. Simt că lumea nu vorbește suficient despre ceea ce se întâmplă acolo. „Ars Longa, Vita Brevis“ este un mod de a scoate la lumină această suferință și de a o împărtăși cu publicul. Prin formă și materie, încerc să transmit atât suferința, cât și rezistența celor care trăiesc în acele condiții. Capra din lucrarea mea este simbolul central – reprezintă sacrificiul și reziliența într-un mediu ostil. Capra de munte, un animal izolat, dar puternic, este un simbol al supraviețuirii în fața adversităților, dar este puternic legată de tematica sacrificiului, iar prin lucrarea mea am vrut să ilustrez această dualitate. Dincolo de asta, distrugerea patrimoniului cultural este o tragedie globală. Până la urmă, fiecare popor își dorește să aibă o istorie la care să se uite, din care să învețe, și cred că este important să păstrăm trecutul, indiferent de dificultățile prin care trecem.
Am observat că ai avut expunere internațională cu mai multe lucrări. Cum ai reușit să ajungi să expui internațional? A fost un drum ușor?
A fost un pic dificil, dar secretul meu este să aplic la orice open call, orice rezidență, oriunde. Practic este al doilea meu job (râde). E o muncă de autodisciplină, practic eu sunt propriul meu manager.
Între artă, trai și autenticitate
În România, mulți artiști nu sunt reprezentați de o galerie sau un curator și trebuie să se descurce singuri, așa cum faci și tu. Cum vezi această situație?
Cred că noi, artiștii, suntem cei mai potriviți să ne reprezentăm. Nimeni nu-ți înțelege discursul mai bine decât tine. Eu cred că pot să îmi exprim cel mai bine intențiile și motivațiile prin arta mea. Într-adevăr, îmi consumă mult timp și energie să caut competiții, să mă înscriu la ele și așa mai departe, dar prefer autenticitatea. În loc să petrec timp explicându-i altcuiva ce vreau sau de ce anumite lucruri nu mi se potrivesc, prefer să fac eu munca asta și îmi aduce și o anumită satisfacție, un sentiment de împlinire.
De aici și activitatea ta din fashion, respectiv colecția de genți cu motive sexuale?
Am creat o perioadă genți, dar am întrerupt acest proiect recent pentru a mă concentra pe alte tipuri de genți și alte lucruri care mă interesează acum. Inițial, ele au pornit ca niște sculpturi și nu erau funcționale. Apoi, cineva mi-a sugerat să le fac utilizabile, iar ideea a prins. Sunt ușor de convins când vine vorba de experimentare (râde). Gențile m-au ajutat, mai ales financiar, în perioada facultății, pentru că e greu să te întreții ca artist fără resurse, dar au fost și un ajutor psihic pentru mine, terapeutic.
Pare că se potrivesc cu stilul unor case de modă precum Jean Paul Gaultier. Te-ai gândit să te duci spre zona asta, să vezi dacă le poți promova și la nivel internațional?
Da, dar nu pot spune că îmi place să fiu în lumina reflectoarelor. Prefer să rămân în spatele ideii, să las produsul să vorbească de la sine. Dacă aș putea să fac asta fără să fiu în față, ar fi ideal. Momentan mă gândesc să lansez o colecție din silicon, mai ușor de digerat pentru public, care va fi mai accesibilă și mai experimentală.
Dincolo de zona artistică, sunt și alte lucruri care îți alimentează creativitatea? Poate muzică, literatură, filozofie?
Da, studiile mă inspiră destul de mult. De exemplu, alchimia a fost mereu fascinantă pentru mine. Când eram mică, găseam cărți și manuscrise vechi și mă simțeam ca și cum aș fi descoperit o altă lume. Acea perioadă încă mă influențează și mă face să mă simt puternică și conectată la ceva mai profund. În filozofie, Carl Jung a avut un impact asupra mea, mai ales cu experiențele sale legate de vise și premoniții. Jung a avut o viziune despre un profet cu aripi care îl ghida. Aceasta m-a inspirat când am abordat anumite simboluri în lucrările mele, mai ales cele legate de animale.
* Lucrările pot fi votate de către public aici.
Se încarcă comentariile...
