INTERVIU Alex Ştefănescu, critic literar: „Petrecerile noastre de Revelion sunt adevărate orgii de râs“

Alex. Ştefănescu (67 de ani) rememorează momentele de desfătare petrecute împreună cu familia şi cu prietenii săi scriitori în nopţile dintre ani şi de Crăciun. Pentru criticul literar, „mesele bogate“ de Sărbători înseamnă, fără excepţie, porţii sănătoase de glume şi beţii de râs.

Alex Ştefănescu intră în cameră şi răsuflă uşurat: „Gata, am scăpat de cele şase blonde care-mi ţineau companie până acum, aşa că putem să ne vedem de-ale noastre“. Când o discuţie începe aşa, e foarte puţin probabil să-ţi ţii cumpătul pentru ce va urma. Şi asta pentru că poveştile lui Alex. Ştefănescu, chiar şi atunci când încep printr-o întâmplare serioasă, ajung să se termine cu o poantă pe cinste. Umorul, o ştiu mulţi, o spune şi el, este cel mai mare succes al lui. Aşa se întâmplă că, de la simple discuţii din sufragerie până la petrecerile cu prietenii de Sărbătorile de iarnă, de acum şi de altădată, Alex. Ştefănescu are grijă ca oamenii să se abandoneze râsului.

„Adevărul“: Ce faceţi de Revelion, domnule Ştefănescu?
Alex. Ştefănescu: Voi merge la munte, undeva pe lângă staţiunea Bran, la cabana prietenului meu Stelian Ţurlea. O să fim, ca de obicei, o gaşcă mare de prieteni.  Deşi acum vor lipsi Dan C. Mihăilescu, împreună cu soţia lui, sau Răzvan Bobulescu, un celebru lider sindical al profesorilor – pe care noi tot timpul îl tachinăm, noi fiind, majoritatea, împotriva sindicatelor –, o să ne distrăm cu siguranţă ca în anii trecuţi.

Încurcătura de la 12 noaptea

Despre petrecerea de Revelion de anul trecut aţi scris, cu umor, că v-aţi îmbătat cu alcool, şi nu cu farmecul literaturii.
(Râde) Toată lumea ştie că nu sunt băutor. De-a lungul vieţii m-am îmbătat de două ori, iar la Revelionul de anul trecut a fost a treia oară. Deşi cineva a mai scris despre mine, nemulţumit de modul cum am scris despre el în cartea „Istoria literaturii“: „Acest Alex. Ştefănescu, care cere câte o sticlă de whisky autorilor, ca să le facă câte un capitol în carte...“. Şi le-am spus că poate cer un porc, dar nu o sticlă de whisky, că nu beau, dar de mâncat, mănânc! Bineînţeles că nu cer nimic şi n-am
cerut vreodată. Orişicât, îmi amintesc că anul trecut, prins în euforia petrecerii, la ora 12 noaptea, când s-a stins lumina şi a început numărătoarea inversă, am sărutat-o pe soţia mea, Domniţa, care însă, la aprinderea luminii s-a dovedit a fi soţia altuia. N-a ieşit nicio încurcă-
tură. Domniţa m-a luat deoparte şi, în mod surprinzător, în loc să-mi facă o scenă de gelozie, mi-a spus cu candoare: „De mult nu m-ai mai sărutat cu atâta pasiune!“.

„Românii au vocaţia sărbătorilor“

„Căsătoria“ de sărbători a lui Alex. Ştefănescu cu iubita lui Nicolae Manolescu

„O sursă de umor e să parodiezi atitudinile oamenilor. De exemplu, odată, în apropierea sărbătorilor, eram la redacţie. Şi era o atmosferă de vacanţă, de exuberanţă. Se întâmpla în vremea când Nicolae Manolescu o iubea pe Marina Constantinescu. Şi cum Manolescu întârzia la şedinţe, am început să parodiem căsătoria mea cu Marina, cu iubita lui. Un coleg s-a dat drept preot, ne-a spus că vom fi împreună la bine şi la rău, ne-a dat voie să ne sărutăm şi ne-am pus inele imaginare pe degete. Pe urmă am spus că mergem la patul nupţial şi ştiam că pragul camerei trebuie să-l trec cu mireasa în braţe. Am luat-o pe Marina în braţe şi am vrut să păşesc pragul exact spre uşa pe unde intra Manolescu. Şi atunci am scăpat-o pe mireasă din braţe! Ea s-a speriat: „Ce faci, Alex? Ziceai că mă iubeşti!“.„Păi, te iubesc, dar mai tare îl iubesc pe Manolescu!“, i-am spus.

Care e, de obicei, atmosfera la petrecerile de Anul Nou?
Plină de veselie. Petrecerile cu scriitori, în general, au acea nebunie pe care o au scriitorii, care sunt foarte inventivi şi libertini, fără prejudecăţi. Ştiu să se joace. Poţi să râzi cu ei până cazi sub masă, fără să fie ceva vulgar, de unde se dezlănţuie adevărate orgii de râs. Aşa îmi amintesc mai toate Revelioanele mele: o atmosferă orgiastică, în care ne duelăm în ironii şi ne bucurăm. Asta îmi place foarte mult la români, că îşi creează singuri veselia. Că ei au această vocaţie a sărbătorilor. Sunt oameni în alte ţări cu care nu poţi să sărbătoreşti ceva, ei au alte calităţi. Dar românii parcă îşi creează şi punţi între sărbători. S-a făcut o punte între Crăciun şi Anul Nou. Să mai facem încă una între Anul Nou şi Paşti, apoi între Paşti şi Crăciun şi am încheiat. O ducem într-o sărbătoare. (râde)

Aveţi vreo petrecere de Revelion anume, de care să vă amintiţi cu drag şi cu umor?
Am două preferate. Primul, când am dansat cu George Pruteanu ceardaş (n.r. – dans unguresc). Nu mai ţin minte între ce ani era petrecerea, dar ştiu că George a ajuns cu puţin înainte de miezul nopţii, a intrat în casă însoţit de soţia sa, Nina, în timp ce eu, simulând deznădejdea, reciteam o poezie de George Coşbuc, în care exista versul: „Şi George nu mai vine...“. N-a trecut mult şi ne-am angajat amândoi într-un schimb de replici hazoase care îi făceau pe cei din jur să râdă cu lacrimi. Şi punctul culminant a fost acela în care eu şi George am dansat ceardaş. Era şi în perioada în care George se războia cu pretenţia abuzivă a ungurilor din România de a scoate din şcolile lor limba română. Şi el era, deci, etichetat ca antimaghiar. În final, istoviţi, ne-am trântit apoi în fotolii. Deşi masa era plină de bunătăţi, George a exclamat: „E ceva de mâncare prin casă?“. „Da, gulaş!“, i-am răspuns eu, ceea ce a provocat o nouă explozie de râs.

La o petrecere în primele zile ale anului 1980. De la stânga spre dreapta: Valeriu Crostea, Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisieanu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu FOTO Arhivă personală Alex Ştefănescu

Şi al doilea?
E un Revelion galant, pe care l-am petrecut cu viitoarea mea soţie, Domniţa, la o cabană la munte. Aveam 23 de ani fiecare, singuri, studenţi, la munte. Iar cabanierul, un bărbat matur, o plăcea foarte mult pe Domniţa şi-i făcea ochi dulci. Se uita la mine cu superioritate, că eu păream un puşti. Dar după ce s-a împrietenit cu noi, ne-a îndrăgit foarte mult pe amândoi, aşa că, drept cadou, ne-a lăsat cabana pentru încă două zile. El a plecat să facă Revelionul cu alţi prieteni.

Eu nu obişnuiesc să beau alcool. Dacă acasă deschidem vreo sticlă de vin, o ţinem vreo 6-7 luni până când o terminăm. Dar, uneori, mai gust din dorinţa de comunicare. E nepoliticos să-i laşi pe alţii să bea şi tu să-i studiezi. Se simt stânjeniţi. Trebuie să participi şi tu la asta. Şi intru în joc, de unde se dezlănţuie adevărate orgii de râs.

Ultimul Revelion din comunism

Cum aţi petrecut sărbătorile din 1989?
Eu eram în Bucureşti, iar atunci, părinţii mei locuiau la Suceava. Mama venise la mine în vacanţă ca să petrecem şi Crăciunul, şi Anul Nou împreună. Tata urma să ajungă şi el în zilele din preajma Crăciunului. Situaţia era destul de tulbure. Ţin minte că m-am dus să-l întâmpin pe tata la gară. Nu vreau să dramatizez, dar se trăgea. Erau gloanţe reale, nu simulatoare. De la Gara de Nord, pe Calea Griviţei, mergeam cu tatăl meu aplecaţi pe lângă garduri. La petrecerea de atunci a fost o euforie fără margini, ne bucuram de libertate, dar în acelaşi timp, nu puteam ignora miile de oameni care muriseră în acele zile.

„Recitam în gând: «Te rugăm, Moş Gerilă, să ni-l aduci pe Moş Crăciun»“

Alex Ştefănescu, în braţe cu soţia sa, Domniţa, în noaptea de Revelion FOTO Arhivă personală Alex Ştefănescu

Sunteţi născut în 1947, aşadar aţi trăit copilăria şi adolescenţa numai în „spiritul“ comunismului. Crăciunul, fiind o sărbătoare religioasă, era interzis. Care era atmosfera acasă, la Suceava?

Aşa este, orice sărbătoare religioasă era făcută cu discreţie. Până şi căsătoriile! Eu, de exemplu, am fost naş într-un apartament de bloc, pentru că mirii nu au avut curaj să se ducă la Biserică fiindcă şi-ar fi periclitat situaţia. Mirele era redactor la Editura Politică. Dar chiar dacă erau interzise sărbătorile, toţi cei care respectau tradiţiile o făceau pe ascuns. Părinţii mei erau foarte ataşaţi de spiritul sărbătorilor, aşa că întotdeauna la noi a fost celebrat Crăciunul. Tata se îmbrăca în Moş şi toţi ştiam că e tata. Şi ne miram de ce lipseşte exact când vine Moş Crăciun. Pe urmă, apărea tata, şi ziceam: „Tată, de ce ai lipsit? Că Moş Crăciun a întrebat de tine!“. Odată, i-am văzut un rest de vată pe obraz, pentru că îşi făcuse barbă din vată, dar nu l-am deconspirat. Ştiam că nu există Moş Crăciun, însă voiam să credem că există. Asta este pentru mine o parabolă în atitudinea noastră faţă de mituri.

Moş Crăciun contra Moş Gerilă

Dar exista şi atunci Moş Gerilă. Aducea cadouri.
Între Moş Crăciun şi Moş Gerilă era ca deosebirea dintre căsătoria civilă şi căsătoria la Biserică. Ziua de Moş Crăciun avea mult mai mult farmec, mister, pe când cea cu Moş Gerilă era oficializată. Moş Gerilă apărea şi în instituţii, ne dădea cadouri, dar spunea câteva vorbe măreţe despre conducătorii ţării, despre binefacerile comunismului. Crăciunul era învăluit în mister, însă când venea Moş Gerilă eram apăsaţi de teamă, să nu zică cineva ceva care nu e permis. Eu n-am să uit niciodată versurile lui Adrian Păunescu, dintr-o poezie despre ce-şi doreau copiii într-o scrisoare adresată lui Moş Gerilă: „Te rugăm, Moş Gerilă, să ni-l aduci pe Moş Crăciun“. Recitam în gând poezia asta, care a apărut chiar în ultimii ani de comunism.

Am făcut Revelionul şi în satul Ulmeni, din judeţul Maramureş. Am dansat cu ţărăncile de acolo care îi epuizaseră pe toţi bărbaţii. Niciun  bărbat nu face faţă unei ţărănci din Maramureş. Dar eu, în schimb, le făceam să râdă. La un moment dat a venit o doamnă şi m-a ciupit de obraji: „Vai, ce-mi place că mă faci să râd“. Ăsta e cel mai mare succes al meu!

Exploziile de carbid, artificiile de altădată

Mergeaţi la colindat?
Cum să nu? Mergeam în special la fetele care ne plăceau. Ne remarcam pentru că mai compuneam texte originale cu aluzii hazlii la ghiduşiile şi boroboaţele pe care le făceam la şcoală. Aveam cu noi un bici cu care plesneam. Alţii aveau nişte tobe făcute din băşica porcului întinse pe un cerc de sârmă groasă, care răsuna foarte bine. Unii aveau buhai, care era ca o şuviţă de cânepă umedă, prinsă de acea tobă, şi, exact cum pe corzile viorii arcuşul se plimbă şi scoate nişte sunete, aşa şi acesta scotea un sunet ca un muget de taur. De altfel, în dialect moldovenesc, buhai înseamnă taur. Ah, şi confenţionam şi un fel de petarde. Procuram carbid, care e o substanţă explozivă folosită pe atunci de muncitorii de pe şantiere. Luam o cutie de conservă, pe care o găuream şi o puneam peste o grămăjoară de carbid. În ultima clipă, udam puţin carbidul ca să fiarbă şi, cu un băţ la capătul căruia era o hârtie aprinsă, apropiam de gaura de conservă şi făcea o explozie formidabilă! Unii mai curajoşi, chiar şi eu, aprindeam direct cu chibritul şi fugeam! (râde)

Era diminuată atmosfera de sărbătoare din pricina restricţiilor, în special în ultimii ani de comunism, sau oamenii petreceau oricum?
Bineînţeles că, dacă ai petrecerea în suflet, poţi să o faci şi într-o pădure. Sărbătorile nereligioase erau, în general, o dezlănţuire de bucurie. Îngreunate, desigur, de vremurile când nu aveai curent electric, când era frig în apartament şi îngheţai, când găseai cu  greu mâncare sau podoabe pentru brad. Puneai lumânări în brad şi stăteai cu sufletul la gură că poate o să ia foc bradul. S-a şi întâmplat o dată...

V-a luat foc bradul?!
Da, dar nu de la lumânări. Era, pe atunci, obiceiul să împodobeşti bradul cu vată, să dai sugestia unui pom nins. Şi puneam articifii în brad, din acelea pe care acum le ţii cinci-şase secunde în mână şi creează scântei frumoase. Apoii se sting. Bradul a luat foc pentru că artificiile s-au apropiat de vată şi focul s-a întins şi pe crengi. Dar am reuşit să-l stingem repede.

La o masă de sărbătoare în redacţia revistei „România literară“. De la stânga la dreapta: Daniel Cristea Enache, Gabriel Dimineasu, Alex Ştefăneascu, Ileana Mălăncioiu, Mihai Minculescu FOTO Arhivă personală Alex Ştefănescu

Oamenii au obiceiul să-şi pună dorinţe în noaptea dintre ani, să facă bilanţul anului care a trecut şi îl plănuiască pe următorul.
Eu făceam chiar un plan scris. Am fost influenţat de mic de Mircea Eliade, care-şi organiza foarte bine munca. Eu, fiind hotărât să devin scriitor încă de la 9 ani, mi-am organizat viaţa astfel încât să dorm cât mai puţin ca să citesc cât mai mult. Şi îmi spuneam: anul acesta vreau să citesc anumite cărţi, care erau mai ample decât cele obligatorii sau facultative de la şcoală. Şi nu din ambiţie, ci pentru că m-a fascinat extraordinar de mult literatura de când am descoperit-o. Când eram mic şi am citit primele cărţi, mi s-a părut ceva atât de fermecător încât am hotărât în sinea mea să nu spun nimănui că există literatura, ca să rămână numai a mea! Deci, planurile mele, an de an, erau despre cărţile pe care urma să le citesc şi, acum, despre cele pe care vreau să le scriu.

„Mă duce entuziasmul înainte“

Ce credeţi că s-a schimbat, după ’90, în atmosfera sărbătorillor de Crăciun, de Anul Nou?
În primul rând, cred că s-au specializat cele două sărbători. Crăciunul se petrece mai mult în familie şi are ceva sfânt, intangibil de către cei din afară. Revelionul a devenit însă o acţiune publică, foarte mult exploatată comercial. Uite, de pildă, mie nu-mi place modul simplist cum, în ziua de Crăciun, se programează numai filme despre Crăciun. Parcă suntem pe timpul lui Ceauşescu, când, de ziua chimistului, erau numai filme cu chimişti. Iar la aceste „obiceiuri“ contribuie şi colindătorii care vin cu o lună înainte. Păi, colinda se face în Ajun!

Sărbătorile nu sunt în fiecare zi.
Exact! Partea bună e că eu nu sunt blazat. Eu m-am născut cu o bucurie de a trăi. Deşi sunt bolnav, bătrân, mă duce entuziasmul înainte. Mă bucur când începe o nouă zi. Şi fiecare sărbătoare mă bucură pentru că ştiu că ele nu se repetă – mereu sunt diferite.