Emile Verhaeren, simbolistul ignorat

Testamentul lui Nobel şi prestigiul recunoaşterii oficiale au jucat desigur un rol important în acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Giosue Carducci. 1906 este un an încă foarte

Testamentul lui Nobel şi prestigiul recunoaşterii oficiale au jucat desigur un rol important în acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Giosue Carducci. 1906 este un an încă foarte apropiat de Europa Naţiunilor, iar dimensiunea politico-naţională a creaţiei lui Carducci putea fi subsumată ideii de operă servind un ideal.

Cu 20 de ani mai tânăr, Emil Verhaeren, poet belgian de limbă franceză, era şi el cunoscut şi preţuit în literatura europeană a epocii. Născut în 1855, a fost unul dintre întemeietorii poeziei simboliste. Era prieten cu majoritatea scriitorilor şi artiştilor inovatori ai vremii şi protagonistul renaşterii artistice a Belgiei. 

Prima colecţie de poeme, “Les Flamandes” (Flamandele), publicată în 1883, regăsea modul naturalist de abordare artistică a subiectului, folosit de pictorii secolului al XVII-lea, Jordaens sau Teniers, şi a avut un succes rapid în mediile de avangardă. I-a adus însă un conflict cu Biserica catolică.

Au urmat patru volume, scrise într-o vreme de depresie psihică, sub aşteptările cunoscătorilor. Forţa poetică revine în volumul “Les Heures Claires” (Orele dimineţii) din 1896 şi se va menţine pe tot parcursul creaţiei. În 1898 scrie şi prima piesă de teatru, “Les Aubes” (Zorile), un protest împotriva injustiţiei.
Este invitat să conferenţieze în Germania, Franţa, Elveţia, Rusia. Moare, într-un accident de tren, în 1916, fiind câţiva ani pe lista nobelizabilor, dar fără a obţine vreodată mult râvnitul premiu.