Doina Dascălu Ișfănoni, cercetător etnolog: „În timpul cercetărilor din teren, eu mergeam la biserică, iar colegii mei, la cârciumă“ INTERVIU

Pentru un cercetător etnolog, munca de teren nu este deloc ușoară, iar pentru ca informația să fie cât mai autentică este nevoie de însușirea obiceiurilor locului, pentru ca oamenii simpli să se simtă cât mai în largul lor.

Doina Ișfănoni a învățat din copilărie tradiții și obiceiuri datorită bunicilor săi

Dragostea pentru oameni, curiozitatea, simțul artistic și dorința pentru păstrarea tradițiilor au purtat-o pe Doina Dascălu Ișfănoni, istoric de artă și cercetător etnolog, pe meleagurile românești pentru a afla tainele obiceiurilor, practicilor și ritualurilor autohtone. S-a născut în București, unde a cunoscut arta prin teatre și muzee, dar a fost cucerită și de lumea satului încă din copilărie, atunci când petrecea vacanțele la țară și își privea bunica țesând la război. Mai târziu, și-a îmbinat cele două pasiuni – arta și tradiția – prin munca în cercetare, care nu a fost întotdeauna una tocmai ușoară.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Doina Dascălu Ișfănoni despre ce înseamnă cercetarea etnologică, ce dificultăți a întâmpinat de-a lungul timpului, cum tradițiile, obiceiurile și magicul se întrepătrundeau și îi confereau omului o structură a vieții pe mai multe planuri, pe care omul modern o pierde din ce în ce mai mult. Totodată, cercetătoarea ne-a dezvăluit și câteva superstiții din perioada premergătoare Paștelui, ce trebuie pus în coșul dus la biserică în Noaptea de Înviere, dar și ce semnifică postul, spovedania, trecerea pe sub Sfântul Epitaf și spargerea ouălor în ziua de Paște.

„Weekend Adevărul“: V-ați născut și ați copilărit în București, dar ați cunoscut încă din acea perioadă și lumea satului. Ce amintiri aveți din acele timpuri?

Doina Dascălu Ișfănoni: Sunt copilul „asfaltului de București“, cum se spune. Bunicii mei paterni locuiau în zona Hușilor, iar cei materni în Bărăgan, în zona Călărași. Și eu, și fratele meu am fost obișnuiți de mici să beneficiem de atuurile orașului – spectacole de teatru, muzee –, unde ne duceau duminica, atunci când aveam timp liber. Vacanța mare era pentru noi momentul cel mai așteptat pentru că atunci mergeam la bunici și stăteam la ei aproape două luni. În acest fel reușeam să dobândim un soi de libertate, deoarece bunicii paterni erau destul de îngăduitori. Ne bucuram de grădina lor uriașă în care aproape ne puteam rătăci dacă voiam. În acea perioadă am început să cunoaștem satul românesc și activitățile specifice acestei lumi. În zona Hușilor, predominant viticolă, am fost martori la activitățile din cramă – scoaterea butoaielor, igienizarea inventarului viticol.

Participați la astfel de activități?

Noi, copiii, eram cumva niște martori pasivi. Fiind de la oraș, copiii satului nu prea ne acceptau în grupul lor. Sigur că încet, încet, fratele meu a descoperit ce înseamnă islazul, unde vacile se duceau zilnic să pască, iar eu am descoperit activități domestice. Bunica mea era o țesătoare foarte talentată, avea război de țesut. Din acest motiv, deseori, mai ales după Sfânta Maria Mare, ea instala războiul și atunci am văzut mai multe lucruri: ce înseamnă a urzi, a înveli sulul și a țese propriu-zis. Avea o zestre considerabilă de covoare, cuverturi și alte piese interesante. Eu iubeam foarte tare un covor cu păpuși, așa cum îl numea bunica. Era un lăicer destul de lat, care se punea pe perete și întruchipa fete în rochii cloș, gătite cu diademe de mirese.

Norocul unei repartiții

Știm că mai întâi ați studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. Cum v-ați îndreptat spre etnologie?

Mi-am urmat traseul meu, făcând istorie și teorie de artă, dar am avut noroc, chiar dacă la vremea aceea nu l-am considerat astfel. La repartiția guvernamentală, după cinci ani de facultate, mi-au spus că există un loc la Muzeul de Artă Populară, antecesorul Muzeului Țăranului. La vremea aceea, evident că eu visam critică de artă, dar m-am angajat la muzeu și nu regret nici astăzi această repartiție.

Ce anume v-a adus această repartiție?

M-a ajutat să completez cumva și în plan cognitiv această dimensiune a culturii tradiționale înțeleasă nu numai ca artefacte pe care le cunoaștem și vedem în diverse locuri, ci și ca proces mental și fizic de elaborare. În aceste condiții, a însemnat o provocare – era o muncă de detectiv, pus în fața unei realități cumva definită între parametrii săi generali. Norocul a fost că acel colectiv din Muzeul de Artă Populară, din 1973, era unul extrem de elitist, cu oameni erudiți, condus de directorul Tancred Bănăţeanu. Eu am fost primul venit prin repartiție și am fost privită cu indulgență, dar și cu neîncredere, pentru că, venind de la Istoria Artei, știau clar că arta populară nu este visul meu. Totuși, încet, încet a început să îmi placă ceea ce făceam acolo.

În ce sens?

Îmi plăceau cercetările pe teren, dialogurile cu oamenii. În general, sunt un om deschis, îmi place să vorbesc cu oamenii, aș putea spune chiar că îi iubesc. Tot acest scormonit în mintea lor m-a tentat, apropiindu-mă de pe un plan conceptual, al justificării mentale, de lucrurile pe care ei le fac: când se folosește un anumit obiect, de ce este făcut în modul respectiv... Astfel a început să îmi placă acest domeniu care este învecinat artelor decorative, dar, bineînțeles, cumva distinct pentru că presupunea anonimatul creației și nu creația de autor.

Aveți un traseu lung în acest domeniu. Ce dificultăți ați întâmpinat de-a lungul timpului?

Munca de teren era destul de dificilă în condițiile de dinainte de ’90, dar și după, mai ales că noi aveam de-a face cu realitatea. Nu ne cazam la hotel sau la pensiune, ci pe unde se putea în mediul rural, deci situația era cam strâmtorată. Pe de altă parte, trebuie să îți însoțești cercetarea nu numai de înregistrare audio, ci și de imagine – fotografică, video. Înainte de ’89 era foarte greu, pentru că instituția nu îți dădea aparatură, astfel că prin eforturi personale atât eu, cât și alți colegi de atunci ne-am cumpărat doar aparate foto, că atât ne permiteam. Ne-am completat martorul scris prin imagini care confirmau dublu sau triplu ceea ce voiam să evidențiem într-o lucrare științifică sau informație pe care o dobândești.

În căutarea adevărului

Menționați faptul că munca de teren este destul de dificilă. Ce greutăți aveați de înfruntat în această privință, dincolo de condițiile de cazare?

Într-o cercetare, condițiile fizice sunt destul de vitrege, uneori ești dezamăgit că alergi ca nebunul dintr-o parte în alta, iar oamenii poate că nu îți deschid sau nu au chef de vorbă. Găseam și noi diverse vicleșuguri pentru a-i putea atrage. Le-am propus colegilor ca eu să merg la biserică, iar băieții la cârciumă. În acest mod stabileam niște repere pentru oameni, pentru că ne întâlneau în cadre în care se simțeau în largul lor. Apoi îi puteam vizita acasă și stăteam de vorbă cu ei pe îndelete.

Modelele tradiționale au rol de amprentă identitar locală

Deci munca de teren implică multă sociologie și psihologie...

Ca metodă de cercetare sociologică, folosim chestionar, interviu și o serie întreagă de validări de informații. Psihologia se cuplează pe acest lucru fiindcă practic trebuie să fii foarte atent la persoana pe care o ai în fața ta în ceea ce privește timpul ei, încrederea pe care ți-o acordă, pentru că altfel nu iese nimic și îți poate da informații false. Datoria noastră este să validăm informația verificând-o în două-trei locuri sau făcând situații de grup, în care oamenii se completează reciproc sau invalidează informația. Acest lucru este idealul pentru un cercetător, dar ca orice ideal nu este întotdeauna posibil de pus în practică.

Indiferent de greutăți, ați perseverat.

Dincolo de ele, am învățat foarte mult din lucrurile care mă interesau, am reușit să îmi completez o serie de informații care justificau forma. Este motivul pentru care și teza mea de doctorat în estetica artelor vizuale a presupus o ridicare valorică a segmentului de artă populară pe un segment superior – ținutele ceremoniale, mergând pe interferența dintre magic și estetic în aceste direcții pentru a valorifica o informație extrem de fascinantă. De exemplu, la o găteală de mireasă, fiecare amănunt din parură (n.r. – podoabă pe care o pun miresele pe cap) are o semnificație în sens benefic și malefic: ce înseamnă să îl ai, ce înseamnă să nu. Dacă nu ai în găteala respectivă planta veșnic verde înseamnă că nu vei avea vitalitate și viață veșnic tânără și puternică. Am reușit să îmi consolidez o serie de lucruri care au dus la un fel de traiectorie în care am încercat să îi creez și artei populare un fel de coridor în vecinătatea artelor decorative.

Dar ce reprezintă arta populară? Ce o diferențiază de cea decorativă?

În concept, arta populară are aceleași principii precum artele culte. Ea se naște fără un carton de tapiserie în cazul confecționării unui covor, fără un tipar în ceea ce privește broderia, deci este de fapt o artă cerebrală, mentală, care reproduce modelele tradiționale, ceea ce o diferențiază de arta cultă. Modelele tradiționale au rol de amprentă identitar locală, astfel că ele nu se depășeau, dar din punct de vedere al morfologiei inovau culori, mici motive, însă schema decorativă, cu câmpii ornamentali ai fiecărei categorii de piese, rămânea fixă. Pe o mânecă ai să vezi altiță încreț râuri, pe un covor ai să vezi desfășurare pe lungimea întregii piese a motivelor sau, dimpotrivă, vei descoperi sistemul chenarelor care încadrează o compoziție centrală, ai să găsești întotdeauna relația dintre funcțional și decorativ extrem de minuțios studiată și, din punct de vedere ergonomic, desăvârșită. Nu se poate să mai adaugi sau să scoți ceva fără să strici întregul. Lucrurile acestea sunt captivante, interesante, dar îți cer răbdare, perseverență și pasiune.

„Relațiile sociale erau consolidate prin rețeaua de obiceiuri“

În prezent, multe obiceiuri și ritualuri se fac pentru că „așa trebuie“, „așa se face“. În cercetările dumneavoastră ați întâlnit astfel de cazuri?

Da, ne-am lovit deseori de această afirmație: „Așa am moștenit. La noi în familie așa au făcut și mama și bunica“. Iar când întrebam de ce, ni se răspundea: „Da, dar vrei să ne meargă rău?“. Conexau imediat pedeapsa ritualică: dacă nu înfăptuiești așa cum ai pomenit, s-ar putea să ai sancțiuni negative în viața ta. În ritualuri și ceremoniale există extrem de multă grijă la detalii pentru că în fiecare formă, de exemplu cea a colacului de nuntă, a celui de înmormântare sunt nuanțe și diferențe, nu este o simplă pâine. Pâinea nu mai este aliment, ci ofrandă, menirea ei devine alta.

Contează și starea mentală, spirituală, în care te afli atunci când faci astfel de lucruri?

Sigur că da. În activitățile legate de gastronomie, se aduce în discuție elementul de puritate – fie fetele până la prima menstruație, fie bătrânele care și-au încheiat activitatea fertilă sau „babele iertate“. Când nu este vorba de aceste rigori, trebuie să ții post, să faci un anumit lucru. Și coeficientul de timp este important: dacă nu faci la o anumită dată ceva, nu are rost să mai faci. De asemenea, dacă nu faci în cadrul care trebuie, degeaba faci. Elementele de timp și spațiu sunt foarte încorsetate în ceea ce privește ritualul sau ceremonialul.

Valeria Fercal, din Paltin (jud. Suceava). FOTO: Doina Ișfănoni

Iar toate aceste elemente ce creează?

Toate aceste elemente constituie sacrul, iar ele converg către un comportament cultural, deoarece te determină și obligă pe principiul „altfel nu se poate“. Aceasta este „cheia succesului“ și satisfacția pentru cine făptuiește asemenea lucruri: din câte a știut, a respectat. Nu poți face un fragment pentru că nu are valoare, doar întregul se definește ca mesager al intenției tale către destinatarul dorit. Sunt elemente care se interconectează și fără de care nu este acel ritual.

Marile sărbători religioase, pilonii omului modern

Ritualurile îi ofereau omului o structură a vieții sale exterioare. Dar cum o influențau pe cea interioară?

Scopul obiceiurilor era legat, pe de-o parte, de interconectivitate, pentru că îți asigura coeziunea familiei și pe cea a comunității din care făceai parte, deci funcția lor socială era foarte mare. Pe de altă parte, aveau și funcție formativ-educativă, pentru că reglau în plan mentalitar morala și conduita: trebuia să respecți o anumită structură, altfel nu se putea. Acești indici de interconectivitate între membrii familiei și cei ai comunității creau în plan psihologic o satisfacție sufletească și mentală, pentru că știau că la o anumită dată toți au participat la un eveniment. Relațiile sociale erau consolidate prin rețeaua de obiceiuri și indicau un sentiment de apartenență, dar și de vitalitate, pentru că solidaritatea cu grupul tău îți dă sentimentul că tu ești puternic, iar dacă ai o slăbiciune te ajută ceilalți, deci nu te simți singur. Pentru omul de astăzi, singurătatea este unul dintre sentimentele care s-au acutizat, deoarece omul nu știe ce să facă cu acel timp „liber“ pe care l-a obținut datorită modernizării economice. Timpul care îi revine este confundat de cele mai multe ori cu cel de odihnă fizică, iar cel de relaxare spirituală a ajuns să se comprime foarte tare. Omul din mediul urban greu se regăsește, însă îi mai rămân niște piloni: marile sărbători religioase – Crăciunul și Paștele – când vrei, nu vrei, indicele lui de memorie afectivă este foarte puternic, determinându-l să acționeze așa cum și străbunii lui au făcut-o: curățarea casei, cumpărarea unor noi haine, pregătirea unor bucate specifice. Încercăm să facem niște punți între religie, tradiție și viața modernă, iar uneori ne descurcăm, alteori, nu, ceea ce te întristează, dar niciodată nu este târziu să rememorăm.

Cum studiați dumneavoastră, ca cercetător, aceste ritualuri?

De aproximativ un deceniu a apărut teoria contextelor pentru resemantizarea mesajului acestor comportamente culturale. Ca cercetător trebuie să știi toate aceste elemente care definesc un ceremonial pentru că reconstituirea lui este foarte dificilă dacă lipsește ceva. Acest lucru presupune o documentare prin cercetări practice de teren, cele bibliografice și apoi prin punerea acelui obiect într-un anumit tip de context, deci trebuie anturat cu o serie întreagă de lucruri care să îl exprime ca parte din ritual. De exemplu, la Buna Vestire se scoteau plugurile pentru că se trăgea prima brazdă în lot. Înainte ca obiectul să fie unealta de arat, plugul era trecut printr-un ritual care îl consacra și îl purifica: era stropit cu agheasmă, era tămâiat, i se puneau colaci în coarne, făcuți din recolta precedentă, pentru a asigura nivelul de fertilitate a solului. De asemenea, mai ales în Moldova, femeia obișnuia să aducă un ou pe câmp pe care îl îngropa în capul lotului deoarece oul reprezintă în plan cosmogonic chintesența universului. Ne aflăm într-un sistem care nu îngăduie să îi rupi o bucățică fără să se simtă, chiar fizic, lipsa sa, iar în plan mentalitar să nu îți declanșeze teama că ceva nu este perfect și atunci s-ar putea să ai necazuri. Un ritual sau un ceremonial este precum un puzzle: dacă o piesă lipsește, se vede lipsa ei.