Interviu Dincolo de mitul eroilor din aer: povestea reală din „Top Guns: The Next Generation”. „Îți oferă șansa să mergi în pantofii lor mai mult decât un film“
0Sub casca lucioasă și zborul perfect, „Top Guns: The Next Generation“ ascunde o poveste despre oameni, nu despre mituri. Seria documentară marca National Geographic, semnată de regizoarea britanică Lana Salah, transformă adrenalina aviației militare într-o meditație despre limite, disciplină și fragilitatea din spatele performanței. Dincolo de spectacolul cerului, rămâne tăcerea unei generații care învață ce înseamnă, cu adevărat, curajul.
Cerul a fost întotdeauna una dintre iluziile preferate ale cinematografiei – fără margini, zgomotos și încărcat de vise (și visuri) despre control. „Top Guns: The Next Generation“, seria documentară în șase părți care poate fi văzută pe National Geographic în fiecare joi, de la ora 21.00, începe în același spațiu aerian strălucitor, dar se ancorează într-un teritoriu mult mai intim: limitele rezistenței umane. Aici, piloții sunt doar executanți ai unei coregrafii hollywoodiene, ci sunt studenți adevărați, tineri ofițeri ai Forțelor Navale americane, supuși celui mai dur antrenament de zbor din lume.
Această nouă serie urmărește un grup de tineri aspiranți care trec prin ultima și cea mai dură etapă de instruire înainte de a primi „Aripile de Aur“ (Wings of Gold), simbolul suprem al aviației militare americane. Timp de șase luni, acești studenți trăiesc la limită, trecând prin teste extreme de rezistență fizică, precizie tehnică și forță mentală. La final, doar cei mai buni vor câștiga onoarea de a pilota avionul de ultimă generație F-35C Lightning II.
Totuși, dincolo de adrenalină, există o liniște surprinzătoare, pe care regizoarea seriei, Lana Salah, o surprinde cu empatie și precizie. Întrebată care a fost firul tematic ce i-a ghidat povestea, Salah a ezitat o clipă și a apoi a punctat în interviul pentru „Weekend Adevărul“: „Toți piloții reprezintă topul de 1% din țara lor. Așa că deja sunt oameni incredibili înainte chiar de a ajunge acolo. Cred că firul roșu înseamnă excelența și urmărirea excelenței. De asemenea, cred că oricine, indiferent de originea socială, locul de proveniență sau gen, poate atinge acel nivel. M-a impresionat varietatea – nu era un singur tip de persoană, nu era un singur tip de personalitate sau trecut acolo. Și, cred, ceea ce suntem noi, oamenii, capabili să facem. Este fascinant și emoționant să vezi cum sunt împinși la limite în atâtea feluri și testați, și totuși reușesc să treacă prin asta. Cred că sunt oameni inspiraționali... Unele serii au o temă clară, cum ar fi curajul, dar nu am făcut fiecare episod în jurul unei teme. Cred că, în general, acesta a fost mesajul pentru mine sau ceea ce sper că publicul va reține“.
La mâna norocului
Regia Lanei Salah refuză seducția ușoară a mașinilor. Lentila ei urmărește oameni care se întâmplă să controleze avioane, nu mașini care se întâmplă să poarte oameni. Imaginile se desfășoară de-a lungul a șase luni de antrenament – portavioane, lupte aeriene, nopți tăcute în dormitoare înguste –, dar atenția rămâne pe chipurile de sub căști. Producția, recunoaște Salah, a fost modelată în egală măsură de noroc și de intenție. „O parte din tot ce s-a întâmplat a fost noroc“, mărturisește ea zâmbind. „Am filmat o perioadă lungă de timp și totul a depins de ce avioane aveau camere funcționale și ce povești am putut obține. Uneori camerele se supraîncălzeau și nu mergeau. Uneori avionul se strica, așa că piloții trebuiau să treacă într-un alt avion care nu avea cameră. Așa că, într-adevăr, totul s-a bazat pe asta – deja selectasem un grup de oameni pe care urma să-i urmărim, pe toți – dar a fost, cumva, o chestiune de noroc“. Putem spune că norocul devine parte din textura documentarului. El oglindește imprevizibilul zborului însuși, pe care toți cei care au zburat vreodată îl știu: o defecțiune tehnică, o furtună bruscă, un cablu de prindere ratat pe puntea portavionului. Salah nu ascunde aceste imperfecțiuni; le lasă să respire.
Viziune din carlingă
Vizual, „Top Guns: The Next Generation“ merge pe muchia dintre concret și estetic. Scenele aeriene sunt amețitor de frumoase – avioane care desenează geometrie peste Pacific, dar cele de la sol sunt filmate cu tandrețe, aproape timid. „M-am gândit mult la acest aspect“, punctează regizoarea. „Ne-am dorit ca filmările de pe pământ, cu senzația documentară, să arate totuși cinematografic, dar trebuia să fim practici. Trebuia să putem filma foarte repede, agil, dar și cu o echipă mică, pe care piloții să o cunoască și să aibă încredere. Așa că, într-un fel, am dispărut. Am obținut acea senzație de observație directă, întunecată, dar am vrut, în același timp, să fie epică și cinematografică. Am construit încet, cu răbdare, un set de instrumente: cadre stilizate și scene aeriene cinematice. Asta a fost mereu intenția. Cred că a ieșit exact așa cum am plănuit“.
Filmările din carlingă, poate cea mai dificilă parte din punct de vedere tehnic, au fost realizate în colaborare strânsă cu Marina americană. „Asta a depins cu adevărat de Marină“, spune ea. „Pentru a instala camerele în carlingă, acestea au fost fixate acolo. Am petrecut luni întregi și am investit mulți bani, lucrând împreună cu Marina pentru a construi ceva ce ei au testat și au fost absolut siguri că este sigur. Camerele nu blocau vederea piloților și erau complet sigure. Au fost doar GoPro, dar, sincer, arată extraordinar“. Rezultatul este extraordinar: o perspectivă din interiorul furtunii, unde lumina joacă pe vizoare și transpirația se transformă în reflex.
Ceea ce distinge munca Lanei Salah de alte documentare despre aviație este respectul ei pentru tăcere. Ea nu forțează emoția. „Am pus întotdeauna siguranța și starea lor de bine pe primul loc. Dacă aveau o zi grea sau stresantă și nu voiau să fie filmați, respectam asta. Ca în orice documentar, totul se bazează pe timp și încredere. National Geographic ne-a oferit timpul necesar pentru a construi relații. Am învățat cum să nu fim o distragere. Când se pregăteau mental să intre în avion, nu trebuia niciodată să le punem întrebări, ci doar după ce aterizau. Era vorba de acel echilibru respectuos“. Această încredere dă filmului gravitatea sa morală. E ușor să transformi piloții în simboluri, însă e mult mai greu să-i lași să rămână oameni – răbdarea regizoarei, disponibilitatea ei de a aștepta momentele, nu de a le forța, ancorează filmul în realitate.
Ecourile unui mit
Întrebată cum a abordat seria în umbra culturală a lui „Top Gun“, Salah nu a evitat comparația. „Acești piloți sunt încă în antrenament, așa că nu au ajuns la acel punct în care se confruntă cu situații reale de viață și de moarte. Dar se pregătesc pentru asta, la fel ca și familiile lor. Într-un fel, prezența acelei realități planează mereu. Cred că documentarul îți oferă șansa să mergi în pantofii lor mai mult decât un film, care rămâne, în esență, o formă de divertisment. În cultura post-«Top Gun», oamenii vin deja cu impresia că știu această lume. Filmele sunt adevărate în multe privințe, dar comprimă timpul. Ne-am jucat puțin cu asta – sunt momente amuzante, aluzii la volei sau alte pastişe. Am discutat cu studenții despre ce părere au despre «Top Gun». Este o asemănare distractivă, dar treaba noastră a fost să arătăm textura reală de dedesubt“.
„Cred că oricine este capabil de măreție“ este concluzia pe care Lana Salah își dorește ca urmăritorii seriei să o tragă. E un răspuns care poate părea prea optimist, poate chiar naiv, dar după ce vezi seria, sună ca un adevăr. Măreția, în viziunea Lanei Salah, nu este despre viteză sau dominație. Este despre rezistență. Despre curajul tăcut, tremurat, de a te urca din nou în avion după un eșec și de a încerca încă o dată.
Prin ritmul și reținerea sa, „Top Guns: The Next Generation“ pare antiteza predecesorilor săi cinematografici. Dacă filmele de la Hollywood se hrăneau din bravură, această serie se hrănește din încredere. Ne arată costul perfecțiunii, dar și grația care uneori o urmează. Pentru o cultură saturată de spectacol, e un memento că adevăratul curaj e rareori zgomotos. El vibrează sub vuietul motoarelor, în pulsul unui pilot care șoptește pentru sine înainte de decolare, în privirea unei regizoare care a ales să asculte în loc să strige. Camera Lanei Salah ne oferă un adevăr simplu: cerul, cu toată măreția lui, nu e niciodată gol.
Se încarcă comentariile...
