Exclusiv INTERVIU Sir Ben Kingsley și Celia Imrie, despre bătrânețe ca reinventare și legătura cu generațiile viitoare. „Butonatul nu înseamnă dobândirea înțelepciunii“
0„Clubul Crimelor de Joi“, noua adaptare Netflix semnată de Chris Columbus, se prezintă la suprafață ca o comedie polițistă britanică cu seniori carismatici, dar în profunzime devine o reflecție despre bătrânețe, demnitate și vizibilitate. Prin Sir Ben Kingsley și Celia Imrie, filmul vorbește despre cum senectutea nu e o retragere liniștită, ci un teritoriu al rezistenței, al curiozității și al unei relevanțe pe care societatea grăbită tinde să o uite.
„The Thursday Murder Club“, una dintre cele mai savuroase producții recente ale Netflix, aduce în prim-plan un grup de patru seniori care nu se predau clișeelor senectuții și își găsesc o preocupare mai puțin obișnuită: rezolvarea crimelor. Distribuția este una de Oscar în adevăratul sens al cuvântului; astfel, îi avem pe Helen Mirren în rolul lui Elizabeth Best, o fostă spioană (foarte agilă), Pierce Brosnan în rolul lui Ron Ritchie, un șarmant fost lider de sindicat, Sir Ben Kingsley în rolul lui Ibrahim Arif, un psihiatru retras, și pe Celia Imrie în rolul lui Joyce Meadowcroft, o fostă asistentă.
Pe coridoarele confortabile ale căminului Coopers Chase, unde podelele lustruite strălucesc, geamurile mari lasă lumina să intre, iar bătrânețea este menită a fi una liniștită, lumea extrem de populară a lui Richard Osman din cartea „The Thursday Murder Club“ (publicată în 2020) își găsește corespondentul cinematografic. Deși adaptarea Netflix, realizată de regizorul american Chris Columbus – „magicianul“ care a pus în istoria cinematografiei „Harry Potter“, „Home Alone“ și „Mrs. Doubtfire“ –, pare a fi, la suprafață, o poveste despre câțiva seniori britanici care rezolvă crime cu o felie de tort în față și nicio grijă care să le apese pe umeri. Dar dincolo de această imagine senină, se află ceva mult mai fragil și mai vulnerabil: modul în care vârsta modelează identitatea oamenilor și felul în care personajele poartă greutatea anilor trăiți. Această poveste aparține, în primul rând, lui Ibrahim Arif și lui Joyce Meadowcroft.
Interpretate de Sir Ben Kingsley (81 de ani) și Celia Imrie (73 de ani), aceste două personaje se află la polii emoționali ai filmului. Ibrahim, interpretat de Sir Kingsley, este un psihiatru pensionar, o adevărată enciclopedie, care și-a dus abilitatea de a asculta – în liniște, cu răbdare – în acest capitol târziu al vieții. Joyce, interpretată de Imrie, este nou-venită în căminul aflat într-o fostă mănăstire, o fostă asistentă medicală văduvă, cu o față luminoasă și cu dorința de a-și face prieteni. Împreună, formează un fel de contrapunct: el se retrage în gânduri, ea se apleacă spre comunitate. Dacă „Clubul Crimelor de Joi“ este, în cele din urmă, un film despre cum oamenii se confruntă cu invizibilitatea la bătrânețe, atunci Ibrahim și Joyce sunt cele mai vii explorări ale acestei teme.
Înțelepciunea de a asculta și de a privi
Sir Ben Kingsley îl abordează pe Ibrahim nu ca pe o caricatură a „bătrânului deștept“, ci ca pe cineva a cărui minte a fost perfecționată de decenii de absorbția durerii altora. Dialogul său este clar, concis, privirea sa constantă, iar prezența sa este mai degrabă una de impunere decât de bravadă. Când membrii clubului dezvăluie misterele care îi înconjoară, Ibrahim observă detalii pe care alții le trec cu vederea – nu numai în dosarele cazurilor, ci și pe fețele prietenilor săi, în evadările lor, în durerea lor. Psihiatrul a devenit detectivul, deși metodele sale nu sunt interogatorii, ci observații atente, aproape cehoviene în reținerea lor. El este dovada că înțelepciunea poate fi dramatică, că liniștea poate domina o încăpere. Filmul face aluzie la o viață întreagă de cicatrici și revelații, dar rareori se oprește suficient de mult pentru a-l lăsa să se lupte cu adevărat cu ele. Kingsley umple golurile cu tăcere – interpretarea sa, nu scenariul, oferă gravitatea.
Chris Columbus a mers drept la țintă cu alegerea actorilor, ei înșiși aflați la senectute. După ce a interpretat roluri în care înțelepciunea era principala calitate și privirea pătrunzătoare era arma de bază – precum Gandhi (pentru care a câștigat Oscarul), Itzhak Stern în „Lista lui Schindler“ sau Georges Méliès în „Hugo“ –, ne întrebăm ce i-ar mai putea aduce lui Sir Kingsley noul rol, ce ar mai putea descoperi despre sine ca actor, ca om. „Cred că nu a fost o descoperire, ci mai degrabă o latură a noastră care a fost intensificată de cvartet (n.r. – echipa de patru actori distribuiți în rolurile principale) și de procesul de filmare, în sensul că ne-am descoperit unii pe alții, prin intermediul camerei, într-un mod extrem de plăcut. Și este un proces care continuă. Chiar și acum, când cvartetul a fost reunit pentru această minunată campanie de presă, încă ne descoperim unii pe alții. Și cred că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care universul le poate oferi unei persoane: curiozitatea și dorința binevoitoare de a-l cunoaște pe celălalt. Ca actori, trebuie să facem asta, pentru că dacă încerci să faci ceva singur, nu va funcționa“, a spus Sir Ben Kingsley în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“.
Bucuria de a fi
Joyce, prin contrast, este toată o bucurie. Imrie o înveselește cu o căldură luminoasă, o insistență blândă de a fi văzută. Recent văduvă, Joyce ajunge la Coopers Chase cu durerea singurătății, genul de singurătate care poate face pe cineva invizibil chiar și într-o cameră aglomerată. Ceea ce își dorește este conexiunea, iar ceea ce oferă în schimb este grija. Micile ei gesturi domestice – aranjarea unei broșe, discuția despre dulceață – nu sunt triviale, ci strategii de autorecuperare, modalități de a afirma că și mai târziu în viață încă construiește, încă face, încă contează. Imrie o interpretează fără ironie. Există strălucire, dar și o conștientizare melancolică a cât de repede viața își schimbă forma. Ea este latura tandră a umorului ascuțit al clubului crimelor, o reamintire a faptului că dreptatea nu înseamnă doar prinderea vinovaților, ci și redarea demnității celor rămași în urmă.
Celia Imrie, la fel de luminoasă și de zâmbitoare precum personajul său, a subliniat în interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“ cât de importantă este descoperirea constantă a celui de lângă tine – în cazul de față, a colegilor de platou: „A fost o provocare abia perceptibilă modul în care ne-am apropiat – și e neobișnuit, de fapt. În primul rând, zi după zi, noi patru mergeam împreună pe platou. Așa că, treptat, am ajuns să ne cunoaștem un pic mai bine. Dar încă sunt surprize – chiar și azi am descoperit ceva surprinzător despre Sir Ben (râd amândoi). A fost un proces foarte natural. Dar am avut și un context bogat, ofertant, și se vede clar în film, ceea ce m-a surprins: că eram cu toții acolo și că a meritat“.
Dincolo de clișee
Împreună, Ibrahim și Joyce schițează un adevăr cultural mai amplu: îmbătrânirea nu este un monolit. Pe de o parte, avem detașarea cuiva care și-a petrecut o carieră în autoritate tăcută; pe de altă parte, dorința unei femei care a fost definită de serviciul adus celorlalți – de soție, de mamă, de asistentă –, dar acum caută un nou rol. Amândoi rezistă clișeului cinematografic obișnuit pentru bătrânețe. Nu sunt doar pensionari simpatici care își croiesc drum prin aventuri, nici înțelepți care oferă lecții de viață. Sunt, dimpotrivă, indivizi complicați care își negociază relevanța într-o societate ce tinde să nu îi mai caute odată ce părul le încărunțește.
Despre clișee, dar mai ales despre felul în care generațiile tinere le percep pe cele care au trecut pragul senectuții, Sir Ben Kingsley spune cu tristețe și îngrijorare deopotrivă: „Vreau să-i las liberi. Dar, totuși, cred că acest film repară sau întărește firul generațional care, în anumite culturi, este în mare pericol de a se rupe. Și sper, pentru binele tuturor generațiilor, să se reconecteze într-un fel care implică dragoste și ascultare. Sunt puțin îngrijorat că există o generație care s-ar putea să nu crească înțeleaptă, pentru că uitatul în tabletă și butonatul nu înseamnă dobândirea înțelepciunii. Este doar culegerea de frânturi dintr-o iluzie pe care cineva vrea să ți-o vândă. Totuși, poate că am fost puțin aspru. Îmi cer scuze, dar sper că reînnodăm firul...“.
Kingsley și Imrie, veterani ei înșiși, întruchipează modul în care anii mai târzii ai vieții sunt plini de rezistență și nu doar de fragilitate, și cum fiecare om încearcă să își păstreze unicitatea până în ultima clipă. „Cred că filmul va arăta foarte clar că noi continuăm, nu ne oprim, ne folosim mințile. Asta e cheia, cred. Noi toți ne folosim diferit mințile, avem diferitele noastre abordări ale vieții. Suntem foarte diferiți. Dar sper că filmul arată că nu are nimic de-a face cu încetinirea sau oprirea. Pur și simplu mergem mai departe, în ciuda vârstelor noastre... aparente“, a punctat Celia Imrie.
Prin Ibrahim și Joyce, „Clubul Crimelor de Joi“ oferă ceva mai bogat, chiar dacă nu întotdeauna pe deplin realizat: un portret despre oameni care sunt încă în mișcare, încă pun întrebări, care încă insistă asupra relevanței. Sir Kingsley și Imrie nu interpretează doar personaje care rezolvă crime, ci care rezolvă enigma a ceea ce înseamnă să continui să trăiești pe deplin atunci când lumea presupune că ți-ai luat deja rămas bun.
Se încarcă comentariile...
