Daca nu ar exista cumparatori, eu nu as fi existat ca artist

- recunoaste pictorul Stefan Caltia

Stefan Caltia, mare mester in graiul pictoricesc, apare, putin garbovit, cu barba lui de patriarh, sa stam de vorba, langa copacul albastru (albastru de Mircea Spataru), despre una si alta, ca tot ne cunoastem de vreo trei decenii, si e bine din cand in cand, sa ne amintim, ca artistii sunt si ei copii ai lui Dumnezeu, inocenti, tristi, sublimi, si trebuie sa fie ocrotiti.
- Stefan Caltia, picturile pe care le-ai expus in toamna, la libraria "Carturesti", aveau ceva magic, fascinant, compunand o mitologie si un discurs plastic, singulare. Am intrat in vraja lor, privindu-le strania nemiscare, cu intentia de-a le descifra si memora.
- Expozitia de la "Carturesti", o datorez galeriei "Posibile". Pentru mine ea s-a construit in jurul unei singure lucrari: "Calatoria inorogului de piatra". Acum, am sa spun o istorie trista, despre un loc pe care l-am strabatut uluit de frumusetea lui. Printre multele castele, biserici si locuri minunate lasate in paragina din cauza neputintei si nepriceperii noastre, exista undeva in nordul Transilvaniei, napadit de tufe si gunoaie, un drum uitat de lume. Acolo, in fata unei porti prin care nu se mai poate trece, stau ca o garantie a vesniciei, doi inorogi de piatra. In tristetea si melancolia amintirii, am inchipuit lucrarea ca pe o calatorie fara sfarsit, ca pe o posibila salvare. Celelalte cateva lucrari au venit de la sine.
- Nu e normal, ca o astfel de expozitie sa aiba un circuit national, macar in cateva din marile orase universitare?
- Sigur ca bucuria de-a ma intalni cu oamenii este un lucru pe care mi-l doresc foarte mult. Nu m-am gandit niciodata, ca pot fi unul singur. Intotdeauna e nevoie de doi:de cel care creeaza si de cel care priveste. Bucuria de-a arata lucrarile mele la cat mai multa lume, nu poate fi implinita numai de mine. Normal, ar trebui sa existe niste institutii, care sa puna temelia acestei fericite intalniri.
- Stefan Caltia, ce ai descoperit, in aproape cinci decenii de pictura?
- Am descoperit, ca fara un dram de grija (har), dat de Dumnezeu, nu pot sa fac nimic.
- "Un tablou nu trebuie sa fie un eveniment, ci trebuie sa aspire, sa fie un lucru", spune Eugenio d'Ors. Ce e un tablou, pentru tine, Stefan Caltia?
- Poate am mai spus lucrul asta: un tablou e o fereastra pe care eu o deschid si il invit pe privitor spre lumina care il cuprinde, si bucuria, ca propriile meditatii sa fie randuite altfel, de gestul care deschide fereastra...
- Acelasi Eugenio d'Ors spune:"Ideea de cautare a facut ca pictura sa cada de multe ori intr-o abstractiune. Poate asta a fost cea mai mare eroare a artei moderne". Subscrii?
- Cea mai mare eroare a artei moderne nu cred ca e "cautarea", dorinta de cautare, ci faptul ca ai plecat sa cauti, sa intelegi lumea de unul singur, plin de orgoliu. Ce bine e, ca in drumul tau de cautari, sa fii cu Dumnezeu! Nu arta abstracta e problema, ci gandirea searbada, ca a ateului-searbada si marunta.
- Ce poti spune despre traditie? Ma simt obligata sa te intreb, tot printr-un citat din Octavio Romeu: "Tot ce nu este traditie, este plagiat".
- Nu poti trai inafara traditiei. Pentru mine, traditie inseamna tot ce pot eu cuprinde din ceea ce am parcurs pana acum. Sigur, ca cel mai important moment este prezentul. In fiecare secunda, el devine trecut. Fara aceasta permanenta amintire a lui, nu poti implini nimic.
- Te inspaimanta atata, frumusete? E o necuviinta sa pictezi?
(Stefan Caltia hotaraste zambind, ca nu mai poate adauga nimic, la frumusetea pe care i-a adus-o Dumnezeu sub fereastra atelierului.)
Intra bineanteles, cei ce o iubesc, cei ce simt nevoia sa traiasca in preajma obiectelor de arta. Daca nu ar exista si cumparatori, eu spre exemplu nu as fi existat ca artist. De cand am inceput sa pictez si pana acum, au fost destui cei care si-au dorit pe pereti cate o lucrare de-a mea. Le multumesc si le sunt recunoscator!
Marile muzee s-au nascut din ofranda micilor colectionari. Traiesc alaturi de o buna parte din prietenii mei cautatori, tristetea de-a nu avea suficienti bani.
(Dialogul, consemnat de Iolanda Malamen, poate fi citit integral in Adevarul literar si artistic din 31 mai a.c.)