CRONICA TV

Marlon Brando - Calatorie catre intuneric Cand, in 1972, Marlon Brando refuza cel de-al doilea Oscar (pentru Nasul) anuntand ca "nici un premiu, nimeni si nimic nu ar mai putea adauga ceva vietii

Marlon Brando - Calatorie catre intuneric
Cand, in 1972, Marlon Brando refuza cel de-al doilea Oscar (pentru Nasul) anuntand ca "nici un premiu, nimeni si nimic nu ar mai putea adauga ceva vietii mele", mesajul sau nu a fost o vorba in vant. Nu a mai acceptat sa apara pe ecran decat rar, ca si cum intre el si noi, intre el si filmele sale de altadata nu se mai afla decat asteptarea mortii. Cel mai mare actor al generatiei sale si, neindoielnic, unul dintre cei care au marcat pentru totdeauna istoria cinematografului a plecat, la 80 de ani, in lunga calatorie catre intuneric. Vineri seara, televiziunile lumii si-au modificat programele facand loc unuia sau altuia dintre filmele importante ale celui disparut iar telejurnalele nu s-au multumit cu repetarea comunicatelor seci ale agentiilor de presa, asa cum s-a intamplat la noi. Critici, istorici de film au evocat uriasa personalitate a lui Marlon Brando, actorul care a deschis drumul generatiilor de rebeli ai anilor '50-'60. Cu el, James Dean nu a mai fost singur. Fara el, lui De Niro, lui Al Pacino le-ar fi fost mai greu. A stat in cinema si in teatru indeajuns pentru a lasa in urma lectia spulberarii distantei dintre actor si personaj, intr-o lupta la vedere, corp la corp. "Un tramvai numit dorinta" al lui Elia Kazan - care l-a descoperit - "Pe chei", "Viva Zapata", "Julius Cezar", mai tarziu "Nasul", filmul relansarii dupa marunte rataciri, "Ultimul tango la Paris" legitimeaza, prin el, scoala de la Actor's Studio cu pretul unei asumari dureroase si riscante a intregii existente a eroilor, de la handicapuri fizice la rostirea proprie fiecaruia. Cu exceptia a doua dintre canalele noastre care au difuzat vineri ce au avut la indemana, celelalte posturi s-au achitat rapid de datorie, fara un dram de emotie. O televiziune a avut, ce-i drept, o initiativa, si anume aceea de a vorbi despre "Ultimul tango la Paris" ca despre "un film semipornografic". Trebuie sa nu ai nici cea mai mica idee despre ce inseamna cinematograful pentru a nu vedea ca Brando juca inca de atunci, din 1973, avand pe chip masca mortii.