Cronică de moravuri: Peştele şi molia

Molia şi victima sa textilă - o contopire forţată.

E uimitor să vezi disproporţia dintre devorator şi produsul devorat. În special când cel din urmă e mult mai mare.

Ieri. Pare cumva firesc când lighioana mare o mănâncă pe cea mică. Peştele cel mare înghiţindu-l pe cel mic e pattern-ul îndeobşte acceptat încă de pe vremea vechilor hinduşi.

Azi. Dar faptul că molia - gâza gri care nici măcar nu zumzăie când zboară - poate devora smochinguri, sacouri, haine de blană şi dulame e miraculos. Iar liniştea desăvârşită în care se petrece întregul proces sporeşte o dată în plus misterul şi aerul nefiresc al întâmplării.

E liniştea sinistră a unei scene de război mute, a unui cataclism fără sonor. Imaginea înghiţirii silenţioase a unui palton de către o molie trimite la grotescul spasmelor unei găini tăiate sau al agoniei inexpresive a peştelui pe uscat.

E, pesemne, o formă de amor total care explică un act devorator atât de performant: molia mollette - damă pufoasă şi senzuală, e condamnată să nu poată purta niciodată haina de blană mult-râvnită. Amorul ei irealizabil eşuează astfel în iubire criminală, prin savurarea lentă, silenţioasă a obiectului ei: blănuri, caşmiruri şi postavuri fine.

E felul, poate, în care un antropofag şi-ar devora iubita: conştiincios, integral, fără să plescăie sau să soarbă. Molia şi victima sa textilă - o contopire forţată, prin ingurgitare, petrecută clandestin în bezna dulapurilor şi a cămărilor.

Îmi amintesc de un profesor din liceu, statură masivă şi fire pedantă, care, în timpul unei ore, a sărit dintr-odată ca ars de pe scaun şi a început să se agite în jurul catedrei, plesnind din palme prin văzduh.

Deasupra lui, am aflat după aceea, plana silenţios o molie. A vânat-o cu dexteritate nebănuită. Le-a mărturisit elevilor perplecşi, respirând încă greu, aversiunea sa nestăvilită faţă de molii.