Codul lui Brâncuşi

Pe măsură ce integrarea europeană este luată în serios şi de românul de rând, ne punem cu gravitate o sumedenie de întrebări, printre altele, legate de păstrarea identităţii. Poate că

Pe măsură ce integrarea europeană este luată în serios şi de românul de rând, ne punem cu gravitate o sumedenie de întrebări, printre altele, legate de păstrarea identităţii. Poate că astăzi, la comemorarea unei jumătăţi de veac de la plecarea dincolo de văzduhuri a lui Constantin Brâncuşi, răspunsurile ar putea să ne vină meditând la viaţa şi realizările acestuia.

Există un cod al simplităţii pe care şi l-a cultivat Brâncuşi: buna sa locuire într-un atelier care este totuna cu casa, buna locuire angajată în întreaga sa viaţă. Grandoarea caldă a unor uriaşe monumente visate (exceptând Coloana, nicicând înfăptuite) pare exacerbată, dar apolinicul face casă bună cu dionisiacul pentru un om care locuieşte şi trăieşte cultural. Brâncuşi nu face teoria artei, nici a arhitecturii, chiar dacă afirmaţiile sale aforistice sunt atrăgătoare - par a veni din partea unui ţăran hâtru care uneori mai meditează la ale vieţii. Alege însă cu grijă locul pentru un monument, caută să intre în rezonanţă cu sufletul naturii. Credinţa sa, animistă uneori, a însufleţit materia cu care lucrează. Numit de Giulio Carlo Argan "genius loci al României", sculptorul poate fi simultan revendicat de orice meridian. Asta s-a şi petrecut, l-au considerat de-al lor, cu argumente, şi platonici, şi creştini, şi buddhişti, şi taoişti; opera sa a dus cu gândul la paleolitic, dar şi la Africa neagră, la egipteni şi la tradiţia populară românească. Este acasă pretutindeni.

El ştie să pună întrebarea corectă. Ştie să folosească prilejul (kairos) - de aceea surprinde esenţa, şi nu forma. Este convins de posibilitatea desăvârşirii spirituale prin sculptură. A vorbi acestei lumi despre esenţă, simplitate, bun-simţ nu-i lucru uşor. A ştiut să rabde şi să creadă în ceea ce el desluşea. În căutarea sa, Brâncuşi avea două avantaje uriaşe: un imens bun-simţ (ţărănesc) şi harul artistic. A ajuns astfel să le îmbine, să transforme actul artistic în act spiritual.

Ce poate fi mai incitant decât să fii tu însuţi şi să te revendice totodată o întreagă lume - iată lecţia lui Brâncuşi pentru cei neliniştiţi de integrarea europeană ori de globalizare. Iar cheia codului său poate fi desluşită eventual printr-un gând care îi aparţine: "A crea ca un Dumnezeu, a porunci ca un rege, a munci ca un sclav".