Interviu Cărțile scrise de femei, la celălalt capăt al firului. „Literatura singură nu poate să schimbe o societate“
0Există o „literatură scrisă de femei“ sau doar literatură bună și literatură uitată? Cinci autoare vorbesc despre etichete, solidaritate și despre cine decide ce rămâne în istorie.
Într-o perioadă în care se vorbește mult despre vizibilitate și mai puțin despre condițiile concrete în care se scrie, Editura Vellant propune, pentru al treilea an consecutiv, „Linia autoarelor“, o campanie dedicată literaturii scrise de femei, desfășurată între 1 și 8 martie. Inițiată de poeta și PR-ul editurii, Deniz Otay, campania funcționează printr-o linie telefonică – 0310052486, cu tarif obișnuit – unde pot fi ascultate fragmente de două-trei minute din cărți sau texte ale unor scriitoare. Fragmentele sunt citite fie de autoare, fie, în cazul textelor traduse, de cititoare din spațiul literar și cultural care se simt apropiate de aceste scrieri.
Ideea liniei telefonice a fost inspirată de proiectul „Dial-A-Poem“ al lui John Giorno, platforma creată în anii ’70 pentru a aduce poezia mai aproape de viețile oamenilor.
Pentru Deniz Otay, linia telefonică adună mai multe sensuri. „Ideea de voce mă duce cu gândul, pe de o parte, la transmiterea literaturii prin voce, dar și la acele voci care au trebuit să lupte pentru a fi auzite”, spune ea. „Sunt vocile care stau la baza libertăților noastre și a felurilor în care ne putem mișca prin lume. Fie că vrem sau nu, ne însoțesc de fiecare dată când putem, de exemplu, să ne punem numele pe o carte – acelea dintre noi care pot”.
În primii doi ani, linia a primit 800, respectiv 3.000 de apeluri; un public dispersat, dincolo de centrele culturale, într-un context în care accesul la evenimente literare dedicate scriitoarelor ține adesea de proximitatea față de aceste centre. Selecția din acest an urmărește să evidențieze varietatea vocilor și a mizelor literare.
Anul acesta, campania se suprapune cu expoziția „Cum stai?“ de la galeria /SAC Berthelot, curatoriată de Alex Radu și Justin Baroncea. În 2020, 12 scriitoare și scriitori au fost invitați să imagineze și să deseneze un scaun, apoi să scrie despre el – „despre cum stăm pe gânduri, la propriu“. Șase ani mai târziu, aceste scaune pot fi văzute în expoziție, iar pe 7 martie, de la ora 18.00, vor citi scriitoare precum Lavinia Braniște, Simona Popescu, Elena Vlădăreanu și Nadine Vlădescu.
„Celebrând munca scriitoarelor nu punem sub reflector doar opere literare suspendate în afara condițiilor sociale care le-au generat, sub noi categorii marketabile”, spune Deniz Otay.
În spatele inițiativei stă ideea că literatura scrisă de femei îmbogățește perspectivele asupra lumii și ne obligă să privim mai atent rolurile și stereotipurile prin care am învățat să o citim.
Ea amintește și felul în care multe personaje feminine au fost construite, de-a lungul timpului, ca pasive sau reduse la o dimensiune decorativă. Fără cărți care să contrazică aceste tipare, „nu am fi putut lua distanță de ele”, iar literatura ar fi rămas mai săracă în perspective – „atât de eliberatoare – pentru femei și bărbați deopotrivă”.
Pentru a înțelege cum se vede din interior această discuție despre vizibilitate, etichete și putere simbolică în literatură, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu cinci autoare active în literatura contemporană: Ioana Iuna Șerban, Cristina Alexandrescu, Alina Cobzac, Elena Vlădăreanu și Teona Galgoțiu.
Când ai simțit prima dată, ca autoare, că a fi femeie contează în spațiul literar?
Ioana Șerban: Spațiul cultural românesc îmi pare, măcar în ultimii zece ani, tot mai permeabil la vocile feminine. Cred că există o curiozitate și o nevoie de-a vedea care e perspectiva feminină: nu doar în sensul de confidențe și experiențe împărtășite, ci de asimilarea existenței feminine într-un sens mai profund. Existență și gândire, un alt mod de-a problematiza, cu nuanțele fine ce reies de aici. Poate sub această lumină am simțit faptul că eu – ca autoare – sunt femeie contează. În partea de poezie (sau proză, când mai apuc), mai clar mi-a fost după a doua carte, „Un viitor care se potrivește trecutului“ (Editura Vellant). Probabil mai accentuat acest lucru s-a petrecut odată cu volumul meu numărul trei, „Fată întâlnește instituție“ (Editura Vellant). Dar am reușit să văd asta și în partea de eseuri pe care le-am scris în cataloage și cărți de artă de-a lungul timpului, chiar și în partea academică. Sincer, nu simt că am reușit prin ceea ce scriu chiar să penetrez bula literară așa cum mi-aș fi dorit. Așa că sentimentul că ar conta că sunt femeie nu l-am captat din atât de multe lecturi ale publicului. Dar am început – cu vârsta și experiența – să înțeleg că pentru mine contează că sunt femeie și ceea ce așez în texte și ceea ce le structurează vin din forul intim al acestei – ei bine și întâmplări – că sunt femeie. Și să forez în mentalitatea ce decurge din asta.
Cristina Alexandrescu: Totul începe de la lucrurile mici. Mai întâi ți se spune să fii mai subtilă în ce scrii. Apoi, ești invitată la evenimente literare, pentru care trebuie să te învoiești mai multe ore de la jobul tău de zi, mai multe zile la rând, pentru a merge la lecturi publice prin oraș și prin școli. Ți se promite o plată. Evenimentele din școli ajung să îi reprezinte pe eleve și elevi, care vin să-ți ceară autografe pe caietele lor de română. Dintre toți, doar ție. Ai smuls de la ei și cele mai răsunătoare aplauze. În ziua plății, afli că tu nu ești pe listă. Un scriitor bărbat, care nu a mai onorat invitația și nu a mai participat la niciun eveniment din serie (având motive serioase), este chemat totuși să fie plătit pentru prestațiile sale, după ce a vorbit de rău evenimentul în postări, pe Facebook. Și se tot continuă, cu lucruri chiar mai absurde de atât.
Alina Cobzac: Am debutat anul trecut, în 2025. Aș avea mai multe de spus pe această temă după a doua, a treia carte publicată.
Elena Vlădăreanu: Sincer, nu știu. Nu obișnuiesc să mă gândesc la „spațiul literar“ pe care continui să-l văd ca pe un bastion al bărbaților. Și, din păcate, nu mă gândesc niciodată la „oare contez sau nu“. Când lucrez mă gândesc ca scrisul să conteze pentru mine și pentru lucrurile în care cred. Sigur, mă bucur când absolut întâmplător după o lectură, de exemplu, o fată vine și-mi spune cât de mult se regăsește în scrisul meu. Sau când primesc un mesaj total neașteptat în care o fată îmi spune cât de mult se simte inspirată de activitatea mea (nu doar de cărți). Altfel, spațiul literar? Sigur că suntem şi noi aici. Dacă te referi la tot sistemul literar, de la publicare, vânzare, premii, traduceri, validare, imagine, putere simbolică mi se pare că trăim în aceeași lume a bărbaților. Cred însă tot mai mult în forța noastră nevăzută, în acțiuni în afara „spațiului literar“, într-un sub-spațiu literar, în care altceva să fie relevant: nu competiția, ci solidaritatea.
Teona Galgoțiu: Am simțit de la primele lecturi, când aveam în jur de 15 ani, că e o diferență mare între experiența mea în spațiul literar și cea a colegilor, băieți de aceeași vârstă. De multe ori nu era vorba de ce și cum scriu, ci de cum arăt, și dacă și cât beau. Cel puțin atunci era plin de scriitori bărbați, sau orice alt fel de artiști sau organizatori de evenimente culturale, care nici nu încercau să mascheze faptul că profită de pozițiile lor ca să se dea la fete minore care tocmai începeau să scrie sau să aibă lecturi publice, sau ca să intre în relații cu ele, ceea ce era foarte normalizat, nu existau consecințe. Acum, există postările de calling out și cancelling de pe platformele de socializare, care stârnesc multă agitație, mai ales printre bărbați reacționari, dar în viața reală situația e foarte gravă în continuare. Propun un mic exercițiu de imaginație: ești elevă la un liceu dintr-un oraș din România, nu unul mare, deci cancellingul pe Facebook nu prea are ecou, faci parte dintr-un cenaclu și profesorul sau scriitorul care îl organizează, deci persoana care te poate recomanda sau selecta pentru oportunitățile literare în care, la o vârstă așa mică, îți pui toată speranța, te atinge sau îți face propuneri cu tentă romantică/sexuală. Ce faci? Îi spui cuiva? Cine te crede? Ce consecințe există?
Cum te raportezi la expresia „literatură scrisă de femei“? Consideri că a creat un strat necesar de vizibilitate sau că face mai ușor de izolat literatura scriitoarelor? Și, din experiența ta, simți că o carte scrisă de o femeie e citită sau comentată diferit?
Ioana Șerban: Nu mă dau în vânt după expresia „literatură scrisă de femei“ – are și ceva peiorativ, are și ceva consumerist. Da, îi pot vedea necesitatea uneori. Sau că a avut o necesitate la un moment dat. Sper să se fi dus acel moment și să știm de literatură ca atare. De altfel, probabil nu foarte departe în timp vom vorbi despre „literatură scrisă de oameni“ versus „literatură scrisă de AI“.
Cristina Alexandrescu: Pentru cineva care s-a simțit de la început atât de nelalocul ei în spațiul literar, încât timp de 10 ani a renunțat complet la scris, particula „scrisă de femei“ adăugată are puteri vindecătoare. E ciudat, nu? cum ceva atât de mic și formal în aparență, poate repara atât de mult. Cred că literatura scrisă de femei este citită diferit și supusă, deseori, unor criterii pe care nu-mi amintesc să le fi întâlnit în nicio analiză aplicată textelor produse de bărbați. Personal, eu sunt perfect în regulă să nu mi se spună niciodată că poezia (sau orice alt tip de text) scrisă de mine e „bună“. Să fie pur și simplu alăturată literaturii scrise de femei și eu voi înțelege din asta literatură care s-a luptat cu toată puterea să existe.
Alina Cobzac: Sunt convinsă că acum 20, chiar și 10 ani, situația era dacă nu complicată, atunci complexă pentru scriitoarele din România. Se publica mai puțin și e posibil ca selecția cărților să se fi făcut și pe criterii de gen. Azi, n-am auzit, nu știu să se întâmple așa ceva. Autoarele de la noi scriu într-o manieră originală, asumată și doar un răuvoitor ar comenta diferit cărțile lor, iar aceștia sunt puțini și nu sunt de băgat în seamă.
Elena Vlădăreanu: Eu sper ca „literatura scrisă de femei“ să nu preia conotațiile negative ale „literaturii feminine“, conotații create tot de criticii bărbați pentru a arăta cu degetul înspre o literatură pe care găseau de cuviință să o minimalizeze, etichetând-o ca fiind minoră, a temelor lipsite de interes sau, condescendent, a sensibilității feminine. Sper ca literatură scrisă de femei să fie un instrument de lucru, așa cum l-am folosit noi când am creat Premiile „Sofia Nădejde“ în 2018 pentru a spune astfel clar ce intenționăm. (...) Am observat treptat o atenție crescândă față de cum concepem o dezbatere, de exemplu, atenţie faţă de un echilibru de gen între vorbitori.
Teona Galgoțiu: Observ că aceste adevăruri co-există. Fără eforturile scriitoarelor și lucrătoarelor culturale (și nu numai) de a crea spații, antologii, evenimente care să sublinieze că promovează „literatură scrisă de femei“, sunt sigură că feminismul în România nu ar fi ajuns în poziția de vizibilitate în care e acum, chiar dacă e în continuare înconjurat mai mereu de conflicte. În același timp, publicul devine reticent ușor la inițiative sau la termeni cu care consideră că e agasat, mai ales cel format din bărbați sau din femei care poate simt o anumită frică să nu se auto-limiteze, să nu li se adauge prea ușor eticheta de „feministe“ (tot de bărbați). Și da, consider că o carte scrisă de o femeie e citită și comentată diferit, din mai multe motive, unul dintre ele fiind neîncrederea pe care noi, oamenii, o avem în general față de ce ne este nefamiliar. (...) Și desigur, literatura scrisă de femei e obligată să lupte împotriva prejudecăților și clișeelor precum setea incurabilă de a scrie fie doar despre dragoste și alte subiecte „ușoare“, fie despre ura, tot incurabilă, față de bărbați. Ce mult timp am avea pentru alte lupte, odată ce scăpăm de asta.
Cine decide ce rămâne în literatură și ce se uită – criticii, premiile, manualele, editurile? Și cât spațiu au femeile în aceste locuri unde se iau deciziile?
Ioana Șerban: Poate mă înșel, dar simt că suntem într-un moment în care femeile au o mai amplă experiență de explorat și împărtășit. Iar acest lucru în mod necesar trebuie să se oglindească și în actele artistice de orice fel. Când spun experiență nu mă refer doar la povești de viață, ci și la o stratificare a sensibilității umane care reia și analizează modele societale (...) Cum suntem în interiorul jocului nu am cum să spun care e capătul jocului și ce va rămâne în literatură peste ani. Ține nu doar de oportunități și mobilități culturale, sau de mișcări de găști sau talent sau interese, ține și de ce reușim să menținem ca democrație în țara asta. Un regim autoritar a putut oricând să facă – pentru o perioadă de timp – uitate și chiar interzise anumite cărți, anumite voci. Aș vrea să cred că suntem încă într-un spațiu în care cei care au ceva pertinent de zis pot găsi loc.
Cristina Alexandrescu: Partea idealistă din mine vrea și speră ca persoanele care citesc cartea să aibă votul final în problema asta. Volumul meu de debut, de exemplu, nu a luat niciun premiu și nu s-a regăsit pe nicio listă scurtă de nominalizări, ceea ce e total în regulă. Nu-mi dau seama ce aș fi simțit primind un premiu din partea establishmentului literar față de care am păstrat mereu, aproape programatic, o distanță considerabilă. Probabil m-aș fi bucurat și apoi mi-aș fi chestionat și bucuria și meritul. Evident, fiecare dintre actorii menționați își joacă rolul în circuitul literaturii scrise de femei (adică ce ajungem, finalmente, să citim). Fiecare decizie editorială poate ajuta la ceea ce s-a construit în ultimii ani, la fel cum ne poate da câțiva ani înapoi. Există proiecte și edituri micuțe, care rămân deschise cauzei de a publica mai multe voci feminine, queer, tinere. Dar există și edituri care le spun angajaților lor că feminismul e doar un trend care va trece și că nu ar trebui să se mai comunice atât de mult despre asta în strategiile de promovare pentru titluri feministe publicate chiar sub tiparele lor. Crezi că problema e mai adâncă de atât? Eu zic că da.
Ziua mondială a poeziei. Scriitoare române, despre literatura la feminin: „Doar în regimuri nedemocratice femeile nu au glas“Alina Cobzac: „Viața ne e măcinată de amănunte“, scria Henry David Thoreau. Pentru un scriitor, indiferent de gen, aceste frământări îl obosesc și îl îndepărtează de scris sau îi diminuează forța creatoare. Da, ar fi minunat ca scriitoarele să apară în număr mare în manualele de literatură română. Pe de altă parte, am acasă un fiu adolescent, prietenii mei au copii adolescenți și cam știu cât de preocupați sunt tinerii de școală și de ce conțin manualele din care studiază. O vizită a unei autoare într-o clasă și o discuție liberă, amicală despre literatură cu elevii, ar avea un alt impact. Ar face mai mult decât cinci rânduri în josul paginii dintr-un manual. Dacă lucrurile nu se rezolvă la nivel macro, atunci problema trebuie rezolvată la firul ierbii. Cel mai bun lucru pe care îl poate face o scriitoare este să se concentreze pe scris și tot ce înseamnă el – idee, poveste, structură, personaje. O carte bună, scrisă inteligent, va reuși să atragă atenția asupra ei și implicit a criticilor, va câștiga premii, dar nu acesta este scopul. Scriitorul are o datorie față de personajele sale care trebuie să se nască din tastele calculatorului vii și credibile, dar și față de cititor: să livreze ceea ce promite în primele pagini, să nu-i irosească timpul.
Elena Vlădăreanu: Cine decide ce rămâne în literatură și din literatură: aș zice literatura în sine, la modul ideal. Dar aceasta nu există sous vide ca să fie posibil. Da, se poate spune că e ținută în viață de prezența în manuale. De exemplu, manualele pentru clasele V-VIII sunt excelent făcute în momentul de față, cu o multitudine de texte, autori și autoare. Sigur că nu e ușor pentru un copil să se orienteze între atâtea opțiuni și sunt aproape sigură că în multe situații lecturile se opresc la fragmentele din manual, dar clar școala ține sus niște cărți care altfel s-ar pierde. E ţinută în viaţă de tot acest sistem de recomandări: oficiale (critici, cronicari literari) şi neoficiale (vloggeri, influenceri, platforme). Cred că se schimbă raportul şi începe să conteze tot mai mult să fii citit şi recomandat de un vlogger decât de un cronicar într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, de exemplu. E foarte bine că femeile pot să publice şi că nu există probleme din acest punct de vedere. Dar a spune „azi femeile au acces la edituri, ce mai vor?“ înseamnă a ignora ani de istorie în care prezenţa şi activităţile femeilor nu au fost reţinute decât prin acroşarea unui bărbat mai faimos din anturaj (soţ, tată, frate). Înseamnă şi a închide ochii la toate nedreptăţile din jur cu care femeile trebuie să se confrunte. Bun, se poate spune, dar ce-are a face asta cu literatura? O femeie scrie nu doar pentru ea, scrie fiind conştientă de ce e în jurul ei şi de soarta altor femei contemporane cu ea sau care a trait înaintea ei.
Teona Galgoțiu: Cred că e mult vorba despre întrebarea „pentru cine?“. Criticii și premiile contează în lumea literară/culturală destul de mică pe care deseori o simțim atât de mare. Teoretic, ele ar putea influența deciziile celor care fac programa școlară, de exemplu, dar cum am observat recent, nu funcționează așa. În România se citește foarte puțin; mă bucură faptul că sunt publicate tot mai multe autoare, dar mă tem că nu sunt cumpărate prea multe dintre cărțile lor. Nu vreau să fiu cinică, nu ignor faptul că, în prezent, sunt (mai multe) femei în poziții de conducere sau din care pot lua/influența anumite decizii, sau în jurii etc. Dar pentru a recupera secole în care descurajarea și uitarea scriitoarelor era o misiune importantă, cred că e nevoie de un efort colectiv mai consistent, mai puțin bifat ce sună corect, mai multă profunzime în inițiativele noastre, mai multă presiune asupra instituțiilor și asupra persoanelor reale care le conduc, la care de multe ori ne raportăm ca la niște personaje fictive pe care nu le putem atinge.
Dacă te uiți la ultimii 5-10 ani și la propriul tău parcurs, ce ți se pare că s-a câștigat pentru scriitoare în România și ce simți că încă lipsește? Crezi că literatura poate schimba felul în care o societate privește femeile?
Ioana Șerban: Ultimii 5-10 ani au coincis și cu destule transformări ale mele ca om. Maturizare, să-i zicem. Și în ceea ce scriu – și chiar simt asta. Maturizare literară ce a fost posibilă și prin întâlnirea cu diverse comunități și agregate literare. În România în ultimii 5-10 ani au apărut mai multe cercuri – să le zicem generic cercuri – literare, s-au diversificat aceste împărțiri, nu mai sunt poli de putere în sens strict. Ai cenacluri și comunități felurite în țară. Probabil cu precădere formate din femei. Deci acest lucru crește șansele receptării vocilor feminine. Evident, e un nivel de bază în care mă regăsesc în literatura scrisă de o femeie – dar nu cred cu totul că ar trebui să fie vorba despre „puterea fetelor“. E vorba și despre responsabilitate, și despre vulnerabilitate în raport cu autoritatea. Mai bine de jumătate din viață nici nu mi-am pus problema că aș fi inferioară unui bărbat. Nici acum nu mă simt așa, dar am ajuns să sesizez pârghii cotlonite prin care o autoare e disecată.
Cristina Alexandrescu: Parcursul meu a fost unul cât se poate de atipic și nu e un exemplu bun sau general valabil. Dar din el pot extrage niște concluzii, ca niște mici fascicule de lumină, să zicem. Uite, eu am mers la editură cu un manuscris bun de tipar, de la copertă la conținut, totul era gata. Intervențiile editoriale au fost minime. După publicare, am luat promovarea cărții în propriile mâini, pentru că la bază sunt un om de comunicare. Și fix această informație în formă brută spune foarte multe despre o independență posibilă a autoarelor, care, iată, pot decide azi cât de vizibile devin volumele lor, la ce public ajung, cu ce evenimente e potrivit să fie asociate, cu care dintre ele nu. Ieșirea de sub domesticirea și mirajul găștilor, grupurilor de influență și chiar ale editurilor e un lucru foarte nou și eu nu pot să nu-l văd decât ca pe un câștig. Cred că literatura are, desigur, un rol educativ și cred că poate schimba sau contribui la schimbarea felului în care sunt femeile percepute în societate. Singura piedică în a avea un rol mai activ și mai definitiv în asta e concurența dintre ea și toate celelalte mijloace de informare cu care se luptă pentru un infim procent din atenția publicului pe care se străduiește să-l educe.
Alina Cobzac: Ceea ce lipsește este același lucru atât pentru scriitorii bărbați, cât și pentru femei: susținere financiară din partea statului. Un roman sau un volum de proză scurtă, ca să ajungă la maturitate, are nevoie de timp să dospească, de o minte limpede și putere de concentrare din partea autorului. Rezidențe literare plătite care să-i ofere scriitorului liniștea pentru a lucra la structura poveștii, pentru a da naștere unor personaje memorabile, ar face minuni. Crezi că literatura poate schimba felul în care o societate privește femeile? Mi-ar plăcea să cred că da. Pe de altă parte, dacă mă gândesc strict la societatea noastră, nu știu cât impact pot avea cele câteva mii de exemplare vândute dintr-o carte. Nu am niște cifre exacte, doar editurile le cunosc, dar știu că situația în momentul de față pentru literatura română contemporană e departe de a fi roz. Ce poți face ca scriitoare este să nu te lași doborâtă de probleme și să scrii mai departe.
Elena Vlădăreanu: Spun doar în nume strict personal: mă simt mai liberă. Şi o să mă refer la ultimii 25 de ani, că atunci a început parcursul meu. Când am debutat, deşi spuneam mai degrabă ce gândeam decât eram politicioasă, tot îmi făceam o grămadă de griji în privinţa felului în care ar putea fi citită literatura mea sau cum ar fi înţelese lucrurile pe care le spuneam într-un anumit context. În plus, la debut, ai nevoie sau eu aveam nevoie de încurajare – să-i zic validare? Poate. Iar validarea venea aproape exclusiv din partea bărbaţilor. Am scăpat cu greu de această nevoie, dar am scăpat. Ca să nu zic că reacţii misogine am întâmpinat nu doar din partea colegilor scriitori, dar şi din partea colegelor. O femeie m-a trimis la cratiţă, nu un bărbat (cu bărbaţii era mai rău, nu intru în detalii). Spun asta doar pentru a sublinia că lucrurile s-au schimbat. Ce s-a câştigat este realmente o educaţie în această direcţie: a rolurilor de gen, a istoriei feminismului şi ideilor feministe, o literatură autohtonă şi traduceri, tot mai asumată şi angajată. Ce lipseşte? Literatura femeilor în manualele de liceu. Abordarea critică a locului femeilor în literatură: da, ar fi superb ca elevii de liceu să înţeleagă şi de ce femeile au început să scrie şi să publice relativ târziu. O istorie chiar şi pe scurt a feminismului în licee, chiar şi ca materie opţională. Literatura singură nu poate face atâtea, să schimbe o societate. Dar educaţia: literatura, istoria, istoria feminismului, a cinematografiei, discuţiile cu artiste în şcoli, atelierele, toate astea făcute în mod constant pot duce la schimbări. Subliniez, lucruri făcute în/din şcoală. Şi să dispară ideea că noi vorbim despre valoare, nu despre gen.
Nora Iuga, marea poetă care a creat libertate într-o lume fără libertate, a împlinit 95 de ani
Teona Galgoțiu: În ultimii ani, feminismul în literatură și în toate mediile artistice, dar și în societate și politică, a devenit un cuvânt tot mai folosit, pentru cauze bune, cauze mai puțin bune, dar măcar este dezbătut constant, a devenit mult mai greu să te prefaci că nu există, ceea ce e o schimbare mare. Sunt multe inițiative, rezidențe, fonduri alocate special pentru încurajarea și susținerea scriitoarelor, dar mai degrabă internaționale, nu românești. Deci gândindu-mă la soluții concrete, asta ar fi una dintre ele, să nu trebuiască să ne bazăm aproape exclusiv pe oportunitățile din alte țări, care creează o diferențiere de clasă din start (cine știe engleză îndeajuns de bine, la cine ajunge linkul de înscriere etc.). Din experiența personală de organizare a unor inițiative similare, bugetul necesar poate fi unul surprinzător de mic, deci nu cred că asta e problema, ci mai degrabă modul de gestionare al fondurilor existente și al priorităților persoanelor care iau aceste decizii. Dacă literatura poate influența cum sunt privite femeile în societate e o întrebare pe care mi-o pun în continuare, alternând între o atitudine mai optimistă, mai pesimistă. Cred mai mult în contextele și discuțiile declanșate de literatură decât în literatură în sine, de aceea e esențial cine și cum le inițiază și care sunt cărțile în jurul cărora acestea gravitează.
Când citești o carte scrisă de o femeie, te simți reprezentată? Cât de important ți se pare, ca cititoare sau ca autoare, să vorbești mai departe despre literatura scrisă de femei?
Ioana Șerban: Legat de ultima întrebare: mi-am dat seama în ultimii ani că mă încarcă de o energie diferită când ascult o melodie cântată de o femeie față de una cântată de un bărbat (mă refer la melodii care-mi plac, desigur). Prin diferit nu pun un grad de comparație valorică – e altă aromă, pur și simplu. La fel cred că se petrece și când citesc o carte pe care o apreciez a unei autoare față de o carte pe care o apreciez a unui autor. Deci, din acest punct de vedere, firește, voi vorbi despre o carte scrisă de o femeie tocmai pentru că are acea aromă care mi-a grăit.
Cristina Alexandrescu: În ultimii ani, recunosc, am fost mai atrasă să citesc cărți scrise de femei. Fără să-mi propun, pur și simplu m-am trezit dintr-odată, la casa de marcat, cu un braț de cărți aparținând unor autoare. Și episodul s-a tot repetat. Ca toată lumea, caut și eu cărți în care să regăsesc ceva din mine și citind cărți scrise de femei, am mereu senzația că asist la conversații cu prietenele mele. Nu mă simt total reprezentată de tot ce se scrie, dar avem experiențe diferite.
Alina Cobzac: Atunci când vorbesc despre cărți o fac gândindu-mă în primul rând la poveste și la modul în care eu mă raportez la ea. Dar, recunosc că în ultima perioadă, cărțile care m-au încântat au fost cele scrise de femei.
Elena Vlădăreanu: Nu tot timpul, pentru că această „male gaze“ – perspectiva bărbatului – este de multe ori împrumutată și de femei tocmai dintr-o dorință de validare, din dorința de a corespunde unor așteptări, unor criterii, bareme inventate tot de bărbați, dorință care vine din această presiune a competiției. Nu e important, pentru mine e obligatoriu. Cum? Sunt lucruri despre care nu vorbesc, dar ele se întâmplă.
Teona Galgoțiu: Când citesc o carte scrisă de o femeie, uneori mă simt reprezentată, alteori nu, așa cum cred că se întâmplă și când un bărbat citește o carte scrisă de un bărbat. Și asta e important pentru mine: să nu mai considerăm că experiența feminină e una universală sau că există un singur tip de feminism sau că femeile și bărbații vin de pe planete diferite. Cred că e esențial să conștientizăm ce ne desparte, dar și toate paralele și intersecțiile pe care le putem descoperi între noi și „ceilalți“, și să ne întrebăm cum definim cuvântul ăsta și de ce. Așa cum simt că e esențial și să împărtășesc literatura scrisă de femei în cât mai multe spații și feluri: când aleg o carte cadou pentru bunica mea, când traduc un text, când organizez o lectură, când aleg fragmente să mă ghideze în propriile texte. Pentru că sper să le facă și altora ce îmi face mie, adică să mă surprindă de fiecare dată, pentru că mă simt în continuare la începutul descoperirilor.
Se încarcă comentariile...
