Exclusiv Ziua mondială a poeziei. Scriitoare române, despre literatura la feminin: „Doar în regimuri nedemocratice femeile nu au glas“
0În 1999, UNESCO a decretat ca în fiecare an, pe 21 martie, oamenii din toată lumea să-și îndrepte privirea către poezie. Indiferent de curentul literar sau de subspecia genului liric, rima și-a găsit mereu un public care să o îndrăgească. Cu toate că în popor se spune că „românul s-a născut poet“, iată că poezia ajunge doar la un grup restrâns de cititori, cât despre cea scrisă de femei, putem spune fără îndoială că este o adevărată supraviețuitoare într-o lume patriarhală.
Câteva dintre cele mai importante scriitoare române din prezent au încercat să contureze, pentru „Weekend Adevărul“, un portret al poeziei scrise de femei. Doina Ruști, Svetlana Cârstean, Ioana Pârvulescu, Ioana Nicolaie și Laura Ilea au vorbit despre statutul poetelor și poeziilor acestora în societatea română, despre lipsa operelor scrise de femei în manualele școlare, și și-au adus aminte primele poezii care le-au marcat viața și profesia.
„Weekend Adevărul“: Când ați citit primele poezii scrise de o femeie? Care v-a rămas mai aproape de suflet și de ce?
Svetlana Cârstean: Cred că primele poezii scrise de o femeie pe care le-am citit vreodată au fost cele ale Ilenei Mălăncioiu. Era pe la mijlocul anilor ’80 când am descoperit cartea „Sora mea de dincolo“, publicată la Editura Cartea Românească în 1980. Îmi amintesc curiozitatea, dar și timiditatea cu care m-am apropiat de acest volum. Citeam foarte multă proză și vocea Ilenei Mălăncioiu din acea carte, pe care am înțeles-o cu adevărat mult mai târziu, mi s-a părut ceva ieșit din comun, ceva cu totul și cu totul nou.
Doina Ruști: În școală, evident, chiar din clasele mici, am memorat poezii de Otilia Cazimir, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuș etc., obligatorii pe vremea comunistă. Oricum nu făceam atunci diferențe de gen – poeziile erau de două feluri: cele din manual și cele din biblioteca familiei. În liceu aveam în manual puține femei scriitoare, iar între ele, Magda Isanos, Ana Blandiana. Nu-mi amintesc multe nume din vremea adolescenței. Abia pe la începutul facultății am început să citesc aplicat poezie scrisă de femei, fără să fac mari sau pasionale descoperiri, ba chiar intrându-mi în memorie mai degrabă viața aventuroasă a unora dintre ele (Natalia Negru, de exemplu). Frecventam un „studio de poezie“ (analiză, interpretare, lecturi) și îmi făcusem un obiectiv din a căuta poeme scrise de femei, dar terminam săptămânal prin a propune texte scrise de bărbați. E o realitate că literatura, ca multe alte domenii, a fost un teritoriu al bărbaților. Astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Printre primele texte care m-au impresionat a fost un poem al Marianei Marin, scris pe o pagină de caiet. Tot pe-atunci, prin cețoșii ani ’80, citeam poeme de prin revistele epocii, dintre numele tinerelor poete mi-l amintesc pe cel al Elenei Ștefoi.
Ioana Nicolaie: În copilărie, desigur. Știu și acum pe de rost poezii de Elena Farago, de pildă. Măcar erau cu gândăcei striviți, și nu cu slăvirea „iubitului conducător“. Din păcate, școala în comunism – iar eu am prins câțiva ani din acel regim – propunea o literatură aservită, deseori fără valoare estetică. În ciuda egalitarismelor propovăduite de regim, textele din manuale erau semnate, ca și azi, de autori, nu de autoare. Excepția de atunci era Hortensia Papadat-Bengescu, o prozatoare puternică, pe care o citeau liceenii în clasele superioare. Între timp, de vreun deceniu cred, a dispărut și ea din programa de Bacalaureat. Prin urmare, copiii noștri învață la liceu numai scriitori și nici o scriitoare. E aberant, e absurd, fiindcă literatura scrisă de femei are forță și strălucire. E uimitor că sexismul culturii noastre străbate, iată, și primul secol al mileniului trei.
Laura Ilea: În liceu și în facultate am citit tot ce îmi cădea în mână, am văzut serii întregi de regizori la cinematecă, am frecventat teatrele din București fără întrerupere. În acei opt ani de formare m-am familiarizat cu filosofia, cu romanul, cu teatrul, cu poezia. Nu aș putea spune că la 20 de ani poezia a fost formatoare pentru mine, eseul filosofic și construcția romanescă primau, însă mi-au rămas în minte poeme scrise de Sappho, Emily Dickinson, Sylvia Plath, Anna Akhmatova și Marina Tsvetaeva, fiecare dintre ele pentru motive diferite. Intram cu ele în domeniul, pe de o parte, al frumuseții și al curajului libertății acolo unde totul părea îngrădit, iar pe de altă parte, în domeniul suferinței pure, de neimaginat în afara cuvintelor. La vârsta la care le-am citit, nu îmi închipuiam încă existența unei suferințe atât de intense pe lume și această realizare a fost tulburătoare. Dar mai ales, cred, a fost neașteptată capacitatea acestor femei poete de a intra tocmai în acea zonă a inarticulatului din care se naște poezia și a face din ea o metaforă puternică, de neuitat, un mesaj care să străbată timpurile.
Ioana Pârvulescu: Mărturisesc că nu-mi amintesc literatura după distincția femeie/bărbat. Citeam și citesc în continuare poezie și atât, dintr-o nevoie interioară constantă. Dar, pentru că tocmai am dat peste niște liste de cărți din studenție, pot spune că prima poetă din literatura română căreia nu-i ratam niciun titlu nou a fost Ana Blandiana. Înainte de asta, în copilărie, de Crăciun, copiii învățau pe dinafară poeme simpatice de Otilia Cazimir, din care îmi amintesc „Scrisoare către Moș Crăciun“ (eventual cu Moș Crăciun transformat de cenzură în Moș Gerilă). Din literatura universală, în cartea mea de căpătâi, „Antologia inocenței“, era Emily Dickinson, cu un poem – adevărat curs de poezie – care mi-a plăcut atât de mult, încât ulterior l-am tradus și eu: „Ca să faci o poiană, se cere un trifoi şi-o singură albină –/ Un singur trifoi şi-o albină/ Şi ceva visare./ Dar şi cu simpla visare se poate,/ În caz c-albinele-s pe terminate“.
„Poezia ține de un strat extrem de profund al omului“
Există o poetă care v-a inspirat profesional sau chiar personal?
Svetlana Cârstean: Fără doar și poate că o poetă care mi-a dat curaj și profesional și personal a fost și este în continuare Angela Marinescu. De ea îmi este dor în continuare zi de zi. Dar lista e mult mai lungă și mai complexă: Mariana Marin, cu tot ceea a scris ea, apoi Sylvia Plath, Emily Dickinson, Sappho, Ingeborg Bachmann, Yona Wallach, poeta japoneză contemporană Hiromi Ito și, bineînțeles, poeta suedeză și prietena mea Athena Farrokhzad. De asemenea, mă întorc mereu la cartea „Și cuvintele sunt o provincie“ a Adelei Greceanu. La „Industria liniștirii adulților“ a Anastasiei Gavrilovici. La „Probleme personale“ ale Angelei Marinescu, la „Juventus“-ul Simonei Popescu, la „Berlin“-ul Kristei Szocs, la „Spațiul privat“ al Elenei Vlădăreanu, la „Jesul“ Jessicăi Baciu, la poemele ca un țipăt critic ale Teonei Farmatu. Le-aș adăuga aici pentru poezia lor implicită și totală pe prozatoarele Virginia Woolf, Marguerite Duras, Clarice Lispector, Lydia Davis, Siri Hustvedt, Annie Ernaux, Virginie Despentes.
Doina Ruști: Am cunoscut-o pe Mariana Marin, sunt câteva poete contemporane pe care le citesc cu plăcere și altele cu care îmi face plăcere să stau de vorbă, printre ele numărându-se Ligia Pârvulescu și Andra Rotaru.
Ioana Nicolaie: În adolescență am citit câteva poeme de Silvia Plath, care mi-au plăcut și m-au tulburat, poate și pentru că știam despre destinul ei tragic. Am citit și Ana Blandiana cam tot în perioada aceea. Apoi, am ajuns la Gabriela Melinescu despre care știam că fusese, o vreme, iubita lui Nichita Stănescu. În timp, desigur, am descoperit alte autoare, străine sau din țara noastră. Am multă admirație pentru poete ca Mariana Marin sau Simona Popescu – când am citit „Juventus“ sau „Xilofonul“ și alte poeme am fost uimită de forța poeziei din ele. Îmi plac Ileana Mălăncioiu, Ștefania Mihalache, Rita Chirian, Adela Greceanu, Diana Iepure, Cătălina Bălan, Ligia Keșișian, Doina Ioanid, Svetlana Cârstean, Anastasia Gavrilovici, Gabriela Toma, Irina-Roxana Georgescu, Moni Stănilă, Irina Nechit și multe altele. Cred, de asemenea, în forța poetelor din grupul Liternauții, toate aflate în pragul debutului: Viviana Pantazică, Teodora Leon, Adriana Georgescu, Delia Calancia și Karina Săbădean.
Laura Ilea: Am citit multe alte poete și fiecare m-a influențat, în diferite momente ale vieții. În special, după întoarcerea în România, în 2016, am descoperit cât de diversă și de interesantă e poezia românească scrisă de femei, printre care le amintesc, fără a pretinde exhaustivitatea, pe Ruxandra Cesereanu, Svetlana Cârstean, Simona Popescu, Magda Cârneci, Elena Vlădăreanu, Olga Ștefan, Alina Purcaru, Paula Erizanu, Ștefania Mihalache, Marta Petreu, Laura Francisca Pavel, Lena Chilari. La invitația acesteia din urmă, în mai 2024, am asistat la un dialog, „Writing Across Borders“, cu poeta britanică Fiona Sampson, care afirma originalitatea poeziei române, pe care o cunoaște foarte bine, datorată în mare parte faptului că e mai puțin îngrădită de canoane decât poezia britanică. Aș mai menționa, în acest context al originalității, o poetă care scrie în limba macedoneană, laureată a Premiului European pentru Literatură, și anume Lidija Dimkovska, influențată de poezia română și care o promovează prin toate mijloacele. În privința inspirației profesionale sau personale, sunt două lucruri pe care aș vrea să le amintesc: în primul rând, mesajul social și politic al poeziei Ruxandrei Cesereanu, care e un ferment pentru mine în acest moment istoric, în care rolul artei e mai important decât oricând. Și apoi, în privința explorării poetice a formei, am redescoperit de curând o poetă pe care o frecventam cu asiduitate în perioada în care îmi închipuiam, poate, că voi scrie în germană, în 2001-2002. Am văzut într-o călătorie transatlantică filmul „Ingeborg Bachmann – Journey into the Desert“ (2023), despre relația ei tumultuoasă cu scriitorul Max Frisch, despre explorarea limbii germane în poezie până la limita imposibilului, despre căderea și imposibilitatea ei de a mai scrie, pentru o vreme, poezie, despre prelegerile de la Frankfurt și despre realcătuirea ei în deșert. A fost un film revelator pentru mine și pentru că împart cu ea (dar și cu Ruxandra Cesereanu și cu Ohara Donovetsky) fascinația pentru deșert. Cum vedeți, dialogul pe care îl port cu femeile poete și scriitoare e ca și cum s-ar duce în carne și oase, în orice epocă au trăit și în orice limbă au scris.
Ioana Pârvulescu: Viața, categoric!
Cum vedeți locul poeziei feminine în spațiul literar românesc? Există prejudecăți sau provocări specifice?
Svetlana Cârstean: În primul rând, nu folosesc expresia „poezie feminină“. Nu cred că există așa ceva. În sine această expresie este o prejudecată și lucrează în deserviciul statutului scriitoarelor, la fel ca veșnicele mese rotunde despre „literatura feminină“ care bifează subiectul în nenumărate evenimente. Cred că este evident că în ultimul deceniu poetele au indicat de multe ori direcțiile relevante din poezia noastră contemporană. Au scris drumul, au instalat indicatoare rutiere. E o revoluție consecventă și de durată. Cu siguranță că avem nevoie de asta, avem nevoie de o poezie care să pună teme importante pe masă, să vorbească despre realitate, viață, vulnerabilitate și forță, muncă, bani, putere, politică, limbaj, iubire, sex, în alt fel decât s-a vorbit înainte, adică din perspectiva femeilor, și asta în mod constant, nu accidental.
Doina Ruști: Poezia femeilor și-a făcut loc în două moduri, în primul rând ca poezie de gen și de grup, cu exagerările de rigoare, apoi prin alianțe cu grupurile preponderent masculine. Există multe poete care s-au impus, unele care au adus înnoiri de temă sau expresie. Anastasia Gavrilovici a creat un limbaj vizual convingător, Olga Ştefan a venit cu un tip de dramatism, Mina Decu adaugă o viziune epică, Iulia Militaru introduce poezia experimentală, punctând un salt semnificativ în abordare, în mesaj. Iulia Modiga se concentrează pe imaginea sintetică, Oana Cătălina Ninu, prin debut, a deschis o serie a confesiunii intime, Ioana Iuna Șerban a venit cu arhitecturile tematice etc. Vreau să spun că există o generație solidă, pe care epocile anterioare nu au avut-o.
Ioana Nicolaie: În interiorul breslei, lucrurile sunt firești, cred eu. Poetele sunt nominalizate la premii și sunt premiate. Festivalurile importante nu le ocolesc, au invitații și în străinătate, unele au și volume traduse. Unde nu sunt ele prezente? În manuale, adică în educație. Cei mai mulți tineri ies din școală convinși că poetele scriu mai prost decât poeții, de-asta nu le-au studiat în liceu. Dar cum nici poezie contemporană nu se face, majoritatea absolvenților își imaginează că literatura a încremenit undeva, pe drum, că ultimii poeți au trăit acum zeci de ani, așa că n-ai de ce să-ți bați capul cu ei. Cititorul de poezie e aproape pe cale de dispariție, iar asta e o dramă. De ce? Fiindcă poezia, o spun deseori, e cea mai frumoasă artă. Se leagă de limbaj, iar noi suntem cu toții prelungiri ale limbajului; și concentrează emoții și sentimente comune nouă tuturor.
Laura Ilea: Am citit în toamnă o carte extraordinară, „Vocile Penelopei: tonuri și accente în poezia contemporană românească“, apărută în 2023 la Editura Universității de Vest din Timișoara și semnată de Graţiela Benga-Țuțuianu. Asistasem, în iunie 2024, la o dezbatere asupra ei la Festivalul Civic PEN din București, dar în noiembrie urma să o întâlnesc pe Grațiela la Timișoara și am citit această carte în întregime, ca un preambul la întâlnirea noastră. Volumul e cel mai bun răspuns la întrebarea legată de locul poeziei în spațiul literar românesc. Dacă este prezentată așa cum apare ea aici, poezia feminină e completă, diversă, originală și provocatoare. Desigur că există prejudecăți, în special în legătură cu ceea ce Svetlana Cârstean numea pe 7 martie, la lansarea volumului ei de poezie „Restul“, la Cluj, insuficiența acesteia. Faptul că publicul așteaptă ca poeții și mai ales poetele să treacă la altceva. Ca și cum poezia e doar o inițiere pentru o altă etapă. Or, ea reprezintă o lume a cuvintelor care se articulează într-un mod specific. Nu are nevoie să fie completată. Apoi mai e și prejudecata legată de, tocmai, „vocea Penelopei“. În cartea Grațielei Benga-Țuțuianu, acest personaj al așteptării devine Calypso, provocatoarea, Sappho, inspirata, Zenobia, războinica. E, pe scurt, un personaj proteic. Poezia feminină trebuie să fie la fel de diversă ca vocea celor care o reprezintă.
Ioana Pârvulescu: Dintotdeauna poezia a fost asociată femininului. E asta o prejudecată? Nu știu. Dar nu văd ceva rău aici și, oricum, muza poeziei e zeiță, ca toate muzele. Chiar și în secolul XIX, când femeile scriau romane luându-și pseudonime bărbătești, poezia și-o publicau sub propriul nume. Azi, când nu mai sunt probleme nici la proză, unde lucrurile sunt mai tranșante, mi se pare că nu avem motive de îngrijorare. Iar locul poeziei feminine este azi unul larg și stabil, mai ales la noi, unde se publică și, cred, se citește mai multă poezie decât în Occident. Dintre poetele de azi, o citesc cu mare plăcere pe Svetlana Cârstean.
De ce credeți că scriitoarele sunt prea puțin prezente în programa școlară? Ce ar aduce în plus, nou, operele femeilor?
Svetlana Cârstean: Trăim în lumi diferite, în timpuri diferite. Prin urmare, decalajul între ceea ce se scrie cu adevărat în atelierele vii ale poeziei românești actuale și ceea ce diversele sisteme (educațional, cultural, politic etc.) vor să legitimeze este uriaș și asta nu întâmplător. Se alege pentru programă și pentru pereții claselor – cu câteva mici excepții – ceea ce e clasicizat, deci ușor de controlat și apropiat, nu ceea ce ar putea crea vreun mic disconfort. Și asta inclusiv pentru că percepția literaturii și poeziei este de multe ori cu aproximativ jumătate de deceniu în urmă. Noi scriem în 2025, ei celebrează ce s-a scris în ’70. E valabil chiar pentru toată literatura, nu numai pentru cea scrisă de autoare.
Doina Ruști: Cred că literatura femeilor n-a căpătat relevanță la momentul potrivit, iar programele școlare se bazează în primul rând pe literatura clasică, săracă, aș zice, în valori incontestabile. Probabil că la un moment dat lucrurile se vor schimba, când actualul val își va căpăta clasicizarea. Dar introducerea literaturii contemporane în manuale e altă discuție. În ceea că mă privește, cred că școala trebuie să se sprijine pe clasici. Scriitorul contemporan azi e, dar mâine s-ar putea să nu mai existe. Ce-ar aduce operele femeilor? Cred în literatură, mă sperie gândul c-ar putea fi creații tipice femeilor.
Ioana Nicolaie: Scriitoarele lipsesc din programa școlară din cauza retardului de mentalitate. Nu vreau să spun că grupurile de lucru care stabilesc programele sunt sexiste, deși pare că exact așa sunt. Scriitoarele trebuie studiate în școală, e rușinos că asta nu se întâmplă. Doar în dictaturi și-n regimuri nedemocratice femeile nu au glas.
Laura Ilea: În spațiul românesc primează, evident, figura scriitorului, a filosofului, a liderului, a carismaticului. E vorba în mare parte despre un stereotip căruia îi va lua multă vreme pentru a fi deconstruit. Un alt fapt este acela că publicul cititor e în mare parte feminin. Imaginea bărbatului activ, la noi, între 30 și 60 de ani, e puțin asociată cu cea a cititorului fervent. Și apoi, e vorba și de solidaritatea între femei. Femeile scriitoare ar trebui să dezvolte acest mecanism, chiar dacă vor miza, la fel ca bărbații scriitori, pe individualitate, originalitate și forță a expresiei personale. Există dialog mai ales acolo unde există voci bine conturate. Ce ar aduce nou operele femeilor – o nouă lume. Sau aceeași pe care o știm, însă exprimată diferit. De curând, Vasile Ernu mi-a oferit cea mai recentă carte a lui, „Generația canibală“, după lansarea de la Cluj, cu această curiozitate de a ști ce gândește o femeie scriitor despre „canibalismul“ generației anilor ’90, din care și eu fac parte. Despre aceasta, voi scrie însă într-un alt articol.
Ioana Pârvulescu: Ca una care a contribuit la o serie de manuale, pot să vă spun că n-am ezitat niciodată să includem femei – fie prozatoare, fie poete – care ne plac. Nu cred că trebuie să cădem totuși în capcana număratului: câți bărbați, câte femei... Valoarea e dincolo de asemenea distincții, iar a include pe cineva din criterii exterioare literaturii mi se pare că ar fi jignitor pentru persoana în cauză. Dar, firește, vocea feminină nu trebuie să lipsească, asta e limpede.
Credeți că internetul și noile forme de distribuție au schimbat modul în care poezia feminină este scrisă sau receptată?
Svetlana Cârstean: Poezia, în general, și-a găsit un loc pe internet, pe rețelele de socializare. Astfel a ajuns direct la cititorii și cititoarele ei, prin postări, prin booktuberi și booktokeri și nu numai. În felul acesta s-a creat inclusiv un interes și o solidaritate cu ceea ce scriu astăzi poetele din România. E vorba de teme, voci și tonalități de care cititoarele și cititorii aveau nevoie. Sunt voci care au generat empatie, curaj, sentimentul relevanței, identificare, îndrăzneala de a formula în text adevăruri ale vieții pe care o duc azi femeile din România.
Doina Ruști: Categoric. Fără internet, literatura femeilor ar fi rămas încă multă vreme în umbră. Impresia mea este că femeile au reacționat mai prompt la rețelele sociale, au intrat cu mai puține rețineri în jocul netului, iar asta a modelat și tematica, dar și tipul de confesiune literară.
Ioana Nicolaie: Nu au schimbat poezia feminină, ci ideea de poezie în general. Rețelele reușesc să fisureze prestigiul pe care-l are specialistul. Oricine se pricepe la orice, chiar și la poezie, acolo, în căsuța lui de după tastatură. Sunt mulți care postează poezie fără să știe nimic despre arta aceasta. Greșesc, n-au lecturi, sunt ridicoli. Dar au sute de like-uri. Aș compara produsele acestea cu manifestările sub-culturale care erau, înainte de internet, oracolele școlare sau caietele cu amintiri care se găseau, cred, prin fiecare casă.
Laura Ilea: Da, evident. Este vorba despre o nouă formă de poezie, performativă, angajată, directă. De curând am asistat la București la un eveniment SWORDS (poezie performativă), organizat de poetul și scriitorul Cosmin Perța, și trebuie să spun că am perceput altfel poezia, pe scenă, articulată, de exemplu, de Olga Ștefan.
Ioana Pârvulescu: Probabil. Internetul a schimbat totul, dar numai la suprafață, deocamdată, nu în adâncime. Poezia, poeticul țin de un strat extrem de profund al omului, iar aceste plăci tectonice ale sensibilității artistice sunt mai subtile și mai stabile.
Credeți că poezia mai are forța de a influența conștiința socială?
Svetlana Cârstean: Sunt sigură că, dacă poezia ajunge la cele și la cei care citesc, ea are o forță naturală enormă – poezia, dar și înțelegerea poeziei așa cum este ea astăzi, așa cum răspunde ea vieții contemporane. Mereu îmi place să spun că e imposibil, cu mai multe cărți de poezie contemporană în față, să nu găsim măcar una care să ne corespundă, care să lucreze real în conștiința și în sufletul nostru, care să ne conducă spre propriul nostru limbaj. Revoltat. Incluziv. Semnificativ pentru fiecare dintre noi, pentru povestea noastră.
Doina Ruști: Mi-ar plăcea, dar nu cred. Personalitatea unui om, care poate fi și poet, are acest rol, în societatea actuală, în care totul ține de imaginea construită, de conceptul programat pragmatic. Dacă o „vedetă de net“ recită mâine o poezie, acel poem ar putea avea un oarecare rol în conștiința acelei zile. Poezia însă poate genera emoții, poate manipula starea de spirit a unui om.
Ioana Nicolaie: Poezia reacționează cel mai rapid, dintre toate artele, la abuz. În felul acesta poate avea putere, se poate rostogoli în rețele. Sensul ei protestatar e ușor de înțeles de multă lume. Cu toate acestea, sunt atât de puțini cititorii de poezie, încât e greu de crezut că ei au relevanță când vine vorba de vreo conștiință socială. Poezia se va ivi mereu în câteva minți strălucitoare, poetice, și se va arăta celorlalți. N-o vor vedea toți, nici nu-i nevoie. E destul că unii, puțini, îi vor simți intensitatea, adevărul și frumusețea. Iar apoi o vor căuta.
Laura Ilea: Mai mult ca oricând. Tocmai atunci când vremurile sunt în schimbare (fac trimitere la Bob Dylan cu „The Times They Are A-Changin“), când „boala și războiul“ (ca să citez jurnalul publicat de curând de Radu Vancu) amenință să ia în stăpânire conștiințele, poezia, arta și literatura, capabile să exprime răul și suferința așa încât să poată ajunge direct, nemediat, la oameni, sunt mai necesare ca oricând. E foarte posibil ca, paradoxal, într-o epocă atât de tulbure, poezia să fie de neeludat și să poată găsi un public care să o poată primi cu adevărat.
Ioana Pârvulescu: Dar oare asta este menirea poeziei?
Se încarcă comentariile...
